O diplomă pentru o viaţă închinată celorlalţi
În fiecare an, de Sărbătoarea Memoriei numită Ziua Scrisului Bucovinean, Tiberiu Cosovan, care mi-a fost dintotdeauna alături, şi ca ziarist mărturisitor, apoi şi din postura de coleg, obişnuia să-şi lanseze o carte, pentru a-şi sărbători vârstele, el fiind născut, la Suceava, în 12 noiembrie 1954. Aflasem că este cu trei luni mai mare decât mine, într-un alt 12 noiembrie, cel din 2014, când îl convinsesem să-şi verniseze expoziţia de linogravură, pe care o sărbătoream prin lansarea cărţilor „Povestea aşezărilor bucovinene” – volumul III, iar ca volum al VI-lea, „Etnii bucovinene”, de Dimitrie Dan, pe care o completasem, scriind în anexe, cu multe din cele pe care, în vremurile mele, se puteau afla în plus. Întotdeauna, Tiberiu Cosovan îmi păruse a fi un puşti, care merită sprijinit, pentru că avea un suflet cald, în care îţi puteai înfăşura propriul suflet ca într-o dumnezeiască lumină.
Jurnalistul şi plasticianul Tiberiu Cosovan
Ultima dată, Tiberiu Cosovan mi-a fost alături, ca şi Roman Istrati, la filmarea concertului „Rapsodia română”, de Ciprian Porumbescu, fiind amândoi înflăcăraţi susţinători ai trupei „Zicălaşii”. Între timp şi după aceea, lansase câteva cărţi de memorie culturală bucovineană, ultimele două fiind lucrate de mine, deşi albumul cu mormintele pierdute ale Bucovinei îl tehnoredactase împreună cu fiul pictorului Iosif Csukat, fără să creadă că o să mai apuce să-l ţină în mână vreodată. S-a bucurat de frumuseţea calităţii tipografice a albumului pe parcursul întregii ultimei lui săptămâni de viaţă pe pământ, iar în penultima zi m-a sunat şi, timp de mai bine de un ceas, am tot vorbit de planurile lui pentru viitorul apropiat, pe care, ca prieten, a fost nevoie să le transform eu în realitate, lucrând, publicând şi lansând, în 12 noiembrie 2019, „Mistagogia penumbrei”, de Tiberiu Cosovan – cartea aceea despre Suceava de altădată, pe care, din pricina pandemiei, nu am mai avut cum să o duc la Vatra Dornei şi la Gura Humorului, aşa cum i-am promis lui Tiberiu Cosovan, dar va ajunge, cu siguranţă, cu sau fără mine, atunci când neamul nostru va retrăi bucuria normalităţii.
În timp, există o secvenţialitate anume, în care numele jurnalistului şi artistului plastic Tiberiu Cosovan este scris cu durabile litere, săpate în marmura vie a importanţei acelei brazde de vremurire a vremurilor. Fiindu-mi prieten, eu doar îl trăiesc, ori de câte ori mi-o îngăduie timpul, cu o înseninare nedezminţită, pe care de la el o am. Nu ca moştenire, pentru că Tibi o rupsese, cândva, în două, şi îmi întinsese o jumătate, ca s-o ţin în păstrare. Şi aşa am făcut.
Ziua de 12 noiembrie 2020 este, pentru mine, prima în care nu-l mai am alături pe Tiberiu Cosovan. Dar îl ştiu până în străfunduri, îi cunosc viaţa fără de prihană, petrecută frumos şi în cosmică puritate, aşa că nu ar fi al meu Tatăl Nostru Cel Din Ceruri care ar trebui să-l ierte, când datoria lui este să-l vindece de toate nedreptăţile care i-au fost date lui prin soartă. Tocmai de aceea, dar şi pentru faptul că eu cred în obligativitatea memoriei, care este o condiţie esenţială a normalităţii, nu am să spun în final, chiar dacă ştiu că-i voi contraria pe unii, decât un sincer: „La mulţi ani, Tiberiu Cosovan, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!”. Acolo unde a hotărât să ne ţină, întru gloria şi raţiunea Luminii.
ALBUM:
Tiberiu Cosovan, în culisele „Bucovina Rock Castle”
Pictorii Dziubinski, Cosovan, Csukat şi prefectul Harasim
Iulian Dziubinski, Iosif Csukat şi Tiberiu Cosovan
Adrian Bocancea, Roman Istrati şi Tiberiu Cosovan
Efigii în filigran III
Tiberiu Cosovan
Tiberiu Cosovan
Tiberiu Cosovan, prezentând, lângă Radu Bercea, “Galeria Personalităţilor Bucovinene”
Dezvăluirea vârstei lui Coso
Turnu Roşu, Biserica Sfântul Simion – de Tiberiu Cosovan
