Copilul nimănui (III) | Dragusanul.ro

Copilul nimănui (III)

 

 

Ediţia a X-a a Festivalului „Nicolae Labiş”

 

 

Dobândisem, datorită lui Viorel Muha, o adevărată familie de prieteni, din care făceau parte fratele lui, Victor Muha, şi surioara Milica, dar şi un bosâncean cu alură de actor de cinema, Zamfir Oniu, pe care te puteai întotdeauna baza, indiferent de clipita zilei, nopţii, veacului sau a veşniciei. Plecasem de la Alimentaţia Publică, pentru că de asta alesesem statutul de rob, ca să nu mai plec fruntea în faţa nimănui, şi, când Horomnea, contabilul şef, închipuindu-şi că turma încredinţată e la bunul lui plac, a încercat să mă umilească, am răsturnat o căsuţă a campingului din pădurea Adâncata, cu el înăuntru, şi am plecat la Abator. Îmi plăcea, pentru că fusesem repartizat la afumătoare, unde lucram numai noaptea, dincolo de uşile ferecate, împreună cu Viţel din Bosanci şi Traian din Pătrăuţi, oameni calmi şi prietenoşi, nu doar meseriaşi de primă mână. Pe vremea aceea, din Abator se fura doar sub coordonarea miliţiei, inclusiv cu ocazia rarelor razii, când dubele îi luau, cu mult înainte de filtre, pe hoţii autorizaţi, împachetaţi cu carne, şi îi duceau acasă. Pe amărăşteni îi băgau miliţienii în puşcărie şi pentru două felii de salam. Noaptea, pentru că nu se putea intra în ferecata afumătoare, miliţienii coborau saci de iută cu frânghiile, în care se încărcau cele mai bune produse, iar după ce duba era plină ochi, produsele acelea se duceau la hala centrală, pentru a fi vândute pe sub mână, şi la câteva case „conspirative”, de unde îşi ridicau porţiile cei care făceau parte din reţea. Vedeam, notam, dar nu am mai avut când scrie reportajul vieţii mele, pentru că am fost mutat, ca să nu văd prea multe, la tunelurile frigorifice, construite anevoios de italieni şi spulberate aiurea de jaful numit privatizare tranzitorie. Acolo, în frig cumplit, lucra şi Ion Todiraş, zis Cuconul, fost coleg în clasa a VIII, din care a plecat direct în armată. Nu era băiat prost, dimpotrivă, dar nu prea înţelegea rosul învăţământului care nu îţi garantează nici un viitor, chestie pe care, în felul meu, o împărtăşesc şi astăzi. Când era în clasa I, Ion Todiraş era în clasa a V-a, dar am absolvit cursurile şcolii generale împreună, chestie care părea să nu se întâmple, deşi îi venise ordinul de recrutare, pentru că rămânea iarăşi repetent. Numai că Ion, care supravieţuise unui trăsnet, fiind rapid îngropat în pământ, îşi dorea nespus să-şi facă datoria faţă de patrie şi a luat iniţiativa: într-o seară, i-a aşteptat pe profesori la podul de lângă bufet, i-a bătut măr pe bărbaţi, deşi erau nişte vlăjgani tineri, iar profesoarelor le-a spus sec:

 

– Dacă nu mă lăsaţi să plec în armată, data viitoare vă arunc de pe pod.

 

Tinerele profesoare din Plopeni au cântărit din ochi distanţa de pe pod până în pârâu şi cum aproximările concluzionau o înălţimea periculoasă de 8-9 metri, n-au îndrăznit să rişte. A doua zi, încă de la prima oră, deşi mai erau doar trei zile de şcoală, Ion Todiraş a fost mutat în prima bancă, lângă mine, şi ni s-a dat, doar mie şi lui, lucrare de control. Încercam să nu-l las să copie, de teama profesorului, care, văzând că involuntar prejudiciez depunerea jurământului faţă de patrie de către voinicul meu coleg, mi-a luat lucrarea, pe care aproape că o terminasem şi a mutat-o la îndemâna lui Ion Cuconu. Am vrut să scriu fraza finală, dar nu ne-a lăsat profesorul, care, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, a exclamat:

 

– Bravo, aveţi amândoi câte un zece!

 

În două zile de „ora şi extemporalul”, colegul meu Ion Todiraş deja îşi reparase toate mediile, aşa că a plecat la oaste, unde i s-a încredinţat patriotica însărcinare de bucătar, după ducerea la îndeplinire, cu succes deplin, a unor cursuri rapide de calificare. Lăsat la vatră, se angajase bucătar la Restaurantul „Bucureşti”, cel mai bun al Sucevei, pe vremea aceea. Era un bucătar iscusit şi talentat, dar ascensiunea lui Ion a fost curmată brusc de prima gaşcă a Sucevei, condusă de un oarecare Theo, care avea obiceiul, deja acceptat cu resemnare prin târg, de a chefui, seară de seară, pantagruelic, dar fără să plătească un şfanţ. Cuconu, care prinsese ceva de ştire, i-a aşteptat pe cheflii la uşă şi cum nu doar că nu vroiau să plătească, dar nici bani nu aveau, i-a bătut aşa cum doar el ştia să o facă, iar în ziua următoare a fost dat afară din serviciu, pentru că unul dintre derbedeii lui Theo era fiul unui tovarăş cu funcţie de răspundere habar nu am pe unde. Rămas fără rostul lui gastronomic, s-a angajat la Abator, ducând, prin tunelurile frigorifice, câte două jumătăţi de vită congelate, ca să nu bată drumul de două ori. Pe vremea bacalaureatului meu, îi căzuse cu tronc o taxatoare de pe autobuz, dar fata îl ignora atât de persuasiv, încât, resemnat, s-a întors spre mine, ca să mă întrebe ce mai fac.

 

– Pregătire pentru bacalaureat…

 

Şi-atunci mi-a venit ideea de a-l întreba dacă şi pe vremea lui bacalaureatul era la fel de dificil. Ion Cuconu s-a scărpinat în ceafă şi, pentru că, aşa cum v-am spus, nu era deloc prost, mi-a răspuns sec:

 

– Un adevărat calvar, bine că am scăpat de el!

 

Până la staţia Mereni, unde coboram eu, mai erau vreo cinci sute de metri, dar, pe când coboram, am auzit-o pe frumuşica taxatoare propunându-i lui Ion o întâlnire la o cafea. Încă un motiv în plus de a fi fost privit de către fostul meu coleg ocazional de bancă afectuos şi cu nezdruncinată prietenie. Încerca să mă protejeze, punându-mă la stivuitul jumătăţilor de vită, ca să nu mă spetesc, sub povara lor, cărându-le, dar, prinzând prima jumătate, din cele două pe care le aducea el, gheaţa mi-a smuls o mănuşă, cealaltă jumătate de vită, trimisă imediat, tăindu-mi adânc palma stângă cu fierăstrăul gheţii. Trimis în concediu medical, cu câteva copci în palmă, am hotărât să nu mă mai întorc în Siberia abatorului din Burdujeni şi, cerând o altă repartiţie, am fost trimis, în baza „Certificatului de bună apreciere” din armată, pompier la Baza de Aprovizionare, unde exista o motopompă, care trebuia pornită zilnic şi doar atât. Ca să nu ruginesc, şefii mă puneau să umplu golurile de personal: ba la coloana de maşini, ba la coordonarea echipelor de noapte, ba la benzinăria proprie, ba chiar şi la cantină, când pleca bucătăreasa Rotundu în concediu, trebuia să lucrez. Porţiile de mâncare se luau de la cantina abatorului şi doar se distribuiau abonaţilor, care, în câteva zile de la trimiterea mea la cantină, s-au triplat numeric. Directorul Francisc Grudnicki, fost universitar, retrogradat director datorită succesului devastator la femei, care tocmai primise vizita ministrului aprovizionării tehnico-materiale, Richard Winter, l-a condus pe acesta şi la cantină. Era vară, căldură sufocantă, aşa că, după ce a glumit cu salariaţii, Francisc Grudnicki a luat, de pe o masă încă neocupată, carafa cu apă şi, turnând în două pahare, i-a întins unul ministrului, care şi el era însetat. Au dus în acelaşi timp paharele la gură şi au sorbit cu nesaţ, apoi li s-au bulbucat ochii şi s-au oprit din băut (carafele erau pline cu votcă), cerându-mi, în timp ce se aşezau la masă:

 

– Vrem şi noi câte o porţie, plătită pe loc, domnule poet Ion Drăguşanul!

 

Câteva decupaje din fotografia anterioară

 

Drăguşanul devenisem cu o vară înainte, cea a anului 1978, când, supărat că publicam poezie sub tot felul de pseudonime, Marcel Mureşeanu, care îmi citise, în „Flacăra” cinci poeme, semnate Ilie Adeli, mi-a cerut să-mi aleg un singur pseudonim, de unică folosinţă, dar nu Ilie Adeli. Mi-ar fi plăcut să-mi semnez textele cu numele sub care era cunoscut tata în sat, dar Mureşeanu mi-a cerut un pseudonim în care să figureze prenumele Ion. Urma să decid în trei zile, astfel încât duminică să pot fi prezentat, cu ocazia şezătorilor Cenaclului „Nicolae Labiş” la Oniceni şi la Drăguşeni, sub acel nume. Am stat, am cugetat, dar nu mi-a venit nici o idee, nici măcar în dimineaţa zilei de duminică, atunci când urcam în microbuz, împreună cu poeţii George Damian, Ion Beldeanu, Arcadie Arbore şi Marcel Mureşeanu, cu prozatorul Ştefan Stroe şi cu tinerii cântăreţi folk Doina şi Cornel Angelescu. Şi cum Mureşeanu insista cu pseudonimul, i-am spus că, dacă tot voi citi în public pentru prima dată în viaţă, să mi se dea numele acelei localităţi. În fond, Ion Oniceanul suna binişor, numai că, nu ştiu din ce pricini, şezătoarea de la Oniceni a fost anulată, dar nu şi cea din Drăguşeni.

 

Într-o sală de clasă a şcolii generale din Drăguşeni, m-am aşezat, la prezidiu, mai înspre margine, lângă fraţii Angelescu, care au fost trimişi în faţă, să cânte într-o poveste care începea frumos. Din punctul meu de vedere, Doina şi Cornel Angelescu, la fel ca uriaşa nedreptăţită Mihaela Popescu, ar fi meritat mult mai mult de la viaţă. Îi ascultam vrăjit, deşi încă erau nişte copii, care iscodeau adolescenţa printr-o melodică proprie şi tulburătoare, apoi, când s-a rupt vraja cântecului, gonit brutal de aplauze, parcă-mi părea rău şi încercam să păstrez armoniile în auz pentru cât mai multă vreme. Din extaz m-a smuls Ion Beldeanu, care m-a scuturat de braţ, pe când Marcel Mureşeanu anunţa, pentru a treia oară, că urmează „tânărul poet Ion Drăguşanul”:

 

– Mă, tu eşti acela: mergi şi citeşte!

 

Nu auzisem ce a spus Mureşeanu despre mine şi nici nu aveam să mai aud ceva din cele ce aveau să urmeze. Ştiu doar că mă sufoca sufletul, în vreme ce vocea mea tremurată, dar grăbită, rostogolea cuvintele dintr-un carnet prin preajmă. Aş fi fugit, abandonând totul, dar îmi lipseau puterile, deşi îmi încleştasem palmele de înşiruirea, deodată străină, a vocalelor şi consoanelor, până ce palmele m-au durut atât de adânc, încât m-am desprins, prăbuşindu-mă într-un hău fără de margini. Şi au trecut vreo două ceasuri de necontenită prăbuşire, până ce, printre îmbrăţişări şi felicitări, l-am auzit pe Arcadie Arbore reproducându-mi ursirile:

 

– Eu aş zice cam aşa: / Bine-ar fi şi modru / Să ajungă-n litere / Drăguşanu-Codru!…

 

Nu ştiam nimic, pe atunci, despre „peregrinul transilvan”, dar înfăţişarea senină şi aproape părintească a lui Arcadie Arbore mă încredinţa că mi se doreşte binele, chestie de care aveam să mă conving niţel mai târziu, când, în sala de protocol a Hanului „Drăguşeni”, umoristul, dar şi prozatorul la fel de înzestrat, căruia aveam să-i public romanele tragice mult mai târziu, Ştefan Stroe, şi-a pus pe umeri un macat, luat de pe o laviţă, rostind, cu ritm de preot ortodox, tot felul de fraze latineşti, care să sugereze un ritual de botez catolic. Cu mâna stângă, îmi turna în creştet şampanie, iar cu cea dreaptă revărsa asupra frunţii mele binecuvântări, întrerupându-se doar atunci când am cules cu limba câţiva stropi din şampania care îmi şiroia pe faţă:

 

– Nu te adăpa din sfântul botez, păcătosuleee!…

 

În fine, într-un haz nebun ca o desferecare, Marcel Mureşeanu, Ştefan Stroe, Arcadie Arbore, George Damian şi Ion Beldeanu mi-au devenit naşi literari, martori fiind Doina şi Cornel Angelescu. Ştiu că s-a scris, atunci, şi un certificat de botez, dar l-am pierdut încă înainte de a-l citi. Oricum, cu pseudonimul primit la Drăguşeni urma să particip la ediţia din 1978 a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”, dar, deşi am primit Marele Premiu, diploma fiindu-mi înmânată de D. R. Popescu, nici astăzi nu am cum afla care au fost cele cinci poeme premiate, pentru că, datorită conţinutului lor, poemele acelea puteau fi suspectate drept „iconariste” şi, de aceea, cu excepţia a trei strofe din „Tăietorul de lemne”, care au fost dactilografiate şi redate fidel în caietul ediţiei şi în cotidianul „Zori noi”, au fost distruse. Textul mutilat purta titlul „Timpul vechi al tăietorului de lemne”, iar Florin Bratu, prozator excelent şi şef culturnic pe atunci, îmi explica:

 

– Tovarăşe, dumneata ştii ce condiţii minunate au forestierii noştri? Apă curentă, televizor, dormitoare, nu cum scrii dumneata, cu talent – recunosc, dar fără conştiinţa realităţii…

 

Discursul lui Florin Bratu mă buimăcise, iar când am văzut strofele dactilografiate, care supravieţuiseră cenzurii, nici nu ştiam ce să mai fac. Am citit, totuşi, cele trei strofe, într-un mod mai mult decât neconvingător, dar, pentru că D. R. Popescu venise să mă felicite iar şi în mod personal, l-am invitat la o vodcă, în magazia Braseriei „Union”, al cărei şef devenise bratuşca Viorel Muha. D. R. Popescu era Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, deputat în Marea Adunare Naţională şi membru în Comitetul Central lărgit al Partidului Comunist Român, iar eu – un nimeni, un biet poet de care societatea nu avea trebuinţă şi care îşi trăia drama primei cenzuri ca pe o hărtănire a propriului trup. Şi a mers cu mine D. R. Popescu, de-am închinat câte un pahar cu vodcă, în magazia lui Viorel Muha, iar peste decenii, la Mănăstirea Humorului, avea să-mi povestească, de faţă cu regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu, că-şi aminteşte perfect de premierea mea şi de toate întâmplările de după, pentru că aş fi avut un fel de a fi care i-a atras atenţia, astfel încât, peste un deceniu, atunci când avea să mă întâlnească pe holurile Uniunii Scriitorilor, aşteptând casiera, m-a recunoscut imediat şi tocmai de aceea m-a invitat în biroul domniei sale, la o cafea.

 

Grup de scriitori suceveni – eu, în stânga, între Constantin Hrehor şi Ion Beldeanu

 

Ediţia pe care o câştigasem fusese una jubiliară, a X-a, şi, ca să fie pusă mai mult în valoare, fuseseră invitaţi şi cei nouă câştigători ai ediţiilor anterioare, în frunte cu Constantin Ştefuriuc, care luase Marele Premiu al primei ediţii, iar când am revenit de la crâşmă, împreună cu D. R Popescu, în incinta Galeriei de Artă, aflată, pe atunci la parterul Poştei Vechi, o bistriţeancă blondă, Domniţa Petri, care câştigase ediţia a VIII-a, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

 

– Te-am bârfit, împreună cu Cleopatra Lorinţiu, când te-am ascultat citind; dar am făcut rost de dactilogramă şi am înţeles că premiul este pe deplin meritat.

 

Am luat textul din mâna ei şi l-am parcurs cu ochii, fără a-l mai uita vreodată, deşi nici măcar atunci nu-mi aminteam cum arătase poemul întreg. Intuisem, însă, că, în vremuri ostile, poemele nu trebuie scrise, ci memorate, aşa cum procedau deţinuţii politici, pentru a fi scoase la iveală doar în răstimpurile normalităţii: „Purta securi şi fierăstraie-n gând / sălbăticitul tăietor de lemne, / dar n-a lăsat în tăietură semne / şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi; // turtea copacii codrilor flămând, / muşca din lemnul dureros şi pâine / şi, ca să taie felie şi mâine, / turtea păduri şi fierăstraie-n gând… / un cântec vechi îi prelungeşte timpul, / nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde, / doar ar fugi şi cum nu ştie unde / salută cu securea anotimpul”.

 

A doua zi, în cotidianul „Zori noi” apărea o lungă relatare, cu câteva fotografii, una fiind cu mine, câştigătorul care, vorba lui Hemingway, nu ia nimic. Luasem un premiu egal cu două salarii lunare, iar directorul Francisc Grudnicki, care îmi văzuse poza în ziar şi citise despre ispravă, nici nu m-a lăsat să-i dau, dimineaţă, raportul despre tura de noapte, pe care o conduceam atunci, felicitându-mă şi invitându-mă în biroul său, la o cafea, care a fost, de fapt, o vodcă, punând bazele unei prietenii durabile, care a durat până la plecarea domniei sale în netimp.

 

Am avut noroc, în anii şovăitori în care m-am simţit doar un copil al nimănui, de întâlniri cu oameni puternici, care mi-au conturat rostul doar prin firescul cu care mi-au ieşit în cale. Iar dacă dramaturgul şi prozatorul D. R. Popescu însemna şi înseamnă pentru mine o apariţie a comportamentului divin, fără a ştirbi cu nimic din personalitatea domniei sale trebuie să-i menţionez şi pe oamenii nespectaculoşi, dar care au contat şi încă mai contează pentru mine, în afară de cei deja menţionaţi, pentru că şi la BJATM Suceava am avut o adevărată pleiadă de îngemănaţi, cel mai cald fiind domnul Răducanu, fost ofiţer de miliţie, devenit cadrist, urmat îndeaproape de Tavi Cova, Eugen Şuhan, Mitică Tucaliuc, Eugen Zaiţ, Vasile Brăescu, Dumitru Busuioc, Nicolae Iacobuţ şi Dumitru Furtună.

 

Între timp, verii şi verişoarele mele au întemeiat familii, la nunţi încredinţându-mi-se, mereu şi mereu, rolul de vornicel, pe care mi-l asumam, întotdeauna cu gândul la copilărie. Şi vărul-frate, Mihai, ajuns profesor de matematici, se însurase cu Rodica, aşa că nenea Gheorghe putea fi mulţumit de făgaşul spre care îşi îndrumase nepoţii, iar prinţesa lui, Maria-Brânduşa, îl vindeca de toate aleanurile lumii. Ar fi trebuit să mă leapăd de nelinişte, dar încă nu aveam suficientă forţă să o fac, aşa că am decis să fug, să-mi caut altundeva răscrucea din care să ţâşnească domoale calea şi rosturile întoarcerii.