Întotdeauna am avut presentimentul că spiritualitatea românească înseamnă mult mai mult decât o simplă consecinţă a determinanţilor istorici şi că „datul iniţial”, cum numea René Guenon „Datina”, în absenţa unui astfel de termen în limbile europene, înseamnă, de fapt începuturile spirituale ale omenirii, „matricea stilistică”, deci primul fapt cognitiv al minţii omeneşti, în definiţia lui Lucian Blaga, prin care făpturile omeneşti îşi asumau aderenţa la unul sau altele dintre „scenariile mitice iniţiale”, iar aderenţa aceasta, observa Mircea Eliade, „spune mai multe despre natura intimă a unui popor decât o întreagă înşiruire de fapte istorice”. Pentru că există, în „mentalitatea magică”[1] a poporului, păstrată aproape integral, deși mimetic, în Datină și, mai ales, în colinde și în orații de nuntă, pe structura intuitivă a gândirii străvechi formulate, nu doar ceremonii ale rotirii Soarelui prin solstiții și a Lunii prin lunistiții[2], cum inspirat formula Simeon Mangiuca[3], în reperele similitudinii și identității dintre „epoca Cerbului”[4] şi Timp, două dimensiuni imaginative distincte, „virtuţi analoage”[5], dar cu paliere iniţiatice diferire, în peşteră şi pe munte, funcţie de modalitatea „apropierii de sacru”, deci prin ceea ce acelaşi Mircea Eliade numea „consacrare”[6]. Pentru că iniţierea în peşteră reprezintă manifestări primare ale unei „gândiri de structură magică, care-și are originile în însăși închipuirea sufletului”[7] componenţilor civilizaţiei pre-totemice, pentru care „limbajul s-a născut din imitarea sonoră și mimică a formei obiectelor, din schițele acestea acustice și motorii, din simbolurile acestea vocale primitive”, iar „înclinația primitivă a omului de a reda pictural, prin cuvinte, caracteristicile sonore ale obiectelor se reflectă parțial în onomatopee”[8], pe când cele de pe munte definesc „lumescul care ascende spre divinitate”[9], ţin de epocile timpurii deja religioase, în care simbolurile totemice capătă nu doar o „semnificația nouă religioasă” ci se şi „transformă în înseși imaginile diferitelor zeități”[10].
Dar, ca să ajungi spre lecturile necesare, care să deschidă perspective, ai nevoie de evadări din convenitul şi nicidecum precizatul istoric, ai nevoie să păşeşti nu pe urmele banalităţii faptice, ci pe arcanele (arcana = taină) unei continuităţi inefabile, care a făcut ca doar limba română să păstreze în totul, chiar dacă în formule alterate de regula dezarmantă a lui „aşa am apucat”, ritualurile şi ceremoniile începuturilor. Credeţi că în mod întâmplător cântecele concepute „în limba zeilor”[11], limba monosilabică a religiei iniţiale, au supravieţuit doar în limba română, nu şi în celelalte limbi europene? Din punctul meu de vedere, iar punctele de vedere devin adevărate crime în vremurile prostiei intolerante, cântecele alcătuite în limba primordială aveau să supravieţuiască doar în limbile care se continuă în anumite limbi moderne. Altminteri, ciobanul din Carpaţi, care, în timpul iernii petrecute în sat, asculta „Psalmii” în biserică, nu ar mai fi cântat, prin munţi, colindele şi doinele ancestrale, pe care toate celelalte neamuri le pierduseră, ci psalmi şi cântece din vremea vremuirii lui. Numai că bietul cioban rămâne cu datul iniţial şi cu formulele sacre monosilabice, de tipul „leru-i ler”, „na, dai-na, dai-na”, chiar dacă i se spune, la biserică, în timpul iernii că „Dai Na” s-a transformat în „Sfânta Vineri”, iar mai târziu, după înzestrarea cu moaşte, în „Sfânta Parascheva”, care tot asta înseamnă, Venus (Venera), Zeiţa Dragostei. Hasdeu, de pildă, înţelesese că „Dai Na” (Doina) înseamnă religia primordială a omenirii, dar în vremurile noastre nici măcar scrierile lui Hasdeu nu mai au preţuire, fiind strivite sub suficienţă şi prostie. Şi mai are Hasdeu o observaţie interesantă, referitoarea la dansul „Arcana” (= Taina), jucat, pe la 1880 de „ţuţuienii” din trecătorile Carpaţilor şi, în special, de cei din văile Vrancei, dans pe care, cu numiri diferite, aveam să-l găsesc răspândit, pe la 1850, nu doar în Bucovina, ci şi în Oltenia, în Muntenia şi în Dobrogrea, cu o precizare importantă în culegerea lui Alecsandru Berdescu (Caietul 6, melodia 4), aceea de „danţ popular eroic”, precizare care sugerează încadrarea acestui „brâu cosmic” în ceea ce J. A. Vaillant încadra, în Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris, în 1857, în teoria arcana a tainei primordiale – mistere, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[12] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[13], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[14].
Din perspectiva desluşirii tainei (= arcana), m-a interesat mult Bucovina, datorită munţilor ei, care păstrau, în sânul micilor comunităţi săteşti, memoria ancestrală a civilizaţiei umane. Iar incursiunile prin istoria mărturisită a Bucovinei însemnau tentative de identificare a unor repere ale vremelniciei, fără să-mi pese dacă, în ciuda enumerării de argumente, numele acestei străvechi provincii româneşti din Moldova (= Valea Luminoasă, în celtică, deci una dintre legendarele „lunci ale Soarelui”) poate fi considerat ca atestat în 1392 sau nu, pentru că anul 1932 înseamnă un reper difuz al istoriei şi nicidecum al spiritualităţii.
E prea mult de aflat şi de sintetizat, cu argumente solide, despre continuitatea neamului nostru românesc în cadrul aceleiaşi matrice stilistice, iar refacerea vasului din cioburi mărunţite – unele definitiv pierdute, se face anevoie; dacă nu i-aş fi avut pe „Zicălaşii” Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic, multe cioburi ale vasului cu apă vie ar fi scăpat vederii, cel mai important fiind cel al caracterului instrumental al melodiilor Datinii, ca „zicale”[15] cosmice. Oare nu cumva căluşarii, vorniceii, arcanaua sau arcanul şi corăbiasca înseamnă ritualuri apropiate ale diferitelor faze ale nuntirii cosmice, din moment ce Berdescu numeşte „arcanaua” oltenească „danţ popular războinic”, căluşarii (Ca Lu’ş Ar = Naşterea Limbajului Credinţei) însemnând, în fond, adepţii primului şaman[16] care a stabilit ritualurile de pe munte? Oare nu cumva horele individualizate mai târziu şi atribuite aiurea unor „zone etnografice” sau alteia sunt reperele străvechi ale spiritualităţii omeneşti, pe care numai noi, românii, le mai moştenim? Sunt convins că încă se mai pot afla multe, că în muzica primei jumătăţi a secolului al XIX-lea încă mai există mărturii convingătoare, încă necercetate de cineva, dar cum să îndrăzneşti să cauţi pe acolo când toţi semidocţii aruncă nervoşi cu pietre chiar şi în „Zicălaşi”, iar prin mine, în obtuza lor neştiinţă?
În cărţile cu tematică istorică pe care le-am scris, toate nescrise până atunci şi după aceea, am încercat, cu libertatea scriitoricească, să propun ipoteze şi să popularizez mărturii neştiute referitoare la istoria noastră. Şi, în vreme ce profesorul Mihai Iacobescu lucrează, pentru Academia Română, o altfel de istorie a Bucovinei, folosindu-se de o puzderie de informaţii dintre cele scoase de mine la lumină, Suceava incapabilă mă supune unui adevărat linşaj mediatic, fără a pune în contrapondere cărţi, ci insulte şi dezgustătoare calomnii. Practic, se încearcă, printre altele, distrugerea, înainte de a fi publicate, a cărţilor mele, lucrate în anul 2020, „Cartea Datinii”, 2 volume, „Bucovina, în mărturii necunoscute”, 4 volume, „Povestea aşezărilor bucovinene”, 6 volume, „Povestea aşezărilor sucevene”, 2 volume, şi Mircea Streinul, „Călătoria omului”. Numai că există întotdeauna o soluţie. La nevoie, voi transforma aceste cărţi, fără tehnoredactare, în pdf şi le voi posta în cea mai mare bibliotecă electronică din lume, archive.org. Ca să înfrunte timpul.
Nici o carte nu înseamnă o vinovăţie, ci o etapă mai mult sau mai puţin inspirată în tentativele de cunoaştere, pe care le întreprind cei care şi gândesc. S-au mai ars cărţi în pieţele publice, aşa că mă onorează eforturile unora de a mă arde pe rugul cărţilor mele.
[1] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 65
[2] „Calendae latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac”.
[3] Mangiuca, Simeon, Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa, 1881
[4] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 71
[5] Densuşianu, Ovid, Vieaţa păstorească în Poesia noastră populară, II, Bucureşti, 1923, p. 15
[6] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27
[7] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 53
[8] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, pp. 109, 110
[9] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357
[10] Georgiade, Constantin, Originile magice ale minciunii și geneza gândirii, București 1938, p. 85
[11] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.
[12] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.
[13] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of
Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898)
[14] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35
[15] În dicționarul întocmit de Simonescu, se află următoarea explicație: „zicătură – un fragment dintr-o operă muzicală, cântec; astăzi (1939 – n. n.) se întrebuințează „zi-mi un cântec”; de la dico, ere + sufixul ura, și el de origine latină. Pascu, Sufixele, 3” – cf. Simonescu, Dan, Literatura românească de ceremonial / Condica lui Gheorgachi, 1872, București 1939, p. 203; zicală înseamnă „air joué sur quel instrument (melodie cântată pe oricare instrument)” – cea vocală numindu-se cântec, iar zicălaş, „musicien ambulant, ménétrier (muzician ambulant, lăutar)” – cf. Damé, Frédéric, Nouveau dictionaire Roumain-Francais, Troisième volume M-R, Bucarest 1894, p. 245
[16] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4, Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12
