Fuga de acasă (VI)

Pe Nichita Stănescu nu prea îmi doream să îl cunosc. Auzisem o mulţime de legende despre el, într-o vreme în care toţi se grăbeau să-i îmbrace aura sacră, îi citisem şi poemele, înţelegându-l şi respectându-l, în măsura în care mi s-a părut că „Andru plângând” este cheia literaturii lui: „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o foarte singură dată; / nu sunt vinovat că trăiesc / într-o lume întruna schimbată”. Încă îmi închipuiam că nu poate fi diferit de Ion Gheorghe, pe care îl vizitasem la „Luceafărul”, unde ocupa un birou împreună cu Cleopatra Lorinţiu, şi care, cu chimirul lui lat din piele, cu care îşi încingea suficienţa, îmi făcuse impresia ciudată a unui încrâncenat păstrător a egolatriei copilăriei, perioadă a vieţii în care nimeni nu visează la împliniri, ci la consecinţa subordonării lumii cunoscute. Îmi ceruse nişte poeme, prin intermediul unei cunoştinţe comune, dar am refuzat să i le dau şi m-am simţit bine, cumva parcă eliberat. Peste vreun an, îmi dăduse inclusiv premiul Revistei „Luceafărul”, la un concurs literar de la Slobozia, dar, deşi nu simţeam nevoia să-l revăd, nu am putut merge, pentru că în ziua premierii aveam cununia civilă, premeditată şi ca o rupere definitivă de poezia scrisă, pentru a trăi o alta, vie, dinamică şi inegalabilă: copiii.

Vasile Blendea a insistat însă atât de mult să mergem şi să-l întâlnim pe Nichita Stănescu, încât, deşi lucrasem, întreaga noapte, pe cea mai mare raboteză de mecanică grea din România, am plecat, de la duşurile „Vulcan” direct la terasa Uniunii Scriitorilor. Era vara anului 1983, o boare mângâietoare îmi însoţea paşii, iar gândul îmi zbura aiurea. Uitasem de Nichita Stănescu şi vedeam cu ochii, suprapuse peste înfăţişările reale ale Bucureştilor, imagini din Bucovina. Mi se întâmpla să visez adesea că respir aerul munţilor noştri şi că sorb însetat din izvoarele lor, ca să pot deveni respiraţia munţilor şi a izvoarelor. Ceea ce nu-mi era ursit, dar astfel este construită fiinţa umană: să rătăcească mult înainte de a afla calea spre propriul ei suflet.

La terasa Uniunii Scriitorilor, elitei i se rezervau mese, pe o seară sau permanent, doar pe perimetrul grădinii, mesele din mijloc fiind destinate caracudei literare, în majoritate provinciali, aflaţi în trecere prin Bucureşti. Era dimineaţă, cam pe la nouă şi jumătate, când am trecut, urmându-l pe Blendea, pe lângă masa lui Eugen Jebeleanu, la fel de liberă ca şi celelalte mese ale terasei; în latura opusă, unde, după o masă cu patru locuri, de colţ, se afla una de douăsprezece persoane, am zărit un grup de 6-8 fete, iar în capul mesei, un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă largă şi viu colorată. L-am recunoscut. Lângă el, de o parte şi de alta, se aflau câte un scaun liber, iar în faţa scaunelor, pe masă, câte o cană de cafea aburindă. Ne-am strâns mâinile şi ne-am aşezat: Vasile Blendea, de-a stânga; eu, de-a dreapta. Nu prea îmi convenea, pentru că aş fi preferat să stau pitit după vechiul meu prieten, ceea ce ar fi însemnat un mare păcat. Distribuţia fusese, însă, premeditată de Nichita Stănescu, iar în curând aveam să aflu şi pricina: Poetul era interesat dacă se poate scrie poezie, chinuindu-ţi trupul, aidoma unui rob, într-o secţie de mecanică grea. Nu avusese niciodată parte de un astfel de martiriu (eu îl socoteam normalitate) şi dorea să ştie cum te poţi rupe din propriul trup, în astfel de condiţii, pentru a călători în inefabil. Am ridicat din umeri. În fond, trupul capătă un fel de ticuri, de ritmicităţi dobândite, iar mintea iscodeşte aiurea, mereu ademenită de imagini, de viziuni, de cuvinte, de tentaţia vremelniciei, ştiut fiind, încă din vremea încropirii primelor religii, că este adevărat, cuvântul zideşte, dar o face doar în efemer; ceea ce e veşnic nu are nume şi nu foloseşte cuvinte. Nici necuvinte, care sunt o tentaţie a veşniciei şi nicidecum veşnicie.

Ne încălziserăm şi, cu bruma de lecturi de atunci, făceam faţă unor astfel de speculaţii cu uşurinţă, convins că sunt bune doar pentru revigorarea dialogurilor şi nicidecum pentru impunerea unor adevăruri. Adevărul, dacă există în tine, poate fi desluşit cu ajutorul dialogului, dar niciodată împrumutat din adevărul altuia.

– Mi-ar fi plăcut să mă nasc în Bucovina, să-mi fie obcinile casă, a spus, pe neaşteptate, Nichita Stănescu şi atunci am înţeles că, în vreme ce Poetul este condamnat, pe viaţă, la statutul de personaj al unui cămin de nefamilişti, eu mai am o şansă.

– Dumneavoastră aveţi o operă drept domiciliu etern…

– Un palat de cleştar, deasupra norilor, precum Crăiasa Zăpezii…

– De ce? Opera dumneavoastră e vie; atât de vie, încât a creat, asemenea lui Dumnezeu, zeci de mii de fiinţe şi respirări leite: dacă aduni teancurile de poezii ale tinerilor şi le scapi, când le aduni de pe jos, dacă nu sunt semnate, nu ştii care poem este al unuia, care al altuia, şi trăieşti cu senzaţia unui alt Nichita Stănescu…

– Din oglindă…

– Sau din undele apelor, în care îşi vede chipul Sacerdotul…

– Oho, e mult până acolo! Dacă ar fi aşa, nu aş mai avea nici o motivaţie a scrisului…

Nu pricepeam: nu exista român care să nu afirme, cu deplină convingere, că abia Nichita Stănescu este Poetul; şi iată că Nichita Stănescu părea să aibă îndoieli faţă de sine:

– Dacă aş izbuti poemul perfect, aş fi atât de fericit, încât niciodată nu aş mai coborî de pe această înălţime; să te îndoieşti mereu de tine este condiţia fundamentală ca să poţi continua…

Abia acum, după vreun ceas de discuţii, pe care le-am redat aproximativ (nu am cum îmi aminti exact replicile dialogului), începusem să văd dimensiunile reale ale personalităţii lui Nichita Stănescu. Cine eram eu, ca să mi se confeseze? Poate că o altă perspectivă a dialogului, cu care nu era obişnuit, deşi îl tot căuta, dar tot mă surprinsese revărsarea de mare înspumată a ochilor lui albaştri; abia acum observasem că renumitele lui plete blonde nu mai erau aurii, ci împrumutaseră culoarea vag cenuşie a Mării Negre din zilele cu dumnezeieşti revărsări de soare. Şi, pe neaşteptate, mi s-a ivit în faţă chipul actorului Radu Beligan, într-o altfel de discuţie, dar cu acelaşi partener de dialog, şi am retrăit senzaţia norocului de a fi întâlnit încă un om cu adevărat mare, care mai mult ascultă, decât vorbeşte, doar pentru a intra în vibrare cu elemente ale trăirilor de care nu a avut parte.

La o a doua întâlnire, la fel de matinală, m-am dus singur şi, după ce am dat noroc, Poetul mi-a spus cu voce uşor ostenită:

– Deci nu mai rămâneţi mult în Bucureşti, vă întoarceţi…

– De unde ştiţi?, am întrebat cutremurat de surprindere.

Nu mi-a răspuns direct.

– Mi-aş fi dorit şi eu să am unde mă întoarce; nu rataţi această şansă. De regulă, ca în copilărie, ne mulţumim cu lumea imaginată, în care noi însemnăm totul, deşi nu ni se prea cuvine această lume; şi, când tragem linie, constatăm cu resemnare că am ratat o mulţime de şanse…

– Că „nimic nu rămâne el însuşi mai mult / decât o singură dată”, l-am întrerupt cu două versuri ale sale, pricinuindu-i un zâmbet amar.

Mă aflam la o răscruce şi încă mai ezitam: dacă rămâneam în Bucureşti, mă puteam înfrăţi cu o lume la care tânjeam; dacă mă întorceam la Suceava, mă puteam afla. Ce să aleg? Nişte prietenii, pe care să le atârn pe piept ca pe nişte medalii sovietice, şi să mă fudulesc cu ele sau să aleg ceva mult mai important: de pildă un copil, care, dacă se va îndura soarta de mine, va fi o fetiţă? Văzusem cât de fericit fusese şi cum renăscuse fratele tatii mai mic, nenea Gheorghe, atunci când i s-a născut Maria-Brânduşa, şi parcă mă regăseam în unchiul meu ca într-un al doilea trup. Mi-au dat lacrimile. Ca şi tata, eu nu plâng niciodată, dar când lăcrimez, sufletul mi se despovărează şi pot decide mai uşor şi fără să regret mai târziu. M-am ridicat, s-a ridicat şi Nichita Stănescu şi ne-am îmbrăţişat. Înţelesese că îmi alesesem calea şi părea să se bucure pentru mine. Ne-am despărţit, pentru totdeauna, el plecând, în 13 decembrie 1983, nu se ştie unde, fără să apelăm la cuvinte sau la necuvinte, cu o îmbrăţişare, pe care o simt încă şi astăzi, în aşteptarea târzie a zilei îndelung repetatei mele naşteri. Mamă, nu-i nevoie să mă mai naşti încă o dată! Marin Sorescu s-a înşelat: nu mama trebuie să-ţi repete naşterea la nesfârşit, ci singur eşti dator să ţi-o recunoşti şi să ţi-o alegi pe cea adevărată.

Fuga de acasă (V)

La Cenaclul Umoriştilor Bucureşteni: primul în stânga – Aristotel Pârvulescu, iar în dreapta, în faţa mea, poetul şi actorul Ardadie Donos, ultimul interpret al Chiriţei

Exista, în Bucureşti, un cenaclu al umoriştilor, format mai ales din epigramişti, pe care îl frecventam, când aveam timp, fascinat fiind de epigramele medicului veterinar Nicolae Ghiţescu şi de incomparabilele aforisme ale lui Aristotel Pârvulescu, pe atunci procuror general al României sau cam aşa-ceva şi un om de mare calitate. Veneau la cenaclu mulţi domni în vârstă, toţi erudiţi şi cu antecedente în poezia cu forme fixe, rondele şi sonetele, în care nu străluceau, dar nici nu se făceau de râs. În viaţa mea, născocisem un singur catren epigramistic, în timpul unei confruntări verbale cu necioplitul contabil şef de la BJATM Suceava. În general nu mă prea împăcam cu astfel de specimene din tipologia vechililor contabili şi, pentru că alesesem libertatea de a putea pleca unde vreau şi când vreau, mă certam adesea cu Horodinciuc, din pricina plăcerii pe care şi-o rezerva prin a se face temut de oameni. Adora teroarea pe care o provoca ivirea sa neaşteptată, în halat albastru spălăcit, şi, o dată, intenţionat m-am prefăcut că nu-l văd, când a intrat în biroul coloanei auto, în care lucram cu Tavi Cova, iar când nu mai aveam cum să nu-l văd, nu m-am ridicat în picioare. Ofuscat, individul a început să ţipe la mine, iar calmul cu care îl priveam, parcă uşor amuzat, ba chiar zeflemist, l-a scos din minţi şi a început să răcnească:

– Taci? De ce taci?

Continuam să zâmbesc, iar prietenul meu Tavi, care presimţea pericolul acestui calm premeditat, a încercat să deturneze discuţia spre o chestiune profesională, dar Horodinciuc deja răgea repetat un „De ce taci?” atât de sonor, încât i-am răspuns calm, în versuri:

– Tu ţipi, eu tac căci nu-mi convine / să îţi răspund într-un altfel: / când un măgar rage la mine, / eu n-am de ce să rag la el…

Individul, să facă apoplexie, nu alta şi a ieşit disperat afară, iar când şi-a mai revenit, s-a îndreptat gârbovit spre vizuina puterii vremelniciei sale. Iubeam epigrama, dar nu îndrăzneam să mă aventurez în rigorile ei, care nu presupun doar îndemânare la versificare. Mult mai târziu, aveam să scriu că „poetul, ca sublim artist / cioplind ideea în cuvinte, / uşor ar fi epigramist, / îi trebuie doar nişte… minte”. Şi aveam dreptate: doar literatura pentru copii presupune mai multă spontaneitate şi mai mult talent decât epigrama, deşi de altă natură. Din păcate, tot felul de versificatori jalnici au făcut cariere cu „poezie pentru copii”, îndepărtându-i pe aceştia de frumuseţea reală a literaturii cu bicisnicele lor improvizaţii.

Deşi nu citisem nici o producţie umoristică la cenaclul din Bucureşti, epigramiştii m-au invitat să particip, cu poezie, la o serată la Academia „Ştefan Gheorghiu”, la care fuseseră invitaţi. Era, la parterul blocului turn de la intrare, un fel de sală de conferinţe, în care urma să ne producem, în faţa unui eminent public tânăr comunist din toată ţara, mai ales femei, care visau la prima şi singura aventură amoroasă, din afara căsniciei, a vieţii lor. Erau însetate să se depraveze măcar o dată, chestie pe care bietul de mine nici nu şi-o putea închipui, mai ales că Alexandru Clenciu mi-a prezentat galeria universitarilor, profesori de elită, cu nume grele în cultura română, pe care chiar eram bucuros să-i cunosc. Atât de blamată, şi poate că pe drept – dacă luăm în calcul producţia de serie, Academia „Ştefan Gheorghiu” beneficia de serviciile unei elite ştiinţifice care, deşi a cam păşit în veşnicie, încă multă vreme va marca încă viaţa academică românească.

Epigramiştii erau oameni bătrâni, care, după pensionare, se bucurau de boema vieţii de umorist. Aveau dueluri epigramistice de regulă regizate, cu excepţia celor dintre Alexandru Clenciu şi Nicolae Ghiţescu, Clenciu fiind avantajat şi de cealaltă „spadă” a sa, caricatura („desen cu însuşiri morale, / celebru nu de azi, de ieri, / prin care par spirituale / şi minţile de ingineri” – cum aveam să scriu atunci când am băgat de seamă că majoritatea caricaturiştilor sunt ingineri). În seara aceea, se întâmplase să deseneze Alexandru Clenciu pe prietenul lui, Nicolae Ghiţescu, în costum de medic, deci şi cu o bonetă albă care-i ascundea uriaşa chelie, dar călare pe un măgar cu aripi, pe şaua căruia scria „PEG ASIN”. Când portretul şarjat a fost gata, inclusiv printr-o admirabilă cromatică, Alexandru Clenciu l-a arătat celor vreo cinci sute de persoane din sală, apoi i l-a înmânat, ca pe o diplomă, lui Nicolae Ghiţescu, care rămăsese năucit de întâmplare, după ce-şi terminase recitalul de epigrame, fără să primească aplauzele cuvenite, din pricina lui Clenciu. Avea şi o figură de năuc şi de banal omul acela scânteietor, numit Nicolae Ghiţescu, şi se preta unui joc actoricesc, voit cabotin, care stârnea avalanşe cutremurătoare de râs. Să-l fi văzut dumneavoastră cu câtă umilinţă a luat caricatura, studiind-o uşor aplecat, aproape cu servilism aplecat (eu ştiam că născoceşte replica), apoi, arătând desenul publicului, s-a îndreptat şi a replicat, spre Clenciu, pe care îl fixa cu privirile, cu voce de tenor veritabil, dar cu o intonaţie cumva ţărănească, rudimentară:

– Caricatura cu măgarul / nu ţi-o mai dau, nici de mă rogi, / căci s-a văzut veterinarul / ducând… pe Clenciu de dârlogi!

Era preferatul meu Nicolae Ghiţescu. Scria, pe pildă, despre un bolnav: „Văzând că-i bate inima prea tare, / la policlinică s-a dus de-ndată, / iar doctorul i-a spus: Răbdare, / o facem noi să nu bai bată!”; de fiecare dată făcea haz şi de chelia lui poznaşă: „De-ar fi s-ajung un consacrat, / în bronz n-aş vrea să fiu turnat: / să stau în parc o veşnicie, / cu… găinaţul pe chelie!”.

Atmosfera era atât de vie, încât, după ce am spus două poezii, am adăugat, epigramistic, cu trimitere la vocaţia de autori de rondele şi sonete a epigramiştilor, primul meu catren gândit ca epigramă:

– Chiar de-aş trăi o veşnicie, / rămân acelaşi optimist: / De n-oi fi bun în poezie, / o să mă fac epigramist.

Nu ţin minte replica spontană a lui Alexandru Clenciu, care îmi spunea că, dacă tot am scris prima epigramă, dau semne că, în viitor, epigrama mă paşte. Avea dreptate cumva, şi am replicat, fără să notez undeva:

– Da, sunt mai prost, sunt de acord, / şi nu mai e nici un remediu, / plecând din codrii mei din nord, / m-am adaptat şi eu la mediu.

Până şi Clenciu m-a felicitat pentru spontaneitatea şi rapiditatea inspiratei replici, iar viitoarele activiste comuniste de partid, mai virtuoase decât călugăriţele virtuoase, deja au început să-mi trimită bileţele (moda fusese lansată de Adrian Păunescu, care primea sugestii pentru ordinea pieselor din spectacol, şi nu numai – desigur). Mi se întâmplă adesea să văd epigrama în minte, dacă păşesc trei-patru paşi. La Reghin, de pildă, unde, din 240 de epigramişti, primiseră premii doar cinci, din care trei din Moldova (Vasile Larco şi nu mai ştiu cine din Iaşi, şi eu din Suceava), unul din Timişoara (Bencei) şi unul din Bistriţa (debutant), Bencei începuse să se frăsuiască, vorba colindului, cu „Banatu-i fruncea”, fără să ţină cont de scorul de 3-1 pentru Moldova, aşa că m-am ridicat şi am completat;

– Banatu-i fruntea şi Ardealu-i cap, / aşa cum spune şi străveche slova, / dar îndoieli, de-acum, nu mai încap, / că mintea vine, totuşi, din… Moldova!

Ion Beldeanu şi Ion Drăguşanul

Întâmplarea râsului tonic şi sănătos de la „Ştefan Gheorghiu” a avut, pentru mine, consecinţe amuzante, pentru că am rămas acolo timp de o săptămână şi probabil că nu aş fi scăpat atât de uşor de impulsurile amoroase ale viitoarelor cadre de nădejde ale partidului, dacă, ieşind dintr-o cameră, ca să merg într-alta, nu aş fi dat nas în nas cu poetul Ion Beldeanu şi cu domnul Ion Nedelea, redactorul şef adjunct de la „Zori noi”, trimişi acolo de conducerea judeţului pentru o specializare port-universitară de un an. Domnul Nedelea avea nu mai ştiu ce treabă prin oraş, iar Beldeanu acceptase să mergem la o bere, la care râvneam de o săptămână (fetele comunismului pururi victorios îmi aduceau mâncare, ba şi câte un pahar cu vin, deşi nu suport vinul, dar categoric nu nici o bere). În drum, cum vedea un magazin de haine, Ion Beldeanu mă târa după el şi, după ce proba cârcotaş cinci-şase costume, mergeam mai departe. De dimineaţă, până pe la trei, după-amiază, Beldeanu probase vreo trei-patru sute de costume şi l-am întrebat însetat:

– Tu chiar vrei să-ţi cumperi un costum?

– Io-te fleoşc! N-am decât zece lei la mine…

– Şi-atunci de ce le probezi?

– Pentru că îmi place să văd cum mi-ar sta…

Asta a fost salvarea mea, pentru că, la primul magazin de haine din cale, am fugit puţin, am intrat şi i-am spus şefului de raion că urmează să se ivească un individ cu mustaţă şi cioc, care, de dimineaţă, a furat, împreună cu un complice cu maşină, 50 de costume. Şi m-am ascuns după un stelaj, pândind. Intră Beldeanu, mă caută din priviri şi, cum nu mă zăreşte, îi spune şefului de raion, cu tonul obişnuit de el în situaţiile în care vroia să pară popular:

– Ia ascultă, mă tovarăşe: coane, îmi arăţi şi mie nişte costume?

Responsabilul s-a uitat curmeziş spre mine, care deja ieşisem la iveală şi, arătând cu degetul spre poetul Sucevei, am strigat:

– Ăsta e! De dimineaţă, împreună cu complicele lui, a furat deja 50 de costume…

Omul a şuierat scurt şi s-au ivit doi vlăjgani şi vreo câteva vânzătoare, dar lepădând zâmbetul profesional. De vreo jumătate ce ceas îl prevenisem pe Ion că, dacă mă mai cară într-un singur magazin, aşa o să fac, dar nu m-a crezut, că doar eram şi suntem prieteni. Văzând pericolul unei nedorite chelfăneli, înainte de a se lămuri lucrurile, a luat-o la fugă spre Piaţa Amzei, iar eu şi comercianţii, după el. Era o căldură afurisită, amplificată de asfaltul Bucureştilor,  încât vânzătorii au renunţat, unul câte unul, la vânătoare, mai ales că din unitatea lor nu se furase nimic, iar eu l-am ajuns greu pe Beldeanu, abia în faţa chioşcului de covrigi calzi. Se oprise, aplecat, cu palmele sprijinite mai sus de genunchi, şi respira aglomerat, zâmbind:

– Mi-ai făcut-o!

– Doar ţi-am promis…

– Bine, bine, nu mă supăr; hai să luăm câte doi covrigi şi să mergem fiecare la treburile lui…

– Şi berea?

– Las-o-n plata Domnului, nu vezi că e cald!

Cumplit m-am supărat. Nu am zis nimic, ci doar i-am întors spatele şi am pornit hotărât spre o grădină de vară din apropiere, fără să privesc în urmă şi fără să ştiu că Ion, cu aţa cu covrigi în mână, mă urma, ronţăind din mers. Am avut noroc şi am găsit o masă liberă, de patru persoane, la care m-am aşezat, comandând patru halbe cu bere şi o dublă de rom, sub pretextul că-mi aştept nişte prieteni. Iar prietenii n-au întârziat: întâi l-am zări pe Sven, ataşatul cultural al Ambasadei Suediei, mare amator de poezie românească, pe care-l cunoscusem la întrunirile elitei bucureştene, organizate de actorul şi poetul Arcadie Donos, care se refugiase din Basarabia, împreună cu Colea Răutu, evenimente puse în scenă la Casa de cultură „Friedrich Schiller”, care instituţie culturală de prestigiu era condusă de soţia lui. Veneau la acele întruniri mulţi secretari de ambasade, venea Ion Larian Postolache, cu contesa lui italiană, veneau tot felul de vlăstare ale aristocraţiei de odinioară, care supravieţuiau cu demnitate în comunism, în frunte cu Alexandru Paleologu, venea regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, veneau mari consumatori de cultură, care îşi duraseră deja o reputaţie în acest domeniu. La prima mea participare, fără să cunosc participanţii, citisem un poem, „Cobzarul”, pe care îl închinasem memoriei poetului Dominic Stanca. Când să citesc un alt poem, s-a apropiat de mine o doamnă în vârstă, frumoasă şi elegantă, dar cu obrajii brăzdaţi de lacrimi şi, după ce mi s-a prezentat, m-a rugat să-i dăruiesc ei manuscrisul poemului dedicat soţului domniei sale, promiţându-mi o copie, pe care însă nu am mai primit-o, pentru că, a doua zi, Sorana Coroamă-Stanca pleca la Weimar, urmând să facă regia unui spectacol de operă după o piesă a lui Johann Wolfgang von Goethe. Mi-a trimis câteva ilustrate cu oraşul Weimar, pe care nota, pe scurt, informaţii despre spectacol şi premieră, dar nu ne-am mai întâlnit, pentru că, la fel de nepremeditat şi de neaşteptat ca şi fuga de acasă, avea să se producă şi întoarcerea fiului risipitor.

Cum aveam halbele abia sosite, am turnat într-una 50 grame de rom şi, pentru că Sven zâmbea intrigat, i-am pus şi lui, în halba oferită, acelaşi conţinut al carcaletelui „trăsnet”, cu care mă obişnuisem. Ciocnim, gustăm, şi iată-l pe Beldeanu, ronţăind covrigi. Se aşează, îi fac cunoştinţă cu consilierul cultural suedez şi bag de seamă că lasă covrigii, dar nici de halbă nu se atinge, ci îmi aruncă, arar, priviri furioase, aşa că nu m-am putut abţine:

– Bine, măi Ioane, mi-a tocat aiurea şase ceasuri din viaţă şi tot tu faci pe supăratul!?

Beldeanu, mâlc. Pagubă-n ciuperci: cu Sven puteam discuta la nesfârşit despre poezie şi sunt sigur că şi el scria versuri, deşi a ezitat, întotdeauna, să-mi răspundă cu da sau nu. În fine, când a venit ospătarul pentru o nouă comandă, de data asta plătită de Sven, suedezul a profitat de prilej pentru a merge la toaletă, iar Beldeau, rămas doar cu mine, a răbufnit:

– Bine, măi tovarăşe, să-mi faci tocmai mie una ca asta?

– Dar ce ţi-am făcut?

– Să mă compromiţi pe mine, un om în care partidul a investit încredere, punându-mă la cheremul unui spion imperialist!

– Ioane, dar e ataşat cultural: ne ştim de la manifestări culturale româneşti…

– Nu contează, e spion. Adio!

Şi dus a fost. Când s-a întors Sven, pe masă, în faţa scaunului poetului, rămăseseră doar doi covrigi fierţi, pe care Ion Beldeanu îi cumpărase pentru mine şi, pentru că deja se contaminaseră cu spionaj suedez („poate aveau şi vreun emiţător minuscul, care, la primă vedere, părea mac”, avea să-mi explice în seara aceleiaşi zile).

Când s-a înserat, pentru că ne întâlnisem şi cu Vasile Blendea, am mers la terasa Uniunii Scriitorilor, dar Sven nu a rămas mult, deşi avea, printre scriitori, o puzderie de prieteni. Când a sosit Eugen Jebeleanu şi s-a aşezat la masa numai lui rezervată, de la intrare, ospătăriţa a venit şi ne-a comunicat că Maestrul ne invită la masa domniei sale. Nu m-am ridicat, spunându-i lui Vasile că nu am ce căuta eu acolo, Jebeleanu având de discutat cu el, nu cu mine. Mi-a dat dreptate, a plecat, apoi a revenit:

– Hai şi tu, că Maestrul vrea să te cunoască!

Nu prea avea de ce, dar am mers, pentru că era o şansă unică pentru mine. Curând a sosit şi Ileana Mălănciou, şi fiica poetului, iar poetul Tudor George „Ahoe”, făcut binişor, ne-a făcut o mulţime de fotografii sau măcar asta era de presupus după bliţuri. Eugen Jebeleanu, care primise seturi întregi cu fotografii de scriitori de la Vasile Blendea, îi explica viziunea domnie sale asupra viitoarei „Istorii a literaturii române contemporane în imagini”, lucrare care nu ştiu să fi apărut, deşi Maestrul trudea cu pasiune, prin anii 1982-1983, la redactarea ei. Uneori, doar ca să nu mă simt ignorat, Eugen Jebeleanu îmi cerea câte o părere, pe care o şopteam timid, parcă scuzându-mă. Incredibili sunt oamenii cu adevărat mari; deja mă convinsesem: au o plăcere reală a socializării şi un respect faţă de omul cu care discută, care, pe atunci, mă uluia.

Când am plecat la toaletă, l-am văzut, la o masă din cale, pe Ion Beldeanu, aflat între poetul George Alboiu şi un om, cu chip de femeie bătrână, pe care nu-l ştiam. Beldeanu îmi zâmbea larg şi mucalit, semn că-i trecuse supărarea pe mine.

– Ce faci, coane, te-ai boierit? Stai numai cu şefimea? Ia loc, oleacă…

M-am aşezat, am dat noroc cu cei doi şi m-am prezentat, pentru că, deşi îl ştiam pe Alboiu, nu ne cunoscuserăm.

– Ioanid Romanescu, mi s-a prezentat cu voce obosită, bărbatul cu chip de femeie bătrână, privindu-mă cu ochi îngustaţi de oboseală şi, probabil, de suferinţă.

– Coane, trece direct şi maliţios la subiect Beldeanu. Văd că te învârţi numai în cercuri mari: ba spioni suedezi, ba spioni bolşevici. Uite care-i problema: prietenul nostru, Ioanid Romanescu, este pe cale de a-şi pierde vederea. Are nevoie de un reputat oculist. Nu ştii pe cineva?

Nu ştiam. Auzisem despre un mare oculist din Iaşi, Vancea – dacă nu mă înşel, dar la noi, la români, geniu să fii, dacă locuieşti în aceeaşi vatră cu poporeanul, doi bani nu faci. Am promis, totuşi, că o să dau câteva telefoane şi, în maximum jumătate de oră, vin şi le comunic răspunsul. Am fost inspirat şi l-am sunat pe Aristotel Pârvulescu, iar domnia sa, luat prin surprindere, m-a rugat să revin cu un telefon peste zece minute, când mi-a spus numele celui mai mare oculist al României, cu care deja vorbise, aşa că mi-a dat adresa şi numărul lui de telefon, urmând ca a doua zi să merg, cu Ioanid Romanescu, între orele 10-16, la un consult.

– O să vedeţi că îl cunoaşteţi, pentru că vine frecvent la „Friedrich Schiller”. Şi dânsul vă ştie, de asta trebuie să mergeţi şi dumneavoastră.

M-am întors, cu vestea bună, la cei trei, stabilind să-l aştept pe Ioanid Romanescu, după ora 9, a doua zi, în faţă la Casa Scânteii, colţ cu Restaurantul „Herăstrău”. Întotdeauna ajung, la o întâlnire, cu un sfert de oră mai devreme, pentru că ţin cont de ce-mi spusese tata: „Măi băiete, să nu întârzii niciodată, pentru că, dacă o faci, în primele cinci minute cel care te aşteaptă începe să se enerveze, în următoarele cinci, să-ţi inventarieze defectele, iar în ultimele cinci minute ale sfertului academic, să-ţi născocească defecte”.

Mă plimbam de vreun sfert de oră prin locul întâlnirii, când îl văd, venind grăbit, pe poetul Tudor George „Ahoe”, care, ştiindu-mă doar din vedere, m-a salutat printr-o înclinare a capului şi a început şi el să se plimbe. Cu o seară înainte, la terasă, era praf şi pulberi, şi iată-l, proaspăt, prezent la matinala întâlnire. Cine-ar fi crezut! Ne intersectăm, în plimbările noastre de aşteptare, şi uneori ne zâmbim, dacă nu cumva ne privim cu îngrijorare ceasurile. La două minute, amândoi ne consultăm ceasurile. Eu am „Pobeta” tatii, schimbată, înainte de a închide definitiv ochii, cu „Ruhla” de la mâna mea. „Ahoe” are un ceas de ultimă generaţie, cu cadran mare, aurit. La zece fix, intersectându-ne iar, liderul grupului zeflemiştilor de la Terasa Uniunii Scriitorilor mă întreabă:

– Nu vă supăraţi, dumneavoastră tot pe Ioanid Romanescu îl aşteptaţi?

– Tot.

– Tot cu problema ochilor?

– Tot.

– Şi la cine aţi rezolvat?

I-am spus numele somităţii ştiinţifice, la care apelase şi Tudor George „Ahoe”, pentru că se cunoşteau, ba chiar erau buni prieteni. Deja se ridicase mira şi ne-am înţeles din ochi să ne aşezăm la o masă a terasei Restaurantului „Herăstrău”, ca să nu ne scape eventuala ivire a lui Ioanid Romanescu, şi să ne dregem cu câte o bere. I-am propus uriaşului poet, la propriu, nu doar la figurat, să transformăm berea în carcalete „trăsnet” şi, deşi era consumator doar de vinuri bune, a acceptat, pentru că, în fond, amândoi aveam nevoie de câte o clătire cu „apă de gură”. Numai că berea cu rom i s-a părut de-a dreptul nobilă sau măcar interesantă şi incitantă, aşa că am continuat cu „trăsnet”, până la ora 12. Amândoi eram, totuşi, îngrijoraţi de soarta poetului Ioanid Romanescu: dacă o fi păţit ceva? Cine ştie pe unde e acum, când noi bem insensibili, doar ca să ne dregem. Ne ridicăm de la masă şi pornim, pedestru, spre Centru. Fără grabă, vorbind vrute şi nevrute. Când ne iese câte o terasă în cale, slabi de îngeri fiind, nu rezistăm ademenirii şi intrăm, dar, de data asta, cu gândul evlavios la sângele Domnului, nu ne mai atingem de trascăuri, ci doar de prea-sfântul vin. Şi sunt o puzderie de terase de la Casa Scânteii până pe Calea Victoriei, una mai senzuală şi mai atrăgătoare decât cealaltă, iar robii lui Dumnezeu, păcătoşii poeţi George şi Ion, nu numai că nu se împotrivesc, ci dau năvală păcătoasă ca păgânii greci, strigând: „Ahoe!”.

În sfârşit, destul de târzior în noapte, ajungem „acasă”, lângă gaşca urâţilor Pucă, Pâcă, Pan Izverna şi ceilalţi tovarăşi de boemă bucureşteană a masivului bărbat şi poet Tudor George. La o masă – stupoare – Ion Beldeanu, George Alboiu şi… Ioanid Romanescu. Îi priveam înspăimântat, pentru că simţeam, în umărul meu stâng, braţul musculos al lui „Ahoe” încordându-se, dar s-a întâmplat ceea ce nu mă aşteptam să se întâmple; Tudor George „Ahoe” s-a plecat uşor spre acea masă şi a şoptit, ca la spovedanie, cu glas suav, dintr-odată îndumnezeit:

– Halal, caracter!

Şi s-a îndreptat fericit spre masa de douăsprezece persoane a veselei lui cete, în care mi-a făcut loc „de-a dreapta Tatălui”.

– Ioane, nu ştiu ce scrii şi cum scrii, dar sunt sigur că o faci bine. Pentru că asemenea mie, fraierul, ai caracter, măi băiete!