Alte cântece ale lăutarilor Dinicu şi Ciolacu

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să vedeţi concertul!

„Lăutarii români vor veni să ne ofeFre, în 6 mai 1891, un mare concert la Teatru. Toși vizitatorii ultimei Expoziții Universale își amintesc sălbaticele melodii, executate cu o dexteritate extraordinară de grupul admirabilor artiști cu ten închis, cu ochi negri și cu mustăți de abanos. În atmosfera nebun de strălucitoare a pitorescului Cabaret Român, se impune liniștea, atunci când Dinicu Ciolacu (francezii vedeau în liderii Gheorghe A. Dinicu – Cristache Ciolacu un singur lider al trupei, pe tânărul violonist Ciolacu – n. n.), frumosul lor șef, și alte aluri cavalerești intonează o romanță sau alte amintiri din Balcani, care îndeamnă la vis. Și, totodată, trezesc un entuziasm debordant, care se sfârșește cu aplauze”[1].

[1] Journal de Fourmies, XV, no. 1299, joi 30 aprilie 1891, p. 2

Ultimul lăutar al României: Gheorghe A. Dinicu

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să ascultaţi concertul!

În 1859, pleacă, odată cu Cuza Vodă, la Bucureşti, şi lăutarii din Ciolacu, Angheluţă Dinicu, scripcar, şi Radu Muscalgiu. Din Angheluţă se trage Gheorghe A. Dinicu, iar din acesta, ceilalţi celebri Dinicu. Din Radu, naistul, violoniştii Ciolac. În patrimoniul repertoriului neamului lor figurau, de veacuri, printre altele, minunatele „ciulabale” (cântece, pe ţigăneşte), „Ciocârlia” – publicată anterior la Cernăuţi, doar la Cernăuţi, ceea ce înseamnă că însemna o creaţie a nordului moldav, „ţigăneştile” (sârbe) şi horele româneşti „ca la uşa cortului” – atât de dragi lui Vasile Alecsandri, dar şi incredibila „Hora Morii” sau „Sub o culme de cetate”, pe care Gheorghe A. Dinicu avea s-o transforme în „Cântecul lui Iancu”, adăugând, şi melodic, şi liric, versurile „Sus, sus, sus, la munte, sus, / Că acolo-i Iancu dus”.

Pe măsură ce aflu câte ceva şi despre lăutarii care au păstrat cântece noastre străvechi, prin infuzii creatoare de modernizare, dar fără a abandona fibra preclasică a cântecelor noastre strămoşeşti – cum bine zicea Gheorghe Lomiş din Bălţi, lăutarul cu studii muzicale la Cracovia (se născuse în comunitatea evreiască), singurul staroste pe care l-au avut vreodată fraţii Dinicu şi Radu din Ciolacu, încep să-mi pun problema unor concerte-şcoală, prin care noi, „Zicălaşii”, să retrezim la viaţă acest patrimoniu care merită veşnicia şi pentru a demonstra, printre altele, că şi George Coşbuc, şi Nicolae Iorga, s-au înşelat, atunci când au considerat că „lăutăria ne strică folclorul”.

Lăutari din zona Muntelui

Cântecele foarte vechi, care se mai păstrau pe la anii 1900, pierduseră caracterul sacru, fiind „ornate” cu texte băşcălioase, inclusiv ca titluri. Astfel, „Haiducii”, din 1502, cel mai vechi cântec căluşăresc al românilor, devine, ca „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleana”, „Stroieșteanca” lăutarului Ambrozie Sfrijan din Băișești (1908), a lui Nicolai Pazariu din Gura Sadovei (1908) şi a lui Miron Samson din Suceava (1914). „Cucuruz cu frunza-n sus”, publicat de Joachim Schlutter în 1531, se cânta la Ilișești, în 1908, de învățătoarea Aurelia Colesniuc drept „Am un leu și nu-i al meu”, el fiind lăţit anterior peste întreaga Moldovă drept „Am un leu şi vreu să-l beu” sau drept „Două fete spală lână”. Doar câteva cântece din cele anterioare anului 1848 se mai păstrau, aşa cum au fost, şi după 50-60 de ani; „Ce tot fugi, iubită”, al lui Nicolae Picu, încă îl cânta, în 1908, la Arbore, Eugenia Boca; „Hai la raci!”, cântecul lui Grigori Vindereu, îl cânta, în 1908, lăutarul Alecu Marcu din Gura Humorului, iar străvechiul cântec al Cetăţii Suceava, „Pe o stâncă-naltă”, aflat şi în repertoriul lui Nicolai Picu, încă se mai cânta, în 1911, de lăutarul Bujdei Ion Ienciu din Gura Solcii.

Lăutari din zona Sucevei

Faceţi click pe imagine, dacă doriţi să vedeţi concertul!

În aceeaşi perioadă, apar şi horele dedicate unor notorietăţi ale locurilor (Hora Jeni – soţia proprietarul hotelului Langer din Suceava, Hora Marioarei – poştăriţa, etc.), dar şi horele dedicate lăutarilor sau compozitorilor care le-au creat sau reluat şi reaşezat în memorie, după o îndelungată perioadă de uitare (Hora lui Grigore Vindereu, Hora lui Ionică Batalan, Hora lui Traian Bidirel, Hora lui Iancu Paranici, Hora lui Tudorică Flondor sau Hora lui Goian). Horele dedicate unor localităţi sunt puţine, toate născocite de Grigori Vindereu (Hora Dornenilor, Hora Rădăuţilor, Hora Gura Sucevei) sau de „lăutarul cărunt Borşan”, cum îl numea Grigorovitza (Hora Storojineţului, Hora Prutului), dar, pe la anii 1900, putem afla o mulţime de melodii vechi, inclusiv cântecul din 1502, care, în aparenţă, sunt dedicate unor localităţi bucovinene, deşi acestea sunt hore adoptate, deci cântece cu mare priză în anumite localităţi şi care devin, pentru obştile respective, adevărate imnuri ritualice sau, dacă vreţi, runa sau blazonul muzical al aşezării, deşi nu erau cântate de lăutari localnici, ci de cei aduşi din satele care-i aveau şi care ştiau unii de la alţii că, la Stroieşti – de pildă, fie nuntă sau hram, te alegi cu bacşişuri bune dacă, sub numele de „Stroieşteanca”, vei cânta „Bătuta ardelenească” sau „Ardeleanca”, adică două părţi din „Haiducii” din 1502, prima cu ţiitură mai îndesată, iar a doua mai molcomă.

Lăutari din zona Rădăuţi şi Siret

„ION BATALAN, vestitul bard popular al Bucovinei, s-a născut şi a murit în satul meu natal Horodnicul de Jos (de fapt, în Călugărița – n. n.). Nu era o petrecere mai de seamă, nu era un bal sau o nuntă, într-o casă boierească, fără Batalan cu ai săi doisprezece tovarăşi, ca doisprezece apostoli. / De pe toate meleagurile româneşti alergau admiratori ai muzicii populare ca să asculte vioara sa vrăjită. În preajma sezoanelor de băi, se grăbeau patronii staţiunilor climaterice şi balneare din Vatra Domei, Slănic, Olăneşti, Govora ca să-l angajeze, cu tovarăşii săi, pentru staţiunile lor. La întoarcere, îi străluceau ochii de bucurie, când, abătând pe la mine, îmi putea cânta vreo câteva cântece sau dansuri noi. / Timpul liber îl petrecea, cu săptămânile, la mine, care, profitând de ocazie, am adunat, în formă de lecţiuni particulare, vreo două mii din cântecele şi dansurile sale. Cele mai multe cântece şi dansuri le-am scos din colecţia aceasta, un izvor nesecat de inspiraţie muzi­cală, ca să nu se dea uitării nişte mărgăritare aşa de preţioase ale poporului. Nici n-am publicat, în prima această ediţie, toate strofele care curgeau pe nesfârşite din memoria sa fenomenală pentru fiecare cântec. Într-o ediţie viitoare voi publica însă toate strofele care aparţineau cântecelor marelui şi talentatului maestru, care nici nu voia „să mă înveţe“ alt cântec, până ce nu copiasem, cu ajutorul vioarei sau al pianului exact cântecul său şi, dacă îi observam că unele cântece de ale sale, ca „Barbu Lăutarul“, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Bulgăraş de gheaţă rece“, reprezintă nişte variaţiuni faţă de cântecele auzite prin alte părţi, Batalan se înfuria grozav şi striga: „Păi, domnişorule, ăia sunt nişte stricători de datini şi cântece străbune, căci aşa l-am auzit eu cântecul acesta din gura acelora pe care Dumnezeu i-a lăsat să cânte”, şi apoi povestea, cu multă duioşie, cum şi-a petrecut tinereţea, în bandele marilor maeştri populari Ciolac, Şolcan, Năstase, Paraschiv, Grigore Vindereu şi alții, de la care a învăţat a propaga adevărata artă populară”.