Constantin Horbovanu – Senior al Scrisului Bucovinean

Constantin Horbovanu este ultimul umorist al Sucevei. Are drept antecesori pe legendarii Mihail Teliman Eusebiu Hotinceanu şi Ştefan Stroe, faţă de care se diferenţiază prin umorul de situaţie şi prin esenţializarea, aproape lirică, numită aforisme, deşi el, iarăşi printr-o superbă modestie, le numeşte „însemnările unui trecător”. Dar fiecare însemnare este, în fond, un poem într-un singur vers, care are, însă, şi verb.

În proza lui umoristică, dincolo de comicul de situaţie, evoluează, mărşăluieşte dezorientată şi se defineşte lumea obişnuită, iar Constantin Horbovanu izbuteşte, în conturarea ei, să sugereze şi eroismul, şi martiriul bietei societăţi omeneşti, din care toţi facem parte, indiferent de amăgirea care ne dă putere de viaţă (politicieni, artişti, sportivi, funcţionari, slujbaşi – doar un statul conjunctural, care ne împiedică să ne desluşim, fiecare în parte, aşa cum suntem). Şi tocmai de asta, pe bună dreptate sublinia prozatoarea Gabriela Teişanu, cea care l-a „uns” Senior al Scrisului Bucovinean, că umoristul Constantin Horbovanu este un contribuabil la starea generală de fericire, cioplind zâmbete chiar şi în materialele care, aparent, nu sunt propice zâmbetului. O poţi face doar dacă eşti ursit, doar dacă te-ai născut cu un suflet proaspăt şi plin de căldură, doar dacă te fascinează lumina până într-atât, încât să simţi nevoia, precum un ţăran din poezia lui Mircea Streinul, să iei în braţe snopi din soarele care ţi-a năvălit în ogradă şi să-i împrăştii prin câmpuri şi fâneţe.

Am observat, astăzi, o oarecare sfiiciune la Constantin Horbovanu faţă de dimensiunea poeţilor Constantin Hrehor şi Alexandru Ovidiul Vintilă, adevăraţi „aristocraţi ai simţirii”, deşi în firea lui omenească, dar şi în cărţile pe care le-a scris şi publicat până acum, eu şi mulţi alţii am desluşit aceeaşi nobleţe, cu care te naşti, fără să o poţi contraface vreodată. Constantin Horbovanu înseamnă, în literatura din acest nord de ţară românească a Moldovei, o fereastră deschisă, prin care nu conteneşte să strige: „Oameni, vă iubesc!”.

Cronici sentimentale No Comments Nov 12

Alexandru Ovidiu Vintilă – Senior al Scrisului Bucovinean

„Un elegiac, în sinea lui, mai mult decât în poezie (căci elegia, în extremis, este răsfăţul unui lux, dezagreabil, pasămite, lui A. O. Vintilă), acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă şi gregar, el e discret, mult prea discret” – scrie Şerban Foarţă pe coperta finală a noii cărţi de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Transparenţa unui popor de foci“, iar eu subscriu, de decenii bune, la această lucidă observaţie, în care remarcabilul poet este necontenit dublat de modestie. Şi, în ciuda tinereţii trupului şi, fără îndoială, a sufletului, A. O. V. este, prin implicarea totală cu care slujeşte făptuirea culturală în sine, un senior adevărat, plin de nobleţe, de demnitate şi de cumpătare. Senior de necontestat, adică un om care a făcut pentru alţii cât nu vor face toţi ceilalţi nici dacă le-ar fi dat să trăiască nouă vieţi.

Astăzi, la recunoaşterea dimensiunii reale a poetului şi omului de cultură Alexandru Ovidiu Vintilă a oficiat Constantin Hrehor, acest „Munte mărturisitor” al spiritualităţii bucovinene, iar A. O. V. a primit cu emoţie, vibrând precum frunzele în lină desprindere, un laudatio plin de lirism, dar şi de un liturgic vibrant, prin care obişnuieşte să respire poezia, atunci când îmbracă veşmintele de gală şi împrumută chipul lui Constantin Hrehor. Chiar dacă este, pe drept cuvânt, un egal între egali, indiferent care poeţi ai neamului ar păşi prin vecinătatea lui, Alexandru Ovidiu Vintilă se lasă copleşit de sfiiciune, de o modestie aproape evlavioasă, care nu doar că-l prinde, dar, prin sinceritatea ei, chiar că defineşte adevăratul creator, sacerdotul necontrafăcut al durabilităţii ziditoare a cuvintelor.

În preajma unor astfel de scriitori, chiar şi un banal loc viran de prin Suceava, podit cu frunze din aurul autumnal, se transformă într-un loc sacru, într-un altar şi nicidecum într-o scenă, în care se oficiază mai presus şi mai adânc de cuvinte, până spre zvâcnirile capricioase ale inefabilului, care-şi revarsă pulberile de lumină doar asupra celor de el aleşi. Iar cuvintele care contează nu ies acum la iveală, pentru că rostul lor este ca şi cel al lui Dumnezeu, de Taină şi de Iluminare. Stau, la câţiva paşi de operatorul Lucian Căluşeriu şi văd departe, dincolo de contururile pe care cei doi mari poeţi români din Suceava le lasă spre a fi desluşite în vremelnicie. Văd şi simt dincolo şi de paginile cărţilor lor de poezie, pentru că îngăduit îmi este să sorb din această agheasmă.

Cam asta s-a petrecut astăzi, pe la ceasurile 12 şi ceva, pe un loc viran, copleşit de frunzişuri, din Suceava. Am fost martor şi tocmai de aceea mă şi mărturisesc. Cu dragoste, cu prietenie, cu respect.

Cronici sentimentale No Comments Nov 12

1869: Dimitrie Petrino: Hora Bucovinei

Într-un ceas de voioşie,

Când ești mândru, bucuros,

Jocul sfânt de strămoşie

Mult e dulce şi frumos,

Pe-o câmpie înflorită,

Să-l joci, frate, cu amor,

Înfocat de-a ta iubită

Şi de-al țării viitor.

Şi-acel joc de fericire

Pentru cei ce se îubesc,

Joc de falnică mărire

Unui suflet vitejesc,

Este hora strămoşească

La români adevăraţi,

Ce-ntr-o țară românescă

Deopotrivă suntem fraţi.

Deci românul cu simţire,

Totdeauna cu noroc,

Dovedește a sa fire

La război ca şi la joc;

Căci o ţară glorioasă

Cu mândrie l-a creat:

Duşman celor ce-o apasă,

Frate celui apăsat[1].

Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli

[1] Pop, Vasile Gr., Conspect asupra Literaturii române și scriitorilor ei, de la începuturi și până astăzi, în ordine cronologică, Partea II, București 1876, pp. 315, 317

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 12

De ziua lui şi a Scrisului Bucovinean, fără Tiberiu Cosovan

O diplomă pentru o viaţă închinată celorlalţi

În fiecare an, de Sărbătoarea Memoriei numită Ziua Scrisului Bucovinean, Tiberiu Cosovan, care mi-a fost dintotdeauna alături, şi ca ziarist mărturisitor, apoi şi din postura de coleg, obişnuia să-şi lanseze o carte, pentru a-şi sărbători vârstele, el fiind născut, la Suceava, în 12 noiembrie 1954. Aflasem că este cu trei luni mai mare decât mine, într-un alt 12 noiembrie, cel din 2014, când îl convinsesem să-şi verniseze expoziţia de linogravură, pe care o sărbătoream prin lansarea cărţilor „Povestea aşezărilor bucovinene” – volumul III, iar ca volum al VI-lea, „Etnii bucovinene”, de Dimitrie Dan, pe care o completasem, scriind în anexe, cu multe din cele pe care, în vremurile mele, se puteau afla în plus. Întotdeauna, Tiberiu Cosovan îmi păruse a fi un puşti, care merită sprijinit, pentru că avea un suflet cald, în care îţi puteai înfăşura propriul suflet ca într-o dumnezeiască lumină.

Jurnalistul şi plasticianul Tiberiu Cosovan

Ultima dată, Tiberiu Cosovan mi-a fost alături, ca şi Roman Istrati, la filmarea concertului „Rapsodia română”, de Ciprian Porumbescu, fiind amândoi înflăcăraţi susţinători ai trupei „Zicălaşii”. Între timp şi după aceea, lansase câteva cărţi de memorie culturală bucovineană, ultimele două fiind lucrate de mine, deşi albumul cu mormintele pierdute ale Bucovinei îl tehnoredactase împreună cu fiul pictorului Iosif Csukat, fără să creadă că o să mai apuce să-l ţină în mână vreodată. S-a bucurat de frumuseţea calităţii tipografice a albumului pe parcursul întregii ultimei lui săptămâni de viaţă pe pământ, iar în penultima zi m-a sunat şi, timp de mai bine de un ceas, am tot vorbit de planurile lui pentru viitorul apropiat, pe care, ca prieten, a fost nevoie să le transform eu în realitate, lucrând, publicând şi lansând, în 12 noiembrie 2019, „Mistagogia penumbrei”, de Tiberiu Cosovan – cartea aceea despre Suceava de altădată, pe care, din pricina pandemiei, nu am mai avut cum să o duc la Vatra Dornei şi la Gura Humorului, aşa cum i-am promis lui Tiberiu Cosovan, dar va ajunge, cu siguranţă, cu sau fără mine, atunci când neamul nostru va retrăi bucuria normalităţii.

În timp, există o secvenţialitate anume, în care numele jurnalistului şi artistului plastic Tiberiu Cosovan este scris cu durabile litere, săpate în marmura vie a importanţei acelei brazde de vremurire a vremurilor. Fiindu-mi prieten, eu doar îl trăiesc, ori de câte ori mi-o îngăduie timpul, cu o înseninare nedezminţită, pe care de la el o am. Nu ca moştenire, pentru că Tibi o rupsese, cândva, în două, şi îmi întinsese o jumătate, ca s-o ţin în păstrare. Şi aşa am făcut.

Ziua de 12 noiembrie 2020 este, pentru mine, prima în care nu-l mai am alături pe Tiberiu Cosovan. Dar îl ştiu până în străfunduri, îi cunosc viaţa fără de prihană, petrecută frumos şi în cosmică puritate, aşa că nu ar fi al meu Tatăl Nostru Cel Din Ceruri care ar trebui să-l ierte, când datoria lui este să-l vindece de toate nedreptăţile care i-au fost date lui prin soartă. Tocmai de aceea, dar şi pentru faptul că eu cred în obligativitatea memoriei, care este o condiţie esenţială a normalităţii, nu am să spun în final, chiar dacă ştiu că-i voi contraria pe unii, decât un sincer: „La mulţi ani, Tiberiu Cosovan, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!”. Acolo unde a hotărât să ne ţină, întru gloria şi raţiunea Luminii.

ALBUM: