Bastilia adolescențelor (I)

La “vânătoare”, cu verişoara Tatiana Ivan

Când am dat examen de admitere la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, în vara anului 1970, încă nu-mi revenisem după definitiva plecare, în 17 noiembrie 1969, a tatii; secvențe decupate îmi fremătau prin fața sufletului, dar nici eu, ca şi el, nu aveam darul plânsului eliberator. Îl tot vedeam, aducând pe bicicletă, primul televizor din sat, în fața căruia se aduna puhoi de lume, încât, dacă nu ajungem la timp, cu Mihai și Marceluca, verii-frați, nici măcar pe șura vecinului nu mai prindeam loc; îl reîntâlneam călare, mai ales în vis, și când în întrebam, uimit, dacă nu a murit, iar el îmi răspundea, zâmbind, că nimeni nu moare niciodată și că există, iarăși, de la capăt, la capăt, într-un nedeslușit paralele, la care nu avem acces pentru că ne lipsesc puterea și îndrăzneala de a-l căuta; îl purtam, în suflet și îl retrăiam, în mare secret, ca pe poezie și doar în noaptea zilei în care aveam să iau Marele Premiu „Nicolae Labiș”, am ridicat ochii spre cer, spre un foc îndepărtat, în jurul căruia și el se prinsese în horă cu străbunii, și i-am arătat diploma, pe care o primisem din mâinile lui D. R. Popescu:

– Vezi, tată, vezi?

Și stelele mi-au răspuns. Pentru prima dată în viață, mi-au răspuns, cu glasul tatii, sonor și plin de potolită mândrie. Apoi am rupt diploma bucățele și am aruncat-o ofrandă în vânt. În deceniile de mai târziu aveam să câștig toate concursurile naționale de poezie, dar nu am păstrat decât diplomele care puteau fi transformate în coperte pentru cărțile deteriorate pe care le cumpăram de la anticariat. Nu aveam nevoie de diplome, ci de căutare, în neostenita mea străduință de a mă afla prin tata.

Tata

În liceu am intrat ultimul, iar în toamnă, la începerea cursurilor, toți colegii erau interesați doar de liderii generației noastre, Codruța Buzdugan și regretatul Dorin Ciubotaru, dar și mai mult de „norocosul” Ioan Gâză din Mereni, adică eu, care avusesem norocul de a prinde, ultimul, lista admișilor. Mă deranja atenția neașteptată, mai ales atunci când în clasa noastră, singura din istoria liceului, nu și a gimnaziului, doar de băieți, progeniturile întregii aristocrații politice și administrative a Sucevei căutau spre noi, cei patru țărănuși din comuna Salcea, singurii rurali din întreaga clasă, cu o curiozitate superioară, râzând în cor la fiecare zeflemea răutăcioasă a unuia sau a altuia. După vreo săptămână, când nu am mai putut îndura, fără să ne sfătuim, am trecut la represalii, care au pornit de la un cap al lui Miki Cocieru, aplicat în fața unuia dintre gâlcevitori, care, în cădere, a rupt banca din care tocmai se ridicase. S-a produs o încăierare, din care noi, cei patru țărani, așezați instinctual spate în spate, am ieșit învingători. Timp de câteva zile, am sancționat toate glumele de prost gust, apoi am fost și noi integrați în colectivitate și ne-am simțit profund atașați de băieții aceia din familii bune, unul mai inteligent și mai bine crescut decât celălalt, având, până la contactul cu noi, lacune doar în privința bietei țărănimi românești.

Primele mele note au fost doi de 10, la română și la fizică, și un 9 la istorie, iar menționarea o fac nu ca să mă laud, ci datorită contextelor vesele în care au fost dobândite acele note, din partea unor dascăli uriași, înainte de a se produce „dezastrul” unui 5 la limba latină.

Doamna Iulia Leo Miza, un aristocrat al simțirii înnăscut în trupul unei femei frumoase și dominatoare, avea metoda proprie de a-și cunoaște clasa, printr-o lucrare de control cu analiza gramaticală a unei fraze; cine termina primul rezolvarea corectă a problemei primea nota 10. Mă pricepeam, pentru că trăiam de mic limba străbunilor mei, dar nu am îndrăznit să anunț, pentru că eram în prima săptămână, cea a zeflemelelor târgoveților. Doamna profesor, care pășea neauzit prin clasă, mi-a văzut lucrarea peste umăr și a exclamat plăcut surprinsă:

– Bravo, băiețaș: ai un 10! Cum te cheamă?

În anii care au urmat, numai 10 și 2 (când făceam câte o trăsnaie) am luat la limba română, chiar și atunci când nu apucasem să citesc tema. De pildă, știind Doamna Leo Miza că, toamna, am de strâns recolta de pe o normă la CAP, mă întrebă, într-un an, dacă am apucat să citesc „Floare albastră” și cum nu apucasem, îmi spuse ultima strofă a poemului, întrebându-mă:

– De ce a scris Eminescu „Totuși, este trist în lume” și nu „Totul este trist în lume”?

– Pentru că nu pornise de la o preconcepție, ci de la o experiență de viață.

Altădată, când, tot despre poezia lui Eminescu spusesem nu mai știu ce, în totală contradicție cu opinia lui George Călinescu, pe care, de altfel, nu l-am citit și nu-l voi citi în viața asta, a izbucnit sarcastic:

– Bravo, tocmai l-ai contrazis pe Călinescu!

– Doamna profesor, eu tot de la dumneavoastră am învățat că o operă presupune un număr neprecizat de intenționalități și o infinitate de interpretări, de finalități. Dacă doar finalitatea George Călinescu devine literă de lege, înseamnă că Eminescu nu a scris poezii, ci criptograme, pe care doar George Călinescu a izbutit să le descifreze, caz în care este de neînțeles de ce ne mai predați opera lui Eminescu drept literatură…

Profesoara a căzut pe gânduri, chipul i s-a relaxat, apoi a rezumat:

– Bravo, băiețaș: ai un 10!

Nu mai întreba cum mă cheamă, pentru că până și eu simțeam că îi plac raționamentele mele, deși nu știa că scriu, la rândul meu, poezie. Iar când avea să afle, le spunea elevilor din generațiile următoare că eu aș fi fost singurul dumisale elev cu limba română în sânge.

Domnul profesor Ioan Nemeș era leit, și nu doar la chip, Albert Einstein. Avea, printre altele, aceeași tinerețe fără de bătrânețe, pe care o manifesta ca pe-o camaraderie de generație, fiind, clipă de clipă, fratele nostru mai mare, predispus la giumbușlucuri de tipul fugii, de 1 aprilie, când clasele făceau farsa schimbării sălilor, iar domnia, sa împreună cu noi, am plecat cu totul din şcoală, la terenul de fotbal al Liceului Nr. 2, unde am jucat fotbal, sub arbitrajul domnului Ioan Nemeș, care lua doar decizii care să provoace râsul, fără să-i pese de corectitudinea lor. Știam despre domnia sa de la văru-meu, Mihai, și am mers la „Ștefan cel Mare” doar ca să pot să-l am model de viață, după ce rămăsesem pustiit prin moartea tatii. La prima oră, nu m-a ascultat, dar un coleg, care tocmai reprodusese o teoremă, cu reciprocă – desigur, domnul profesor l-a iscodit poznaș:

– Adică cum reciproca?

Colegul, care pregătise bine lecția, a enunțat și reciproca, spre nemulțumirea domnului Nemeș, care a clătinat dezaprobator din cap, apoi a anunțat:

– Cine știe cum adică reciproca primește de la mine un 10!

Băieții se năpusteau cu răspunsuri, reformulând reciproca teoremei, dar fără succes; eu, care ascultasem atent întrebarea și aveam un simț acut al limbii, m-am ridicat, și am zis, spre amuzamentul delirant al târgoveților, în aceeași săptămână a zeflemisirii țăranilor:

– Adică viceversa…

– Bravo: 10! Nu-i nevoie să-mi spui cum te cheamă, pentru că semeni bine cu văru-tău Mihai.

Din clipa aceea și până la moartea domnului profesor am rămas prieteni apropiați. Nu-i spusesem că scriu poezie, dar într-o zi, după o ședință de partid furtunoasă la cancelarie, a venit glonț la banca mea și, întinzând mâna, mi-a cerut poruncitor caietului. Aveam noroc: pentru prima şi singura dată, îmi și făcusem tema la fizică:

– Ce-i porcăria asta?!, mi-a zvârlit profesorul caietul peste umărul său.

– Tema la fizică…

– Nu ăsta, mă, caietul tău cu poezii! Dă-mi-l, până nu fac infarct.

I-am întins un carnețel, în care copiasem sau scrisesem direct câteva poeme. A citit câteva, până la catedră, apoi s-a așezat și, ținând calm lecția, căuta cu privirile, uneori prin carnețelul meu, pe care mi l-a adus abia când a sunat de pauză:

– Ai talent. Nu cât Labiș, dar ai talent. Lui Labiș i-am dat un 13, ție ți-am trecut un 11 în catalog.

– Dar e voie, domnule profesor?

– Nu, dar nu-i spun dirigintei Rodica Șeșurschi decât după ce îți închei media.

Într-o oră de geografie, am izbutit să-mi văd notele la fizică: un 10 și un… 11.

Doamna director și profesor de istorie Rodica Alexandru avea, pe față, o adevărată afecțiune pentru copiii de țărani, știind cât de munciți sunt aceștia în lumea împietrită în preistorie a satului românesc, Blaga referindu-se, prin celebrul „Veșnicia s-a născut la sat”, la această împietrire în faptul stilistic inițial și nu la sensurile declamative conferite de necitiții la cheremul cărora s-a aflat și adolescența mea. Prima lecție predată fusese despre cultura babiloniană și primul ascultat am fost eu, mult prea ocupat, în săptămâna aceea, cu tăiatul porumbului, ale cărui frunze îmi umpluseră brațele, gâtul și fața cu tăieturi usturătoare. Fusesem luat ca din oală, dar, ca să nu i-au un 2, am început să turui, pornind de la opera lui Geo Bogza, tot ce-mi trecea prin cap. Clasa se întorsese uimită, iar de la catedră, Doamna Rodica Alexandru mă privea fascinată, dar eu, cu privirile în jos, nu vedeam nimic, știind că trebuie să turui până ce voi fi oprit, ca să iau măcar un 4, care se mai putea repara. Când a sunat de pauză, m-am oprit izbăvit, fără să pot pricepe că am vorbit, neîntrerupt, vreme de 50 de minute. În jurul meu, o tăcere densă, pe care nici măcar sunetul clopoțelului nu a prefăcut-o în cioburi.

– Ei, vedeţi, copii! Aşa se pregăteşte o lecţie de istorie!…

Mă simţeam atât ciudat şi aproape umilit, încât am mărturisit cu disperare:

– Da’ de unde, nici măcar scrierea nu-mi mai amintesc dacă se numeşte cuneiformă sau cuieniformă; m-a rupt porumbul CAP-ului, doamnă director, şi nu mi-a lăsat răgaz şi pentru lecţii…

Mărturisirea i-a blocat peniţa stiloului pe pagina catalogului şi, după o scurtă ezitare, doamna Rodica Alexandru a scris un 9 ferm, pe care eu l-am considerat, inclusiv acum, nemeritat. Şi faţă de domnia sa am rămas, dacă nu prieten pe viaţă, acelaşi stângaci, dar onest şi evlavios închinător.

Şi a venit acel neaşteptat 5 la latină din partea unui om complexat de puţinătatea trupului său şi, tocmai de aceea, tiranic şi nedrept, care trosnea pe deasupra capetelor noastre cu harapnicul limbii latine. Parcă se prăbuşise peste creştetul meu cerul apocalipsei şi, oricât m-am străduit să ascund, tot au presimţit băieţii mai mari din sat nenorocirea, pe calea întoarcerii acasă cu autobuzul. Au încercat să mă descoase, apoi acelaşi Costică Sârghe, ştiutorul de poezii nemuritoare, deja student, a izbucnit în hohote:

– Ai luat prima ta notă proastă! La ce?

– La latină, un 5…

– Iar văru-meu Mihai:

– Ooo, bravo: înseamnă că ai ştiut conjugarea verbelor neregulate; dacă nu o ştiai, luai 4. Aşa-i Ursu, ţine în 4 şi 5 pe mai toată lumea…

Vitoria şi Zamfir Bolohan

Acel 5 la latină a însemnat o răscruce, o rupere brutală şi de lumea împlinită, spre care vroiam să răzbat, sub influenţa fratelui bunicii, colonelul-procuror Zamfir Bolohan. „Nenea” Zamfir petrecea, în Mereni, câte o săptămână, în fiecare vară, iar conducerea regională de partid îl aştepta la gara din Burdujeni, punându-i la dispoziţie fie cea mai bună caleaşcă a primăriei, fie autoturismului primului secretar, pe care a acceptat-o o singură dată:

– Eu vreau să merg ca Iorga, mă, în 1904 şi să retrăiesc clipele lui de atunci; aşa că lăsaţi-mi caleaşca…

Când ajungea la bunica Firuţa, în capătul de sus al satului Mereni, dădeau buzna să-l întâmpine, cu buchete uriaşe de flori în braţe, toţi nepoţii neamului Bolohan şi Bursuc, inclusiv cei ai celuilalt frate al bunicii, Alexandru Bolohan, iar nenea Zamfir le dădea fiecăruia câte o bancnotă şi îi săruta pe frunte. Avea o soţie nespus de frumoasă, ingineră textilistă, tanti Vitoria, care se bucura de flori şi de statutul de prinţesă din poveşti, cu care merenarii o cinsteau dintotdeauna. Noi nu aveam flori şi, din pricina asta, eu nu aveam cum îl întâmpina pe unchiul legendar al familiei noastre şi, ca să-mi macin tristeţea şi neputinţa, am mers pe râpa Ştaragului şi m-am prăbuşit în fâneţe, cu ochii spre cer, aşteptând să mi se cureţe sufletului. O boare de vânt tocmai prinsese să legene florile sălbatice, înfrumuseţând cerul albastru al amiezii. M-am ridicat şi am desprins din lujer o floare, rănindu-mi palma, pentru că lujerii florilor de câmp sunt tari şi rezistenţi, iar eu nu aveam la mine nici măcar briceagul „peşte” din dotarea firească a fiecărui plopanar. Am găsit, totuşi, o cremene zimţată, cu care am reuşit să retez, de la rădăcină, ce-i drept că destul de anevoios, un braţ de flori de câmp, pe care le-am legat într-o împletitură de mohor proaspăt, apoi am plecat spre casa bunicii Firuţa, unde am ajuns odată cu seara, pe când nu mai rămăsese nici un verişor, care să nu fi bâiguit vreo poezioară naivă, iar Stela, sora cea mai mică a mamei, încă mai trecea dintr-un cântec în altul, cu o dezinvoltură incredibilă. Avea o voce de aur Stela, dar se născuse unde nu trebuia să se nască, veşnic alungată după treburi şi cânta numai la lucrul câmpului, ca să-şi mai uşureze tortura silnicei munci a vieţii de copil de ţăran. Nenea Zamfir o asculta fascinat, aşa că a dat cu ochii de buchetul meu cu flori de câmp destul de târziu, dar s-a luminat la faţă şi mi-a întins cea mai mare bancnotă a vremii, pe care eu am refuzat să o iau.

– Cum să-i dai atâţia bani, Zamfire, când nu ţi-a adus decât nişte buruieni!, s-a contrariat bunica Firuţa, cea care, în fond, era un adevărat schingiuitor pentru mezina ei, Stela.

– Pentru că băiatul acesta a muncit, şi-a zdrelit palmele şi a mers până în râpa Şfaragului, ca să-mi aducă mie aceste flori de nepreţuit; tu nu vezi, Firuţo, cum şi-a zdrelit palmele şi câte zgârieturi are pe braţe, pe picioare, pe gât şi pe faţă?

Apoi, întorcându-se spre mine:

– De ce nu vrei să primeşti banii, nepoate?

– Pentru că nu le-am cules pentru bani. Am vrut să vă bucur; le-am văzut, din iarbă, înfrumuseţând cerul şi am ştiut că, dacă vi le aduc, o să vă bucuraţi. Iar bucuria nu trebuie plătită, ci trăită. Respirată, că de aceea e bucurie.

Din clipa aceea, am devenit nepotul de nepreţuit al şefului Procuraturii Militare din România; l-am vizitat, la Bucureşti, în câteva rânduri, stând la el câte o săptămână, şi ne-am tot povestit unul altuia. Iar când am ales cea mai banală existenţă posibilă, nenea Zamfir m-a vizitat şi la unitatea militară din Băneasa, spunându-le ofiţerilor care s-au strâns să-l întâmpine:

– Măi băieţi, am cam îmbătrânit, dar mare bucurie mi-aţi face dacă mi-aţi trimite, în fiecare duminică, nepotul, să-mi mai descarc sufletul şi eu.

Se pensionase, dar fusese imediat angajat în Ministerul de Externe ca expert, ceea ce şi era, în fond. Petreceam duminicile împreună, vizitând Bucureştii, iar la amiază mergeam la Mitropolie, să o luăm pe tanti Vitoria. Nimeream, spre sfârşitul slujbei, atunci când soborul binecuvânta pe ierarhii bisericeşti şi pe conducătorii statului; cum ne zărea, tanti Vitoria ţâşnea din fotoliul de la balcon şi ne scotea repede afară, ca să nu observe cineva cele două sticle de coniac albanez, care se lăfăiau în plasa din plastic împletit a unchiului Zamfir. Erau menite întâlnirii, spre seară, cu bunul lui vecin şi prieten, generalul Tatu, om sfătos şi înţelept, căruia îi plăceam, mai ales că avea două fete cam de vârsta mea, cam urâţele şi cu nasurile prea lungi. Amândoi îmi recomandau cu căldură Facultatea de Drept, dar eu am avut, mereu şi mereu, alte visuri, care, în cele din urmă, aveau să se împlinească.

Dispreţul şi suficienţa cu care un om mărunt şi complexat m-a „altoit” cu un 5 la latină mă revoltase într-atât, încât am stat pe gânduri, vreme de ani, încercând să înţeleg cum ar trebui să-mi trăiesc propria-mi viaţă, ca s-o pot tezauriza în suflet clipă cu clipă, fără să mai tropotească pe ea cei care ar avea-o la cheremul lor. La răscruci, poate că am ales şi căi înşelătoare, dar nu conta, erau căile pe care eu le-am ales şi îmi puteam duce crucea fără să ostenesc.

Cei mai buni prieteni ai mei din liceu, ţăranii Traian Huluţă şi Mihai Cocieru din Văratic, nu ştiau că scriu poezie. Doar regretatul Dorin Curechianu, băiat de o inteligenţă sclipitoare, pe care îl admiram, şi Florin „Maghi” Pascal, viitor inventator român de marcă, dar care cocheta şi cu poezia, îmi văzuseră câteva poeme, atunci când am vrut să verific, totuşi, dacă am sau nu ceva de spus. Nu mult după aceea, am fost chemat la biroul Directorului Rodica Alexandru, iar un bărbat pleşuv, cu mâini moi şi umede s-a ridicase din fotoliul de piele, ca să mă întâmpine. Crezusem că făcusem, inconştient, vreo prostioară, dacă am fost chemat la direcţiune, dar, sub privirile mămoase ale Doamnei Director, bărbatul acela mi-a spus:

– Am venit să vă cunosc, pentru să sunteţi un poet înnăscut; şi eu scriu poezie, dar talentul dumneavoastră este copleşitor…

Când ne-am strâns mâinile, şi când şi-a spus numele: Marcel Mureşeanu, încă încercam să înţeleg cine m-a turnat: Dorin Curechianu sau Florin Pascal? M-am prăbuşit în celălalt fotoliu, în care m-am scufundat speriat, pentru că nu mai văzusem niciodată un fotoliu şi nu ştiam cât de abrupt te absoarbe. Nu-mi plăcea ce mi se întâmplă, şi nici postura de poet, pe cale de a fi recunoscut ca atare, nu mă ademenea. Îl auzisem pe Arghezi, într-un interviu tv, explicându-i unei reporteriţe suficiente, care-l întrebase despre legătura dintre macro şi microcosmos:

– Domniţă, când mi se arată un poem, pe care îl aştern în pagină şi numai eu îl ştiu, este ca şi cum aş muşca din macrocosmos; când poemul acela vede lumina tiparului şi poţi muşca din el şi dumneata, poemul meu nu mai există, este deja microcosmos.

Îmi plăcuse replica acidă a lui Tudor Arghezi, pentru că şi eu eram de părere că poezia înseamnă o taină, încărcată şi de sfinţenie, dar şi de răni vulgare, omeneşti. Încă optam pentru sfinţenia tainei, decis să o apăr de atingeri lumeşti. I-am explicat, cum m-am priceput, toate astea poetului Marcel Mureşeanu, primul poet pe care l-am cunoscut în această viaţă, iar pe chipul Doamnei Rodica Alexandru am zărit, în treacăt, fascinaţia cu care îmi sorbea cuvintele, atunci când, din pricina porumbului ceapeului, nu am avut timp să învăţ lecţia predată. Oare poezia nu-i tot aşa, o expunere a unei lecţii care nu-ţi va fi predată vreodată?

copilul care am fost cândva (V)

Clasa domnişoarei diriginte Lucia Boroş

Mai târziu, în noapte, era rândul femeilor să țipe de ți se rupea inima, pentru că li se întorcea bărbații, de la cârciumă sau din vecini, iar un țăran care-și merită respectul nu pune capul pe pernă înainte de a-i aplica o chelfăneală zdravănă nevestei, iar femeile păreau să se simtă, totuși, bine cu acest brutal masaj de noapte. Chiar îmi și mărturisise una dintre ele, când se făcuse o pauză, la treieriș, iar eu, împreună cu dumneaei, îndepărtam paiele de la „gura raiului”, adică de la coșul de eliminare a paielor, unde era un colb atât de des, încât ți se înfundau repede nările, că o dor cumplit toate şalele:

– Dar ce-ați pățit?

– Nimic. Dar nu m-o mai bătut nebunul meu de vreo săptămână și mă dor toate ciolanele…

În casa noastră nu s-a întâmplat niciodată așa-ceva, pentru că tata era de părere că e o decădere să lovești o femeie, și tocmai de aceea tresăream de uimire, de fiecare dată, după zece seara, când auzeam, parcă repetat ecou, când într-un loc, când în altul, același strigăt de disperare:

– Vai, vai, mă omoară, oameni buni!

Iar sâmbătă noaptea, când ne adunam pe uliță toți copiii satului pentru năzdrăvane jocuri, toate puse în scenă de năstrușnicul Vasile Călian, bătrânii care ne priveau, exclamau extaziați:

– Ia ascultați: ăsta-i Pintilii, strașnic bărbat!

Sau:

– Cam molcuț: se vede treaba că Milian s-o cam veștejit…

Pe măsură ce creșteam, ne obișnuiam și cu țipetele copiilor bătuți pe nedrept, și cu urletele isterice ale femeilor care-și căutau osânda cu lumânarea. Iar eu eram, acum, băiat mare, care mergea vreo doi kilometri și mai bine până la școala din Plopeni, școală frumoasă, durată de Cuza Vodă, și în care monotonia zilelor era spulberată de diversitatea profesorilor, unii tineri, alții cărunți, unii aidoma unor adevărați inițiatori, alții simpli funcționari, cărora li se dăduse pe mâini turma de plozi ai satului. Aveam și trei dascăli plopanari, pe Costică Neagu, feciorul popii de odinioară, pe Gheorghe Budeanu, fost pilot, demobilizat drept profesor de agricultură, și pe Ionel Robilă, neam cu noi și viitor universitar ieşean, mult mai exigent cu copiii rubedeniilor, decât cu ceilalți.

În tabăra din Bucşoaia

Costică Neagu, și el fost pilot, dar de vânătoare, ca și legendarul scriitor Eusebiu Camilar, din Udești, cu care rămăsese prieten apropiat, era un adevărat sacerdot, chiar dacă era doar învățător, pentru că nu era an în care să nu fie folosit pentru predarea diverselor discipline, cu catedre încă neocupate de profesori profesioniști, dar nu obligatoriu și inițiatori.

– Măi copiii, să știți de la bătrânul vostru dascăl, care-i trecut prin multe, că totul se reduce, în știință și în viață, la regula de trei simple. Știința nu-i o povară, ci o ușurare a vieții omului, iar când veți înțelege rostul ei pe deplin, nimic nu o să vi se mai pară dificil de priceput. Veți găsi răspunsuri la întrebări și, mai ales, veți desluși întrebările care fac rostul ființelor omenești…

Îl ascultam fascinat, împreună cu Ionică Rusu de pe Vale, colegul meu de bancă și, la rândul lui, viitor strălucit dascăl, iar când aveam îndoieli, le mărturiseam ca unui părinte și primeam lămuririle necesare, parcă învăluite în dragoste și în regăsire, ceea ce, în fond, înseamnă o renaștere și o retrăire a iniţiatorului și prin generațiile viitorimii.

Cu Ionică Rusu eram coleg și în echipa de fotbal a școlii, iar prima deplasare a campionatului școlar am făcut-o la Salcea. Am mers pe jos, vreo patru kilometri și ne-am dezechipat în grabă, pentru că gazdele și arbitrii deja ne așteptau. Încălzirea am făcut-o jucând, iar pentru că era o zi friguroasă de noiembrie, alergam, alergam, schimbând mereu posturile între noi, dar revenind, la timp, pe posturile pe care ni le alesesem singuri. De trei ori, am izbutit să ajung în careul sălcenilor, ca să întâmpin tot atâtea centrări ale colegului meu de bancă, pe care mă prefăceam că le evit, cu un pas unde era nevoie, astfel ca mingea să-mi treacă peste umăr și să o lovesc, apoi, cu călcâiul drept. Un fel de foarfecă inversă, pe care o exersasem îndelung cu scândurele standolei, pe care însemnasem un cerc cu circumferințe de țintă distanțate și cu centrul roșu, străduindu-mă să nimeresc cât mai des centrul. La Salcea, centrul imaginar coincidea cu încheietura barelor din dreapta, iar portarul, Ilie Standolaru, care avea să se însoare cu verișoara mea, Rodica Murguleț, vedea mingea dispărând și, la fluierul arbitrului, întorcea capul și o găsea în propria-i plasă, dar fără să poată pricepe cum a ajuns acolo. Peste ani, când mi-a devenit văr prin alianță, m-a pus să-i arăt cum am făcut și a fost nevoie să-mi trimită multe, multe centrări, pe care le trimiteam în poartă cu călcâiul, pentru ca să înțeleagă de ce primise, cândva, trei goluri, fără să vadă vreunul.

La întoarcerea la școală, am intrat pe la bufet, iar tata ne-a pus pe toţi coechipierii să bem câte o căniță de vin fiert cu scorțișoară, ca să nu răcim. Şi ca să sărbătorim simbiolic victoria. Aveam mâinile și încheieturile vinete, iar când i le-am arătat, în clasă, colegului meu de bancă, șoptindu-i că mă dor, el nu a mai avut când să mi le arate pe ale lui, pentru că în ceafa mea a răsunat o usturătoare plesnitură de palmă. Închipuindu-mi că a făcut o glumă proastă regretata Lenuța Hartup, care ședea în banca din spatele meu, am țâşnit în picioare și, întorcându-mă în aceeași clipă, am dat cu ochii de diriginta Lucia Boroș, care înmărmurise cu palma la gură, apoi a ţâşnit pe uşă, lăsându-ne singuri întreaga oră. Era profesoară de rusă și, cum toți elevii din Plopeni optaseră deciși pentru limba franceză, ne preda franceza, învăţând-o odată cu noi şi înroșindu-se teribil când trebuia să pronunțe, în franțuzește, „pui” sau „curte”, iar noi izbucneam, de fiecare dată, în râsete nestăvilite. Mai târziu, făcând şi facultatea de limbă română, Lucia Boroş a ajuns unul dintre cei mai reputaţi profesori din oraşul Suceava. Îşi iubea ucenicii cu patimă şi era o femeie frumoasă, fină şi delicată, care se dedicase în întregime şcolii. Peste vreo zece ani, când am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş” pentru poezie, Lucia Boroş era acolo, mândră de mine, discretă şi emoţionată ca o adevărată mamă, ţinând în braţe un buchet uriaş de flori, pe care mi l-a întins, după aceea, ca pe-o ofrandă. Ne-am reîntâlnit, mai târziu, la lansarea primei cărţi de poezie a doamnei profesor Maria Elena Cuşnir, pe care o prezentam, şi ne-am reamintit, de faţă cu întreg publicul şi spre deliciul lui şi al nostru, de anii în care Lucia Boroş mi-a fost dirigintă, profesoară şi sacerdot autentic şi plin de sensibilitate.

Şi au mai fost mulţi profesori buni în Plopeni, de pildă Gheorghe Cojocaru şi Pavel Irimiciuc, care mi-au pregătit şi şlefuit mintea pentru echilibrată imaginaţie. Iar la sfârşitul clasei a opta, Pavel Irimiciuc avea să mă cheme, ca să-mi împrumute, pentru perioada vacanţei de vară, trei cărţi de istorie a Românie, semnate de Constantin şi Hadrian Daicoviciu, De Constantin C. Giurescu şi de Andrei Oţetea.

– Bine, dom’ profesor, dar nu e una şi aceeaşi istorie?, am întrebat vag contrariat, ba poate şi speriat de imensitatea celor două volume ale lui Constantin şi Hadrian Daicoviciu.

– Nu. Iar dacă ai să pricepi de ce nu, înseamnă că nu mi-am pus de pomană speranţele în tine.

Am luat cărţile, le-am citit cu pasiune din scoarţă în scoarţă şi, pe la începutul lui septembrie, am fost să i le duc.

– Ei?

Şi a început să mă întrebe, deşi năvalnic ţâşneau din mine încântările de după lecturi, iar domnul profesor Irimiciuc a râs încântat, lovindu-mă uşor, cu degetul bont, în frunte:

– Tu ai să mă-ntreci, băiete, tu ai să fii mai bun şi decât mine!…

Nu i-am răspuns, ca să nu-l rănesc, deşi nici prin gând nu-mi trecea să mă fac profesor de istorie şi de orice altceva. Altele şi lăuntrice erau gândurile mele şi se cimentaseră odată cu citirea integrală a operei lui Maxim Gorki, pe care, de altfel, mi-l alesesem drept model de viaţă. Nu-mi doream nimic altceva, decât să cunosc societatea vremii mele în profunzime, în adâncimile de regulă ignorate ale mulţimii, în care întrezăream, fără să mă înşel vreodată, profunzimi ale adevărului şi ale trăirii demne de toată admiraţia. De prin clasa a şasea, începusem să scriu poezie, dar temeinic şi în mare secret, după păţania anterioară cu vară-mea Marceluca. Nici măcar poetului Vasile Puiu, din Pătrăuţi, care a predat limba română la clasa noastră, într-a opta, nu i-am spus nimic, deşi încuraja atât de credibil dorinţa copiilor de a scrie, încât mai toate fetele şi, mai ales, Lenuţa Hartup, îşi citeau încercările în faţa clasei, spre încântarea domnului profesor şi, desigur, a noastră, a colegilor lor.

Nuntă în Mereni

Odată cu generaţia mea a dispărut obişnuinţa încăierărilor plopanarilor cu merenarii, cel mai bătăuş dintre plopanari, Viorel Popa, venind la mine să mă salute şi să ne dea bineţe tuturor. Era de părere că obiceiul acela primitiv trebuie să dispară pentru totdeauna, dar, ca să nu fie prea adâncă prăpastia între trecut şi viitor, a sugerat o luptă simbolică între el şi cel mai puternic elev din Mereni, care se numea tot Popa, dar Traian. De regulă, oamenii cu adevărat puternici nu caută pricini de gâlceavă, iar Traian şi Viorel şi-au strâns mâinile cu afecţiune, înainte de a se încleşta într-o luptă care nu a durat mult, ci doar până ce combatanţii s-au lămurit că sunt la fel de tari şi iar şi-au strâns mâna, în semn de reciprocă preţuire. După aceea, am fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi, până ce ne-a dat în pârg tinereţea şi tocmai de aceea a fost culeasă în grabă şi pusă la păstrare sub papucii nevestelor fiecăruia în parte.

Descoperisem biblioteca şcolii din Plopeni, pe care o ţinea domnişoara profesor Lucia Boroş, şi nu m-a deranjat cu nimic, ba chiar dimpotrivă, că majoritatea volumelor erau semnate de autori ruşi şi sovietici. Iar când diriginta Lucia Boroş mi-a împrumutat, pentru o singură noapte, cele mai frumoase poezii de Esenin şi Maiakovski, ambele cărţi fiind de mărimea unei cutii de chibrituri, n-am mai avut somn, ci mi-am durat o stare de veghe din care mă înfrupt chiar şi acum, Esenin şi Maiakovski rămânând poeţii mei preferaţi pentru toate vieţile condamnării la viaţă, aici sau în oricare alt univers. Pentru că ador lumina, dar nu m-aş putea înveşnici decât în scânteie, oricâte ispăşiri ar urma pentru această nepotolită stare de revoltă cosmică.

Cu Leunuţă Sârghe

Mă însingurasem, dar fără a lăsa vreodată să mi se bănuiască ţipătul. Viaţa mea secretă, care doar după o revoluţie putea fi pusă în valoare, o ţineam doar pentru mine, fără să uit reperele vocaţiei, de care îmi vorbise Nichita Stănescu, cu ocazia celor două întâlniri de la Bucureşti, din 1979, prilejuite sau mijlocite de Vasile Blendea, fotograful Televiziunii Române şi un prieten cum puţini am mai avut de-a lungul vieţii. Spunea Poetul:

– Talentul există cu adevărat doar atunci când nu poţi lăsa să treacă o zi, fără să fi scris ceva. Când nu mai simţi prea des nevoia popasului repetat la nesfârşit în faţa imensităţii colii de hârtie, înseamnă că ori te-ai stins, ori că nu ai avut niciodată talent, ci doar ademeniri lirice.

Între copilărie, adolescenţă şi restul vieţii mele a existat, nu doar drept carte de identitate, ci ca viaţă reală, trăită clocotitor, carnetul de poezie şi de însemnări, în care foloseam şi un alfabet propriu, ca să nu-l poată descifra nimeni dintre cei care ar fi putut da el peste el întâmplător. Cu gândul la acel carnet, pe care îl epuizam şi înlocuiam lunar, mă întreb dacă are sau nu rost să-i menţionez pe toţi cei care mi-au ieşit în cale pe o uliţă, pe o cărare sau pe un coridor de şcoală, trecând siguri de ei şi suficienţi, adesea, fără să mă observe, spre împlinirile posace ale parvenirii. Nu au durat în mine nimic, ci au avut doar cuminţenia de a nu-mi ciurui umbra cu pietre. Atât. Iar umbra, pe care o trag de o viaţă la edec, nu are nimic de mărturisit, pentru că nu trăieşte, ci doar însoţeşte şi adesea schimonoseşte conturările în lumină.

Mama