Copilul nimănui (III)

Ediţia a X-a a Festivalului „Nicolae Labiş”

Dobândisem, datorită lui Viorel Muha, o adevărată familie de prieteni, din care făceau parte fratele lui, Victor Muha, şi surioara Milica, dar şi un bosâncean cu alură de actor de cinema, Zamfir Oniu, pe care te puteai întotdeauna baza, indiferent de clipita zilei, nopţii, veacului sau a veşniciei. Plecasem de la Alimentaţia Publică, pentru că de asta alesesem statutul de rob, ca să nu mai plec fruntea în faţa nimănui, şi, când Horomnea, contabilul şef, închipuindu-şi că turma încredinţată e la bunul lui plac, a încercat să mă umilească, am răsturnat o căsuţă a campingului din pădurea Adâncata, cu el înăuntru, şi am plecat la Abator. Îmi plăcea, pentru că fusesem repartizat la afumătoare, unde lucram numai noaptea, dincolo de uşile ferecate, împreună cu Viţel din Bosanci şi Traian din Pătrăuţi, oameni calmi şi prietenoşi, nu doar meseriaşi de primă mână. Pe vremea aceea, din Abator se fura doar sub coordonarea miliţiei, inclusiv cu ocazia rarelor razii, când dubele îi luau, cu mult înainte de filtre, pe hoţii autorizaţi, împachetaţi cu carne, şi îi duceau acasă. Pe amărăşteni îi băgau miliţienii în puşcărie şi pentru două felii de salam. Noaptea, pentru că nu se putea intra în ferecata afumătoare, miliţienii coborau saci de iută cu frânghiile, în care se încărcau cele mai bune produse, iar după ce duba era plină ochi, produsele acelea se duceau la hala centrală, pentru a fi vândute pe sub mână, şi la câteva case „conspirative”, de unde îşi ridicau porţiile cei care făceau parte din reţea. Vedeam, notam, dar nu am mai avut când scrie reportajul vieţii mele, pentru că am fost mutat, ca să nu văd prea multe, la tunelurile frigorifice, construite anevoios de italieni şi spulberate aiurea de jaful numit privatizare tranzitorie. Acolo, în frig cumplit, lucra şi Ion Todiraş, zis Cuconul, fost coleg în clasa a VIII, din care a plecat direct în armată. Nu era băiat prost, dimpotrivă, dar nu prea înţelegea rosul învăţământului care nu îţi garantează nici un viitor, chestie pe care, în felul meu, o împărtăşesc şi astăzi. Când era în clasa I, Ion Todiraş era în clasa a V-a, dar am absolvit cursurile şcolii generale împreună, chestie care părea să nu se întâmple, deşi îi venise ordinul de recrutare, pentru că rămânea iarăşi repetent. Numai că Ion, care supravieţuise unui trăsnet, fiind rapid îngropat în pământ, îşi dorea nespus să-şi facă datoria faţă de patrie şi a luat iniţiativa: într-o seară, i-a aşteptat pe profesori la podul de lângă bufet, i-a bătut măr pe bărbaţi, deşi erau nişte vlăjgani tineri, iar profesoarelor le-a spus sec:

– Dacă nu mă lăsaţi să plec în armată, data viitoare vă arunc de pe pod.

Tinerele profesoare din Plopeni au cântărit din ochi distanţa de pe pod până în pârâu şi cum aproximările concluzionau o înălţimea periculoasă de 8-9 metri, n-au îndrăznit să rişte. A doua zi, încă de la prima oră, deşi mai erau doar trei zile de şcoală, Ion Todiraş a fost mutat în prima bancă, lângă mine, şi ni s-a dat, doar mie şi lui, lucrare de control. Încercam să nu-l las să copie, de teama profesorului, care, văzând că involuntar prejudiciez depunerea jurământului faţă de patrie de către voinicul meu coleg, mi-a luat lucrarea, pe care aproape că o terminasem şi a mutat-o la îndemâna lui Ion Cuconu. Am vrut să scriu fraza finală, dar nu ne-a lăsat profesorul, care, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, a exclamat:

– Bravo, aveţi amândoi câte un zece!

În două zile de „ora şi extemporalul”, colegul meu Ion Todiraş deja îşi reparase toate mediile, aşa că a plecat la oaste, unde i s-a încredinţat patriotica însărcinare de bucătar, după ducerea la îndeplinire, cu succes deplin, a unor cursuri rapide de calificare. Lăsat la vatră, se angajase bucătar la Restaurantul „Bucureşti”, cel mai bun al Sucevei, pe vremea aceea. Era un bucătar iscusit şi talentat, dar ascensiunea lui Ion a fost curmată brusc de prima gaşcă a Sucevei, condusă de un oarecare Theo, care avea obiceiul, deja acceptat cu resemnare prin târg, de a chefui, seară de seară, pantagruelic, dar fără să plătească un şfanţ. Cuconu, care prinsese ceva de ştire, i-a aşteptat pe cheflii la uşă şi cum nu doar că nu vroiau să plătească, dar nici bani nu aveau, i-a bătut aşa cum doar el ştia să o facă, iar în ziua următoare a fost dat afară din serviciu, pentru că unul dintre derbedeii lui Theo era fiul unui tovarăş cu funcţie de răspundere habar nu am pe unde. Rămas fără rostul lui gastronomic, s-a angajat la Abator, ducând, prin tunelurile frigorifice, câte două jumătăţi de vită congelate, ca să nu bată drumul de două ori. Pe vremea bacalaureatului meu, îi căzuse cu tronc o taxatoare de pe autobuz, dar fata îl ignora atât de persuasiv, încât, resemnat, s-a întors spre mine, ca să mă întrebe ce mai fac.

– Pregătire pentru bacalaureat…

Şi-atunci mi-a venit ideea de a-l întreba dacă şi pe vremea lui bacalaureatul era la fel de dificil. Ion Cuconu s-a scărpinat în ceafă şi, pentru că, aşa cum v-am spus, nu era deloc prost, mi-a răspuns sec:

– Un adevărat calvar, bine că am scăpat de el!

Până la staţia Mereni, unde coboram eu, mai erau vreo cinci sute de metri, dar, pe când coboram, am auzit-o pe frumuşica taxatoare propunându-i lui Ion o întâlnire la o cafea. Încă un motiv în plus de a fi fost privit de către fostul meu coleg ocazional de bancă afectuos şi cu nezdruncinată prietenie. Încerca să mă protejeze, punându-mă la stivuitul jumătăţilor de vită, ca să nu mă spetesc, sub povara lor, cărându-le, dar, prinzând prima jumătate, din cele două pe care le aducea el, gheaţa mi-a smuls o mănuşă, cealaltă jumătate de vită, trimisă imediat, tăindu-mi adânc palma stângă cu fierăstrăul gheţii. Trimis în concediu medical, cu câteva copci în palmă, am hotărât să nu mă mai întorc în Siberia abatorului din Burdujeni şi, cerând o altă repartiţie, am fost trimis, în baza „Certificatului de bună apreciere” din armată, pompier la Baza de Aprovizionare, unde exista o motopompă, care trebuia pornită zilnic şi doar atât. Ca să nu ruginesc, şefii mă puneau să umplu golurile de personal: ba la coloana de maşini, ba la coordonarea echipelor de noapte, ba la benzinăria proprie, ba chiar şi la cantină, când pleca bucătăreasa Rotundu în concediu, trebuia să lucrez. Porţiile de mâncare se luau de la cantina abatorului şi doar se distribuiau abonaţilor, care, în câteva zile de la trimiterea mea la cantină, s-au triplat numeric. Directorul Francisc Grudnicki, fost universitar, retrogradat director datorită succesului devastator la femei, care tocmai primise vizita ministrului aprovizionării tehnico-materiale, Richard Winter, l-a condus pe acesta şi la cantină. Era vară, căldură sufocantă, aşa că, după ce a glumit cu salariaţii, Francisc Grudnicki a luat, de pe o masă încă neocupată, carafa cu apă şi, turnând în două pahare, i-a întins unul ministrului, care şi el era însetat. Au dus în acelaşi timp paharele la gură şi au sorbit cu nesaţ, apoi li s-au bulbucat ochii şi s-au oprit din băut (carafele erau pline cu votcă), cerându-mi, în timp ce se aşezau la masă:

– Vrem şi noi câte o porţie, plătită pe loc, domnule poet Ion Drăguşanul!

Câteva decupaje din fotografia anterioară

Drăguşanul devenisem cu o vară înainte, cea a anului 1978, când, supărat că publicam poezie sub tot felul de pseudonime, Marcel Mureşeanu, care îmi citise, în „Flacăra” cinci poeme, semnate Ilie Adeli, mi-a cerut să-mi aleg un singur pseudonim, de unică folosinţă, dar nu Ilie Adeli. Mi-ar fi plăcut să-mi semnez textele cu numele sub care era cunoscut tata în sat, dar Mureşeanu mi-a cerut un pseudonim în care să figureze prenumele Ion. Urma să decid în trei zile, astfel încât duminică să pot fi prezentat, cu ocazia şezătorilor Cenaclului „Nicolae Labiş” la Oniceni şi la Drăguşeni, sub acel nume. Am stat, am cugetat, dar nu mi-a venit nici o idee, nici măcar în dimineaţa zilei de duminică, atunci când urcam în microbuz, împreună cu poeţii George Damian, Ion Beldeanu, Arcadie Arbore şi Marcel Mureşeanu, cu prozatorul Ştefan Stroe şi cu tinerii cântăreţi folk Doina şi Cornel Angelescu. Şi cum Mureşeanu insista cu pseudonimul, i-am spus că, dacă tot voi citi în public pentru prima dată în viaţă, să mi se dea numele acelei localităţi. În fond, Ion Oniceanul suna binişor, numai că, nu ştiu din ce pricini, şezătoarea de la Oniceni a fost anulată, dar nu şi cea din Drăguşeni.

Într-o sală de clasă a şcolii generale din Drăguşeni, m-am aşezat, la prezidiu, mai înspre margine, lângă fraţii Angelescu, care au fost trimişi în faţă, să cânte într-o poveste care începea frumos. Din punctul meu de vedere, Doina şi Cornel Angelescu, la fel ca uriaşa nedreptăţită Mihaela Popescu, ar fi meritat mult mai mult de la viaţă. Îi ascultam vrăjit, deşi încă erau nişte copii, care iscodeau adolescenţa printr-o melodică proprie şi tulburătoare, apoi, când s-a rupt vraja cântecului, gonit brutal de aplauze, parcă-mi părea rău şi încercam să păstrez armoniile în auz pentru cât mai multă vreme. Din extaz m-a smuls Ion Beldeanu, care m-a scuturat de braţ, pe când Marcel Mureşeanu anunţa, pentru a treia oară, că urmează „tânărul poet Ion Drăguşanul”:

– Mă, tu eşti acela: mergi şi citeşte!

Nu auzisem ce a spus Mureşeanu despre mine şi nici nu aveam să mai aud ceva din cele ce aveau să urmeze. Ştiu doar că mă sufoca sufletul, în vreme ce vocea mea tremurată, dar grăbită, rostogolea cuvintele dintr-un carnet prin preajmă. Aş fi fugit, abandonând totul, dar îmi lipseau puterile, deşi îmi încleştasem palmele de înşiruirea, deodată străină, a vocalelor şi consoanelor, până ce palmele m-au durut atât de adânc, încât m-am desprins, prăbuşindu-mă într-un hău fără de margini. Şi au trecut vreo două ceasuri de necontenită prăbuşire, până ce, printre îmbrăţişări şi felicitări, l-am auzit pe Arcadie Arbore reproducându-mi ursirile:

– Eu aş zice cam aşa: / Bine-ar fi şi modru / Să ajungă-n litere / Drăguşanu-Codru!…

Nu ştiam nimic, pe atunci, despre „peregrinul transilvan”, dar înfăţişarea senină şi aproape părintească a lui Arcadie Arbore mă încredinţa că mi se doreşte binele, chestie de care aveam să mă conving niţel mai târziu, când, în sala de protocol a Hanului „Drăguşeni”, umoristul, dar şi prozatorul la fel de înzestrat, căruia aveam să-i public romanele tragice mult mai târziu, Ştefan Stroe, şi-a pus pe umeri un macat, luat de pe o laviţă, rostind, cu ritm de preot ortodox, tot felul de fraze latineşti, care să sugereze un ritual de botez catolic. Cu mâna stângă, îmi turna în creştet şampanie, iar cu cea dreaptă revărsa asupra frunţii mele binecuvântări, întrerupându-se doar atunci când am cules cu limba câţiva stropi din şampania care îmi şiroia pe faţă:

– Nu te adăpa din sfântul botez, păcătosuleee!…

În fine, într-un haz nebun ca o desferecare, Marcel Mureşeanu, Ştefan Stroe, Arcadie Arbore, George Damian şi Ion Beldeanu mi-au devenit naşi literari, martori fiind Doina şi Cornel Angelescu. Ştiu că s-a scris, atunci, şi un certificat de botez, dar l-am pierdut încă înainte de a-l citi. Oricum, cu pseudonimul primit la Drăguşeni urma să particip la ediţia din 1978 a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”, dar, deşi am primit Marele Premiu, diploma fiindu-mi înmânată de D. R. Popescu, nici astăzi nu am cum afla care au fost cele cinci poeme premiate, pentru că, datorită conţinutului lor, poemele acelea puteau fi suspectate drept „iconariste” şi, de aceea, cu excepţia a trei strofe din „Tăietorul de lemne”, care au fost dactilografiate şi redate fidel în caietul ediţiei şi în cotidianul „Zori noi”, au fost distruse. Textul mutilat purta titlul „Timpul vechi al tăietorului de lemne”, iar Florin Bratu, prozator excelent şi şef culturnic pe atunci, îmi explica:

– Tovarăşe, dumneata ştii ce condiţii minunate au forestierii noştri? Apă curentă, televizor, dormitoare, nu cum scrii dumneata, cu talent – recunosc, dar fără conştiinţa realităţii…

Discursul lui Florin Bratu mă buimăcise, iar când am văzut strofele dactilografiate, care supravieţuiseră cenzurii, nici nu ştiam ce să mai fac. Am citit, totuşi, cele trei strofe, într-un mod mai mult decât neconvingător, dar, pentru că D. R. Popescu venise să mă felicite iar şi în mod personal, l-am invitat la o vodcă, în magazia Braseriei „Union”, al cărei şef devenise bratuşca Viorel Muha. D. R. Popescu era Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, deputat în Marea Adunare Naţională şi membru în Comitetul Central lărgit al Partidului Comunist Român, iar eu – un nimeni, un biet poet de care societatea nu avea trebuinţă şi care îşi trăia drama primei cenzuri ca pe o hărtănire a propriului trup. Şi a mers cu mine D. R. Popescu, de-am închinat câte un pahar cu vodcă, în magazia lui Viorel Muha, iar peste decenii, la Mănăstirea Humorului, avea să-mi povestească, de faţă cu regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu, că-şi aminteşte perfect de premierea mea şi de toate întâmplările de după, pentru că aş fi avut un fel de a fi care i-a atras atenţia, astfel încât, peste un deceniu, atunci când avea să mă întâlnească pe holurile Uniunii Scriitorilor, aşteptând casiera, m-a recunoscut imediat şi tocmai de aceea m-a invitat în biroul domniei sale, la o cafea.

Grup de scriitori suceveni – eu, în stânga, între Constantin Hrehor şi Ion Beldeanu

Ediţia pe care o câştigasem fusese una jubiliară, a X-a, şi, ca să fie pusă mai mult în valoare, fuseseră invitaţi şi cei nouă câştigători ai ediţiilor anterioare, în frunte cu Constantin Ştefuriuc, care luase Marele Premiu al primei ediţii, iar când am revenit de la crâşmă, împreună cu D. R Popescu, în incinta Galeriei de Artă, aflată, pe atunci la parterul Poştei Vechi, o bistriţeancă blondă, Domniţa Petri, care câştigase ediţia a VIII-a, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

– Te-am bârfit, împreună cu Cleopatra Lorinţiu, când te-am ascultat citind; dar am făcut rost de dactilogramă şi am înţeles că premiul este pe deplin meritat.

Am luat textul din mâna ei şi l-am parcurs cu ochii, fără a-l mai uita vreodată, deşi nici măcar atunci nu-mi aminteam cum arătase poemul întreg. Intuisem, însă, că, în vremuri ostile, poemele nu trebuie scrise, ci memorate, aşa cum procedau deţinuţii politici, pentru a fi scoase la iveală doar în răstimpurile normalităţii: „Purta securi şi fierăstraie-n gând / sălbăticitul tăietor de lemne, / dar n-a lăsat în tăietură semne / şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi; // turtea copacii codrilor flămând, / muşca din lemnul dureros şi pâine / şi, ca să taie felie şi mâine, / turtea păduri şi fierăstraie-n gând… / un cântec vechi îi prelungeşte timpul, / nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde, / doar ar fugi şi cum nu ştie unde / salută cu securea anotimpul”.

A doua zi, în cotidianul „Zori noi” apărea o lungă relatare, cu câteva fotografii, una fiind cu mine, câştigătorul care, vorba lui Hemingway, nu ia nimic. Luasem un premiu egal cu două salarii lunare, iar directorul Francisc Grudnicki, care îmi văzuse poza în ziar şi citise despre ispravă, nici nu m-a lăsat să-i dau, dimineaţă, raportul despre tura de noapte, pe care o conduceam atunci, felicitându-mă şi invitându-mă în biroul său, la o cafea, care a fost, de fapt, o vodcă, punând bazele unei prietenii durabile, care a durat până la plecarea domniei sale în netimp.

Am avut noroc, în anii şovăitori în care m-am simţit doar un copil al nimănui, de întâlniri cu oameni puternici, care mi-au conturat rostul doar prin firescul cu care mi-au ieşit în cale. Iar dacă dramaturgul şi prozatorul D. R. Popescu însemna şi înseamnă pentru mine o apariţie a comportamentului divin, fără a ştirbi cu nimic din personalitatea domniei sale trebuie să-i menţionez şi pe oamenii nespectaculoşi, dar care au contat şi încă mai contează pentru mine, în afară de cei deja menţionaţi, pentru că şi la BJATM Suceava am avut o adevărată pleiadă de îngemănaţi, cel mai cald fiind domnul Răducanu, fost ofiţer de miliţie, devenit cadrist, urmat îndeaproape de Tavi Cova, Eugen Şuhan, Mitică Tucaliuc, Eugen Zaiţ, Vasile Brăescu, Dumitru Busuioc, Nicolae Iacobuţ şi Dumitru Furtună.

Între timp, verii şi verişoarele mele au întemeiat familii, la nunţi încredinţându-mi-se, mereu şi mereu, rolul de vornicel, pe care mi-l asumam, întotdeauna cu gândul la copilărie. Şi vărul-frate, Mihai, ajuns profesor de matematici, se însurase cu Rodica, aşa că nenea Gheorghe putea fi mulţumit de făgaşul spre care îşi îndrumase nepoţii, iar prinţesa lui, Maria-Brânduşa, îl vindeca de toate aleanurile lumii. Ar fi trebuit să mă leapăd de nelinişte, dar încă nu aveam suficientă forţă să o fac, aşa că am decis să fug, să-mi caut altundeva răscrucea din care să ţâşnească domoale calea şi rosturile întoarcerii.

Copilul nimănui (II)

Ionică Goian și Hărăluță Girigan / Viorel Muha, Ion Drăgușanul și Petrică Luca / Maricica, Lucica Magazin, „baba” Maria, Lucica cea înaltă, Aurora, Lenuța Cușnir, noul bucătar și Mioara Gontar

Și totuși, de prin clasa a XI-a, când Dorin Curecheanu mi-a publicat câteva poeme în revista „Sinteze” a Liceului „Ștefan cel Mare”, frecventam Cenaclul „Nicolae Labiș”, cu excepția perioadei în care am făcut armata, înțelegând, încă de la primele ședințe, că însemnam o speranță lirică, pe care mizau, în mod categoric, universitarul Mihai Iordache, poeții Marcel Mureșeanu, George Damian și Ion Beldeanu, fostul iconarist Arcadie Arbore, care purta numele unui fruntaș bucovinean cu rădăcini ardelene, Mihai Bîndea, fostul și viitorul deținut policic Vasile Pântaru, Florin Bratu, Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Rodica Dominte, profesorii Dimitrie Loghin, și dânsul fost iconarist de seamă, Clement Antonovici, Octavian Nestor, Constantin Cojocaru din Gura Humorului, George Bodea și Horațiu Stamatin din Câmpulung Moldovenesc, Simon-Petru Oprea din Rădăuți, tinerii lectori universitari Viorel Dârja, Sabina Doujac (viitoare Fânaru) și Brândușa Elena Sumanaru (viitoare Steiciuc), pictorul Ioan Carp Fluerici, profesoara de pian Elena Andriescu, prozatorii Octavian Lazăr, Iuri Lucan, Dumitru Brădățan și Constantin Blanaru, tinerii juriști, pe atunci, Silvia și Vasile Tudor, poeții Roman Istrati, Victor Traian Rusu, Constantin Severin, George Gavrileanu, Constantin Cernica, Constantin Hrehor, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Vasile Stoleru, și mulți, mulți alții, care s-au pierdut pe cale, irosindu-și chiar și umbrele, într-un mod de neînțeles pentru mine, dar toți au însemnat, de-a lungul vremii, un adevărat panteon pentru sufletul meu.

După liberare, primisem repartiție, de la Forțele de Muncă, pentru încadrarea ca recepționer la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata și am intrat, astfel, într-o lume pe care nu o s-o uit vreodată. Șef era Vasile Ujeniuc, fost ofițer în Armata Regală Română, un om cu o cultură solidă și cu o filosofie de viață practică și interesantă. Încă din prima zi, mă împrietenisem, pentru totdeauna, cu Viorel Muha din Berești, urmașul unui emigrant rus din Omsk, și, tocmai de aceea, ne ziceam, și încă ne mai zicem unul, altuia, „bratușka”. Amândoi eram pe placul celei mai bune bucătărese din județ, „baba” Maria din Sfântu Ilie, care ne învăța, mămoasă și autoritară, deşi nu aveam treabă cu sectorul ei, tainele culinare, pentru că băgase de seamă că ne place să știm cum se prepară o mâncare delicioasă. Îi aveam colegi pe Ionică Goian, din Zvoriștea, la recepție, care m-a învățat rapid o brumă de limbă polonă și cum se pronunță aglomerarea de consoane din minunata limbă a poetului Adam Mickiewicz (purtam, la gât, o monedă poloneză cu portretul lui pe revers), pe Petrică Luca, tot din Berești, pe Fănică Agache din Botoșani, pe Hărăluță Girigan din Adâncata, iar dintre fete, în rândurile cărora se remarca Minuța „Mioara” sau „Căprioara” Gontaru din Valea Glodului, viitoarea soție a lui Viorel Muha, le aveam pe toate dragi ca pe niște surori târziu descoperite. Văd o frântură dintr-o fotografie veche, cu Maricica din Suceava, cu Lucica Magazin din Burdujeni și cu Lucica cea înaltă, încadrând-o pe neîntrecuta bucătăreasă „baba” Maria, cu Aurora din Sfântu Ilie, cu Anișoara Cușnir din Dărmănești și cu Mioara, și cu noi, băieții din „ceata lui Ujeniuc” și parcă-mi pare rău după acele vremuri, când îmi rezemam brațul drept pe umerii lui Viorel Muha, iar cel stâng, pe ai lui Petrică Luca. Și mai exista un profesor de matematici din Burdujeni, Domnul Rîșca, membru de nădejde al familiei noastre, fiul preotului din Detroit, care asculta, în fiecare duminică dimineața, cu ochii înlăcrimați, slujba ortodoxă, transmisă de „Vocea Americii”. Într-o bună zi, un securist a încercat să-l împresoare:

– Cum îți permiți să asculți, în public, un post de radio subversiv, profesore?

Prietenul meu, Viorel Muha, şi Tatiana – sufletul trupei Jinjer

Nu îndrăznise să-l apuce de umăr, ci rămăsese cu brațul în are, pentru că lângă el scrâșnea un sâsâit de șarpe primejdios Viorel Muha:

– Dacă-l atingi, te înec în balta de lângă magazie!

Iar domnul profesor Rîșca a rotit o privire îndurerată înspre securist, șoptind ca pentru sine:

– Eu nu ascult un post de radio, măi boule! Eu îl ascult pe tata…

Spre cinstea lui, securistul nu a avut altă reacție, decât aceea de a strânge compătimitor umărul profesorului de matematici, apoi a oftat, a ridicat din umeri a neputință și a plecat; nimeni nu a avut de suferit după aceea, nici măcar Viorel Muha, care, într-o seară, îl bătuse măr pe un maior de miliție, care refuza să-și plătească voluminoasa consumație, pe motiv că ar fi „cineva” și, drept urmare, „i se cuvine”. L-am întors cu fața în sus, pentru că risca să se înece în băltoaca în care îl abandonase Viorel.

Bratușca avea mulți frați, pentru că tatăl lui, Petru Muha, îi înfiase cu fapta pe mulți dintre copiii nimănui, trimițându-i la școli și scoțând din ei oameni. Viorel urmase Liceul de coregrafie de la Cluj și avea o eleganță în mișcări și în ținută demnă de invidiat. Părul lui arămiu ascundea, pe frunte, cicatricea lăsată de o copită de cal, care-l izbise, în copilărie, în lunca Siretului. A supraviețuit și, pentru că bădița Petru Muha era bătrân, a preluat el sarcina de a-și crește frații, cu excepția „Țaței”, sora mai mare, care era asistentă la Spitalul din Suceava. Într-un anume fel, m-a crescut și pe mine, dovadă fiind prietenia care ne unește și după 45 de ani de solidaritate reciprocă. Fata lui, Mihaela, măritată cu un basarabean cu rădăcini în Cotiujenii starostelui de „Zicălași” Petrică Oloieru, pe nume Dumitru Cojocaru, era un excelent grafician, pe vremea studiilor gimnaziale și liceale, dar, după studii universitare la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din Bucureşti, a ajuns într-o funcție importantă la cea mai renumită agenție de știri din Londra, Reuters, coordonând filialele din Orientul Mijlociu și din Rusia. Băiatul lui Viorel, Mihai Muha, are o afacere însemnată în Belgia, amândoi copiii putând fi mândri de tatăl lor, fie și pentru faptul că majoritatea trupelor Festivalului „Bucovina Rock Castle”, și mai ales cele străine, au ținut să se fotografieze cu Viorel Muha și datorită chipului său bonom, și datorită hazului probat în mai multe limbi străine, dar și datorită moștenirii de la „baba” Maria din Sfântu Ilie, ai cărei vrednici moştenitori de har suntem.

Viorel și Ana Muha, Mihaela și Dumintru Cojocaru

În pădurea Adâncata mă vizita, adesea, profesorul Ioan Nemeş, sub pretext că vrea să prindă fluturi, deşi tăifăsuiam împreună nopţi întregi. Experienţa de atunci avea să-mi prindă bine mult, mult mai târziu, când am putut sporovăi, în polonă, cu Peter de la „Vader” şi cu Almir de la „Dubioza Kolektiv”, deşi mult mai presus de toate se află sentimentul durabil al frăţiei, care mă leagă de aceşti oameni pentru totdeauna.

În vara anului 1976, prima la „Căprioara”, ziarul „Zori noi” mi-a publicat o poezie, semnată cu numele meu, Ioan Gâză. Vasile Ujeniuc a adunat echipa pe terasă, a citit-o cu voce tare (era într-o luni, zi de curăţenie), apoi a făcut cinste la toată lumea: grătar şi şampanie. Niciodată în viaţă nu m-am simţit mai onorat decât atunci, când bucuria tuturor era sinceră şi solidară, şi când neînsemnata mea izbândă era una mare a tuturor. Lumea a avut şi încă mai are o mentalitate greşită despre ospătari, dar eu, care i-am cunoscut bine, până la a-i trăi cu fiecare părticică a sufletului, nu i-aş pe întreaga Uniune a Scriitorilor, de pildă, sau pe care orice instituţie elitistă, pe care o ştiţi şi admiraţi.

Prin august, după o partidă de vânătoare, cu vânatul trimis din vreme la cabană, unde urma să aibă loc un chef, care să încununeze vizita omologului din Ungaria al ministrului român Ianos Fazekas, eu, ca recepţioner, am fost pus să aştept impozanta delegaţie şi să o conduc în salonul oficial. În jur, securitate, trupe de miliţie, activişti de partid, toată funcţionărimea comerţului socialist, în frunte cu Dumitru Ciobanu şi Mihai Avram, puseseră în funcţiune o maşinărie ciudată, dar eficientă, căreia avea să-i scape doar nepriceperea mea în regulile protocolare ale poporului faţă de clasa lui conducătoare. Tocmai îmi cumpărasem de la polonezi un costum de blugi vişiniu (eram de mic rapidist) şi de-abia îl îmbrăcasem pentru prima oară, când ofiţerul însărcinat cu securitatea evenimentului mi-a cerut să merg la intrarea în cabană şi să aştept alaiul, din care făcea parte, desigur, şi întreg activul judeţean de partid, în frunte cu Miu Dobrescu, a cărui fată, care îmi fusese colegă de an, abia căsătorită cu poetul Paul Balahur, se stabilise la Iaşi. Când am zărit alaiul coborând din maşini, m-am apropiat, cu mâna întinsă pentru noroc, de cei doi miniştri, le-am urat cele îndătinate, apoi, fără să mai dau noroc şi cu restul tovarăşilor, pentru că aveam de dus la capăt o misiune încredinţată, am luat-o, detaşat, pe scări, glumind pe seama vânătorii. În uşa salonului, aştepta, discret, Viorel Muha, ca să noteze ordinea preferinţelor băuturilor şi gustărilor, iar jos, după draperiile sălii restaurantului, directorii Ciobanu şi Avram îmi scriau actul de demitere, în vreme ce contabilul şef Horomnea, vărul prozatorului, perora mocnit:

– Trebuie dat pe mâna organelor, pentru punerea în pericol a securităţii naţionale!

Fără să ştiu ce primejdii mă aşteaptă jos, am vrut să-mi iau la revedere, printr-o strângere de mână, de la cei doi miniştri, dar Ianos Fazekas avea, deja, un scaun pentru mine, între domnia sa şi omologul lui maghiar.

– Nu se poate, dumneata, tinere, rămâi cu noi!

– Nu pot, domnule ministru, că mă dau şefii afară…

– Să îndrăznească numai… că doar eu sunt ministrul lor…

M-am aşezat, am ciocnit paharul cu pălincă adusă de omologul maghiar, apoi am vrut să mă ridic, dar ministrul Industriei Alimentare din România nu doar că nu m-a lăsat, ci a ţinut să-mi şi explice cărui fapt i se datora neaşteptata onoare:

– Ionică, Ianos… Şi mie, şi colegului meu din Ungaria, ni se urâse de atâta slugărnicie; peste tot, numai spinări curbate şi frunţi plecate. Tu ne-ai primit ca la tine acasă, sincer bucuros de oaspeţi, dar şi cu demnitatea gazdei. De asta ne eşti drag şi am hotărât să petreci cu noi…

Nu am reţinut numele omologului maghiar, dar era şi el un Ianos, „adică Ion, ca noi”, aşa că aveam cum cinsti în numele nostru cu toată sinceritate. Jos, în restaurant, când Viorel a coborât cu lista de preferinţe, directorul Direcţiei Comerciale, Dumitru Ciobanu, l-a întrebat posomorât şi resemnat:

– Ce face, mă, nebunul ăla? De ce n-a coborât cu tine?

– Păi, a rămas ciocnind cu miniştrii…

– Ce tupeu!, s-a îngrozit uriaşul contabil şef Horomnea.

– Nu-i tupeu, că el nu a vrut, dar a insistat tovarăşul ministru Fazekas, şi nu a avut de ales…

– Cum a insistat?

– Da, i-a pregătit loc între miniştri şi, cum pe toţi trei în cheamă Ianoş, adică Ion, tare mă tem că Ionică al nostru nu scapă fără trei stacane de pălincă…

Aşa a fost, dar, după trei palinci, l-am rugat pe domnul ministru să-mi permită să-i ajut, la dusul bucatelor, pe prietenii mei Viorel şi Mioara. În fond, nu aveau de unde şti că bucatele şi băuturile erau aduse sus, sub veghea securităţii, de ceilalţi ospătari, unii luaţi de la alte unităţi din Suceava, şi că Viorel şi Mioara doar le distribuiau pe mese. Şi totuşi, trei stacane de palincă cu adevărat ungurească m-au cam năucit, aşa că am plecat să dorm, vreo două ceasuri. Am trecut prin sala restaurantului, doldora de şefi, pe care i-am salutat respectuos, apoi am ridicat mâinile a neputinţă:

– M-au năucit tovarăşii miniştri! Încă nu-s învăţat cu băutura, va trebui să mai exersez; deocamdată, am nevoie de un somn, care să mă repună pe picioare…

– Şi dacă întreabă de tine?

– Nu cred că mai întreabă, dar, dacă va fi nevoie, trimiteţi pe cineva să mă trezească…

Şi am plecat, clătinându-mă mai ceva ca sergentul din Vaslui, ca să dorm până în zorii zilei următoare, când cerbul începuse iar să zgârie cu coarnele în tăblia recepţiei, cerându-mi să-i dau bunătăţurile cu care îl obişnuisem. În jur, nici ţipenie de om. Colegii se odihneau, iar oaspeţii, şefii şi organele de siguranţă plecaseră. În sâmbetele care au urmat, pregăteam masa, în salonul oficial, pentru cinci persoane, aşa cum se ordonase de la cabinetul tovarăşului prim secretar Miu Dobrescu. Spre seară, a venit doar domnia sa, cu doamna, şi când am întrebat când vor sosi celelalte trei personalităţi, Miu Dobrescu a zâmbit blajin:

– Celelalte trei sunt de faţă: Viorel, Mioara şi Ionică…

Erau frumoase acele seri, cu câte un păhăruţ de vin sec şi cu discuţii despre vrute şi nevrute. Doamna o sorbea din ochi pe Mioara, care semăna leit cu fata dumneaei de la Iaşi, iar eu povesteam, povesteam, pentru că Miu Dobrescu era un om tăcut, dar căruia îi plăcea teribil să asculte glasuri ale normalităţii. Fără să vreau, doar din nepricepere, eu devenisem o normalitate care le lipsea şi ministrului Ianos Fazekas, şi prim secretarului Miu Dobrescu, iar peste doar câţiva ani, şi ministrului Aprovizionării Materiale, Richard Winter. Dar asta-i altă poveste.

Viorel Muha și Ion Drăgușanul, colegi la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata

În toamna aceluiaşi an, am primit angajare definitivă, şi am fost mutat, pentru perioada rece, la Laboratorul de cofetărie şi produse de panificaţie de pe strada Mihai Eminescu, drept ajutor pentru Aurel Broască, om straşnic, frumos, cu o mustaţă ungurească falnică, născocitor, printre altele, al prăjiturilor cu ciocolată şi frişcă gen „Lăcrămioare”, „Cişmigiu” şi cum s-or mai fi chemat. Doamna, Viorica, era tot maestru cofetar şi locuiau pe strada Dimitrie Dan. Diferenţe între ce discutam cu Aurel Broască sau cu scuteristul Daşchievici din Iţcani, bunicul ziaristei Cristina Bortă-Boa, şi dezbaterile de la Cenaclul „Nicolae Labiş” nu erau. Mă ataşasem şi de oamenii de aici, deşi ştiam că, din luna mai, voi pleca iarăşi la Cabana „Căprioara”, dar unde aveam să întâlnesc o cu totul altă echipă, condusă de Gheorghiţă Gafencu din Sfântu Ilie, barman, în locul lui Viorel Muha, fiind Mitruţ Polocoşeru, băiat fain şi el, şi tot din Sfântu Ilie.