copilul care am fost cândva (V)

Clasa domnişoarei diriginte Lucia Boroş

Mai târziu, în noapte, era rândul femeilor să țipe de ți se rupea inima, pentru că li se întorcea bărbații, de la cârciumă sau din vecini, iar un țăran care-și merită respectul nu pune capul pe pernă înainte de a-i aplica o chelfăneală zdravănă nevestei, iar femeile păreau să se simtă, totuși, bine cu acest brutal masaj de noapte. Chiar îmi și mărturisise una dintre ele, când se făcuse o pauză, la treieriș, iar eu, împreună cu dumneaei, îndepărtam paiele de la „gura raiului”, adică de la coșul de eliminare a paielor, unde era un colb atât de des, încât ți se înfundau repede nările, că o dor cumplit toate şalele:

– Dar ce-ați pățit?

– Nimic. Dar nu m-o mai bătut nebunul meu de vreo săptămână și mă dor toate ciolanele…

În casa noastră nu s-a întâmplat niciodată așa-ceva, pentru că tata era de părere că e o decădere să lovești o femeie, și tocmai de aceea tresăream de uimire, de fiecare dată, după zece seara, când auzeam, parcă repetat ecou, când într-un loc, când în altul, același strigăt de disperare:

– Vai, vai, mă omoară, oameni buni!

Iar sâmbătă noaptea, când ne adunam pe uliță toți copiii satului pentru năzdrăvane jocuri, toate puse în scenă de năstrușnicul Vasile Călian, bătrânii care ne priveau, exclamau extaziați:

– Ia ascultați: ăsta-i Pintilii, strașnic bărbat!

Sau:

– Cam molcuț: se vede treaba că Milian s-o cam veștejit…

Pe măsură ce creșteam, ne obișnuiam și cu țipetele copiilor bătuți pe nedrept, și cu urletele isterice ale femeilor care-și căutau osânda cu lumânarea. Iar eu eram, acum, băiat mare, care mergea vreo doi kilometri și mai bine până la școala din Plopeni, școală frumoasă, durată de Cuza Vodă, și în care monotonia zilelor era spulberată de diversitatea profesorilor, unii tineri, alții cărunți, unii aidoma unor adevărați inițiatori, alții simpli funcționari, cărora li se dăduse pe mâini turma de plozi ai satului. Aveam și trei dascăli plopanari, pe Costică Neagu, feciorul popii de odinioară, pe Gheorghe Budeanu, fost pilot, demobilizat drept profesor de agricultură, și pe Ionel Robilă, neam cu noi și viitor universitar ieşean, mult mai exigent cu copiii rubedeniilor, decât cu ceilalți.

În tabăra din Bucşoaia

Costică Neagu, și el fost pilot, dar de vânătoare, ca și legendarul scriitor Eusebiu Camilar, din Udești, cu care rămăsese prieten apropiat, era un adevărat sacerdot, chiar dacă era doar învățător, pentru că nu era an în care să nu fie folosit pentru predarea diverselor discipline, cu catedre încă neocupate de profesori profesioniști, dar nu obligatoriu și inițiatori.

– Măi copiii, să știți de la bătrânul vostru dascăl, care-i trecut prin multe, că totul se reduce, în știință și în viață, la regula de trei simple. Știința nu-i o povară, ci o ușurare a vieții omului, iar când veți înțelege rostul ei pe deplin, nimic nu o să vi se mai pară dificil de priceput. Veți găsi răspunsuri la întrebări și, mai ales, veți desluși întrebările care fac rostul ființelor omenești…

Îl ascultam fascinat, împreună cu Ionică Rusu de pe Vale, colegul meu de bancă și, la rândul lui, viitor strălucit dascăl, iar când aveam îndoieli, le mărturiseam ca unui părinte și primeam lămuririle necesare, parcă învăluite în dragoste și în regăsire, ceea ce, în fond, înseamnă o renaștere și o retrăire a iniţiatorului și prin generațiile viitorimii.

Cu Ionică Rusu eram coleg și în echipa de fotbal a școlii, iar prima deplasare a campionatului școlar am făcut-o la Salcea. Am mers pe jos, vreo patru kilometri și ne-am dezechipat în grabă, pentru că gazdele și arbitrii deja ne așteptau. Încălzirea am făcut-o jucând, iar pentru că era o zi friguroasă de noiembrie, alergam, alergam, schimbând mereu posturile între noi, dar revenind, la timp, pe posturile pe care ni le alesesem singuri. De trei ori, am izbutit să ajung în careul sălcenilor, ca să întâmpin tot atâtea centrări ale colegului meu de bancă, pe care mă prefăceam că le evit, cu un pas unde era nevoie, astfel ca mingea să-mi treacă peste umăr și să o lovesc, apoi, cu călcâiul drept. Un fel de foarfecă inversă, pe care o exersasem îndelung cu scândurele standolei, pe care însemnasem un cerc cu circumferințe de țintă distanțate și cu centrul roșu, străduindu-mă să nimeresc cât mai des centrul. La Salcea, centrul imaginar coincidea cu încheietura barelor din dreapta, iar portarul, Ilie Standolaru, care avea să se însoare cu verișoara mea, Rodica Murguleț, vedea mingea dispărând și, la fluierul arbitrului, întorcea capul și o găsea în propria-i plasă, dar fără să poată pricepe cum a ajuns acolo. Peste ani, când mi-a devenit văr prin alianță, m-a pus să-i arăt cum am făcut și a fost nevoie să-mi trimită multe, multe centrări, pe care le trimiteam în poartă cu călcâiul, pentru ca să înțeleagă de ce primise, cândva, trei goluri, fără să vadă vreunul.

La întoarcerea la școală, am intrat pe la bufet, iar tata ne-a pus pe toţi coechipierii să bem câte o căniță de vin fiert cu scorțișoară, ca să nu răcim. Şi ca să sărbătorim simbiolic victoria. Aveam mâinile și încheieturile vinete, iar când i le-am arătat, în clasă, colegului meu de bancă, șoptindu-i că mă dor, el nu a mai avut când să mi le arate pe ale lui, pentru că în ceafa mea a răsunat o usturătoare plesnitură de palmă. Închipuindu-mi că a făcut o glumă proastă regretata Lenuța Hartup, care ședea în banca din spatele meu, am țâşnit în picioare și, întorcându-mă în aceeași clipă, am dat cu ochii de diriginta Lucia Boroș, care înmărmurise cu palma la gură, apoi a ţâşnit pe uşă, lăsându-ne singuri întreaga oră. Era profesoară de rusă și, cum toți elevii din Plopeni optaseră deciși pentru limba franceză, ne preda franceza, învăţând-o odată cu noi şi înroșindu-se teribil când trebuia să pronunțe, în franțuzește, „pui” sau „curte”, iar noi izbucneam, de fiecare dată, în râsete nestăvilite. Mai târziu, făcând şi facultatea de limbă română, Lucia Boroş a ajuns unul dintre cei mai reputaţi profesori din oraşul Suceava. Îşi iubea ucenicii cu patimă şi era o femeie frumoasă, fină şi delicată, care se dedicase în întregime şcolii. Peste vreo zece ani, când am primit Marele Premiu „Nicolae Labiş” pentru poezie, Lucia Boroş era acolo, mândră de mine, discretă şi emoţionată ca o adevărată mamă, ţinând în braţe un buchet uriaş de flori, pe care mi l-a întins, după aceea, ca pe-o ofrandă. Ne-am reîntâlnit, mai târziu, la lansarea primei cărţi de poezie a doamnei profesor Maria Elena Cuşnir, pe care o prezentam, şi ne-am reamintit, de faţă cu întreg publicul şi spre deliciul lui şi al nostru, de anii în care Lucia Boroş mi-a fost dirigintă, profesoară şi sacerdot autentic şi plin de sensibilitate.

Şi au mai fost mulţi profesori buni în Plopeni, de pildă Gheorghe Cojocaru şi Pavel Irimiciuc, care mi-au pregătit şi şlefuit mintea pentru echilibrată imaginaţie. Iar la sfârşitul clasei a opta, Pavel Irimiciuc avea să mă cheme, ca să-mi împrumute, pentru perioada vacanţei de vară, trei cărţi de istorie a Românie, semnate de Constantin şi Hadrian Daicoviciu, De Constantin C. Giurescu şi de Andrei Oţetea.

– Bine, dom’ profesor, dar nu e una şi aceeaşi istorie?, am întrebat vag contrariat, ba poate şi speriat de imensitatea celor două volume ale lui Constantin şi Hadrian Daicoviciu.

– Nu. Iar dacă ai să pricepi de ce nu, înseamnă că nu mi-am pus de pomană speranţele în tine.

Am luat cărţile, le-am citit cu pasiune din scoarţă în scoarţă şi, pe la începutul lui septembrie, am fost să i le duc.

– Ei?

Şi a început să mă întrebe, deşi năvalnic ţâşneau din mine încântările de după lecturi, iar domnul profesor Irimiciuc a râs încântat, lovindu-mă uşor, cu degetul bont, în frunte:

– Tu ai să mă-ntreci, băiete, tu ai să fii mai bun şi decât mine!…

Nu i-am răspuns, ca să nu-l rănesc, deşi nici prin gând nu-mi trecea să mă fac profesor de istorie şi de orice altceva. Altele şi lăuntrice erau gândurile mele şi se cimentaseră odată cu citirea integrală a operei lui Maxim Gorki, pe care, de altfel, mi-l alesesem drept model de viaţă. Nu-mi doream nimic altceva, decât să cunosc societatea vremii mele în profunzime, în adâncimile de regulă ignorate ale mulţimii, în care întrezăream, fără să mă înşel vreodată, profunzimi ale adevărului şi ale trăirii demne de toată admiraţia. De prin clasa a şasea, începusem să scriu poezie, dar temeinic şi în mare secret, după păţania anterioară cu vară-mea Marceluca. Nici măcar poetului Vasile Puiu, din Pătrăuţi, care a predat limba română la clasa noastră, într-a opta, nu i-am spus nimic, deşi încuraja atât de credibil dorinţa copiilor de a scrie, încât mai toate fetele şi, mai ales, Lenuţa Hartup, îşi citeau încercările în faţa clasei, spre încântarea domnului profesor şi, desigur, a noastră, a colegilor lor.

Nuntă în Mereni

Odată cu generaţia mea a dispărut obişnuinţa încăierărilor plopanarilor cu merenarii, cel mai bătăuş dintre plopanari, Viorel Popa, venind la mine să mă salute şi să ne dea bineţe tuturor. Era de părere că obiceiul acela primitiv trebuie să dispară pentru totdeauna, dar, ca să nu fie prea adâncă prăpastia între trecut şi viitor, a sugerat o luptă simbolică între el şi cel mai puternic elev din Mereni, care se numea tot Popa, dar Traian. De regulă, oamenii cu adevărat puternici nu caută pricini de gâlceavă, iar Traian şi Viorel şi-au strâns mâinile cu afecţiune, înainte de a se încleşta într-o luptă care nu a durat mult, ci doar până ce combatanţii s-au lămurit că sunt la fel de tari şi iar şi-au strâns mâna, în semn de reciprocă preţuire. După aceea, am fost toţi pentru unul şi unul pentru toţi, până ce ne-a dat în pârg tinereţea şi tocmai de aceea a fost culeasă în grabă şi pusă la păstrare sub papucii nevestelor fiecăruia în parte.

Descoperisem biblioteca şcolii din Plopeni, pe care o ţinea domnişoara profesor Lucia Boroş, şi nu m-a deranjat cu nimic, ba chiar dimpotrivă, că majoritatea volumelor erau semnate de autori ruşi şi sovietici. Iar când diriginta Lucia Boroş mi-a împrumutat, pentru o singură noapte, cele mai frumoase poezii de Esenin şi Maiakovski, ambele cărţi fiind de mărimea unei cutii de chibrituri, n-am mai avut somn, ci mi-am durat o stare de veghe din care mă înfrupt chiar şi acum, Esenin şi Maiakovski rămânând poeţii mei preferaţi pentru toate vieţile condamnării la viaţă, aici sau în oricare alt univers. Pentru că ador lumina, dar nu m-aş putea înveşnici decât în scânteie, oricâte ispăşiri ar urma pentru această nepotolită stare de revoltă cosmică.

Cu Leunuţă Sârghe

Mă însingurasem, dar fără a lăsa vreodată să mi se bănuiască ţipătul. Viaţa mea secretă, care doar după o revoluţie putea fi pusă în valoare, o ţineam doar pentru mine, fără să uit reperele vocaţiei, de care îmi vorbise Nichita Stănescu, cu ocazia celor două întâlniri de la Bucureşti, din 1979, prilejuite sau mijlocite de Vasile Blendea, fotograful Televiziunii Române şi un prieten cum puţini am mai avut de-a lungul vieţii. Spunea Poetul:

– Talentul există cu adevărat doar atunci când nu poţi lăsa să treacă o zi, fără să fi scris ceva. Când nu mai simţi prea des nevoia popasului repetat la nesfârşit în faţa imensităţii colii de hârtie, înseamnă că ori te-ai stins, ori că nu ai avut niciodată talent, ci doar ademeniri lirice.

Între copilărie, adolescenţă şi restul vieţii mele a existat, nu doar drept carte de identitate, ci ca viaţă reală, trăită clocotitor, carnetul de poezie şi de însemnări, în care foloseam şi un alfabet propriu, ca să nu-l poată descifra nimeni dintre cei care ar fi putut da el peste el întâmplător. Cu gândul la acel carnet, pe care îl epuizam şi înlocuiam lunar, mă întreb dacă are sau nu rost să-i menţionez pe toţi cei care mi-au ieşit în cale pe o uliţă, pe o cărare sau pe un coridor de şcoală, trecând siguri de ei şi suficienţi, adesea, fără să mă observe, spre împlinirile posace ale parvenirii. Nu au durat în mine nimic, ci au avut doar cuminţenia de a nu-mi ciurui umbra cu pietre. Atât. Iar umbra, pe care o trag de o viaţă la edec, nu are nimic de mărturisit, pentru că nu trăieşte, ci doar însoţeşte şi adesea schimonoseşte conturările în lumină.

Mama