1898: G. D. Scraba: Suceava
„Voi să mai vorbesc românilor
despre un colţ al Patriei lor, care la
tot pasul înfăţişează suvenire de
glorie sau de calamităţi. Bucovina
este o ţară clasică pentru istoria noastră”.
(George SION, Bucovina, Revista Română, An II, p. 162)
Suceava este oraşul sfânt al Moldovenilor. Din ea au luat naştere întâile lor porniri de mărire şi împuternicire ca naţiune. Din Suceava întâii şi fruntaşii lor Voievozi pornit-au, în dese rânduri, cu sabia în mână, în capul pedestrimii înglotite, „cu multe steaguri şi buciume”, să-şi apere Moşia de încălcări duşmane şi să-i întindă hotarele până-n Nistru şi Mare. Din Suceava, în vreme de restrişte, se înălţau cele mai fierbinţi rugi de biruinţă, pe când bine-credinciosul ostaş moldovean îşi jertfea viaţa, ca prinos pe altarul Patriei.
Cetatea Sucevei, cu o aleasă poziţie strategică, a strălucit aproape trei sute de ani, ca falnică Capitală[1], de ale cărei puternice întărituri mulţi duşmani avură să se lovească. Şi astăzi, cu toată starea în care a ajuns, Suceava e un oraş în care, o dată pe an, îşi dau întâlnire cu fraţii lor românii bucovineni, basarabeni, moldoveni şi chiar transilvăneni.
Credinţa nestrămutată a românului în mult binefăcătoarea putere a Sfântului Ioan cel Nou[2], ocrotitorul Moldovei, cum şi obiceiul, păstrat din vechi vremuri, fac ca românul mărginaş să vină, cale lungă, spre a-şi mai îmbălsăma sufletul, adeseori amărât, cu amintiri din gloria trecută, în această sfântă cetate a românismului.
*
Aşezat pe coasta trăgănată a dealului, oraşul Suceava înfăţişează ochiului una din cele mai pitoreşti poziţiuni; cu casele sale mici şi văruite, pierdute printre grădini cu pomi roditori, cu bisericile sale bătrâne şi măreţe, al căror întunecat veşmânt îţi umple sufletul de respect şi linişte; cu ruinele din juru-i, care îţi renasc viaţa trecutului şi o întreagă lume, cu totul diferită, ce s-a perindat, odinioară, pe dinainte-le, cu bătăi de inimă mai repezi, pentru neam şi moşie.
Priveliştea deschisă şi scăldată în soare a Sucevei te ademeneşte, te înfiorează, îţi deschide parcă orizonturi noi de simţire şi cugetare. Ceva numai visat, un palat fermecat din basme, o lume vizionară, în care totul s-ar mişca mânat numai de neţărmurite iluzii, nu ţi-ar produce efecte cu mult mai mari ca acest oraş ruinat, dar cu mândria zugrăvită pe frunte-i, sărăcăcios şi necăjit, dar poleit de razele purpurii ale unui trecut încântător, tăcut şi liniştit, dar care îţi cântă o dulce simfonie, pe care, numai înecat în lacrimi, tu, române, trebuie să i-o asculţi.
*
De pe culmea cea mai înaltă a dealului, de la Zamka, ochiul îţi înoată, ori pe unde l-ai plimba, printre câmpii şi dealuri, acoperite cu îmbelşugate roade, pe când lângă tine, colea, sub muchea ponorită a colinei, pe şesul lung şi subţirel, liniştita apă a Sucevei îşi mână neîntrerupt undele-i albăstrii la vale, printre râzătoare sate şi târguşoare.
Măreaţă privelişte desfăşoară vederii această culme încântătoare, în vârful căreia Zamka[3], posomorita mănăstire armenească, îşi înalţă cele două turle îmbătrânite. Aici, în Zamka, s-au păstrat în vremuri grele odoarele sfinte ale Bisericii. De aci se vestea obştea că duşmanul se apropie şi nevoile ţării îi cer jertfă şi bărbăţie. Dar Zamka a ştiut să pună şi piept vitejesc împotriva neîmpăcaţilor păgâni, care s-au încercat să-i turbure liniştea…[4]
De aci, departe, în negura zărit, spre soare-apune, se conturează nedesluşit fermecătorii munţi ai Câmpulungului, ce despart „vesela grădină a Moldovei” de „mândra ţară a Ardealului”, pe când între ei şi dealul Sucevei se desfăşoară privirii, din ce în ce mai ridicate, podişuri întinse şi mănoase, în care miriştile şi porumbiştile se ţin lanţ. Dincolo de apa Sucevei, ocolită de coline şi sate, vechea mănăstire a Dragomirnei îşi iţeşte turlele-i, pe când drept în faţa oraşului, în capătul cel mai alungit al dealului, acolo, unde colina se taie în loc, se zăresc ruinele vechiului castel domnesc, de unde vulturescul ochi al voievodului moldovean se rotea în cele patru părţi ale lumii, să vadă de unde pericolul îi ameninţă moşia.
Acest Castel se crede a fi fost zidit parte cu parte[5], că mai întâi Alexandru cel Bun, în lunga sa Domnie, l-ar fi întărit mai bine (fiind ctitorit de Petru Muşat – n. n.) şi că apoi Ştefan cel Mare l-a desăvârşit. Întăririle cu care a fost înconjurat, poziţiunea lui aleasă, cum şi trăinicia zidăriei, au ocrotit, în dese rânduri, în zile de mare cumpănă, familia domnească a Moldovei. Grosimea zidurilor[6] şi mulţimea lor arată pe un uriaş fără temere, de care putea să se lovească toată şleahta polonă, toată ordia ungară, turcă ori tătara!
De la Zamka, la vale, pe costişă, se întinde oraşul. Iată, în josul târgului, drept în faţa Castelului, biserica Mirăuţilor[7], un odor nepreţuit, cei mai vechi şi mai sfânt altar al Sucevei. O, unde sunt vremurile acelea, când, în zile de sărbătoare, se deschidea poarta Castelului, de pe malul celălalt, şi aleşii neamului, într-un roi de curteni şi alai de slujitorime, se îndreptau, pe punte, la vale, către sfântul lăcaş[8], în sunetul clopotelor de la o sută de biserici şi în faţa norodului adunat.
Oricând (în 1402 – n. n.), din ţinuturi depărtate, bunul Alexandru, aducând în acest lăcaş moaştele Sfântului Ioan, ca să fie de pază Statului şi Scaunului, de fericire Domniei şi întărire legii, „se îmbracă în hlamidă domnească, îşi pune coroana pe cap şi apoi, dimpreună cu Doamna sa Ana, cu Mitropolitul Iosif, cu arhierei şi tot clerul bisericesc, cu întreg divanul Domnesc, precum şi cu mulţi alţi boieri aleşi şi o mulţime de popor îi ieşi întru întâmpinare, cu făclii aprinse cu tămâie şi cu miruri binemirositoare”[9]. Din vechime încă, sucevenii au purtat Sfântului[10] o dragoste neţărmurită.
Ziua de 2 Iunie a fost aleasă de el ca serbătoare naţională; căci, în această zi, la anul 1622, Sfântul scăpă Capitala de jefuirea tătarilor. Zărindu-se, din oraş, că vin păgânii pe şes, locuitorii, mic şi mare, cum era obiceiul, se îndreptau în grabă, plini de groază, înspre cetatea din deal, unde ştiau că găsesc întotdeauna un adăpost netulburat. Atunci Mitropolitul ţării, urmat de tot clerul, au intrat în biserica Mirăuţilor, să ia şi moaştele Sfântului, ca să le ducă în cetate. Dar nimeni n-a fost în stare să le ridice. Ei înţeleseră că cetatea se va putea mântui numai prin rugăciuni. „În adevăr, Sfântul Ioan Noul îi scăpă de urgia tătărească, făcând ca apa Sucevei, cu valuri spumoase, să se reverse peste câmpie şi să oprească trecerea păgânilor”. Dar Sfântul, nevrând să stea întotdeauna în mândra biserică a Mirăuţilor, Bogdan, feciorul lui Ştefan, a început să-i clădească frumoasa biserică „Sfântul Gheorghe”[11]. Această biserică, cu mult mai încăpătoare ca Mirăuţii, ajunse Mitropolia ţării. În partea ei din urmă, în nartică, pereţii au frumoase coloane de piatră cioplită, care se întrunesc din toate părţile în boltă, formând nişte arcade ascuţite, măreţe”[12].
Tot în mijlocul oraşului se află biserica lui Petru Rareş, Sfântul Dumitru[13]. In faţa acestei biserici se alia odinioară Palatul Domnesc din Suceava[14]. În apropiere, se află şi mica bisericuţă rusească Voscrisenia (Învierea), zidită de pioasa Doamnă Ileana, soţia lui Petru[15]. Sfântul Nicolae, Ioan Botezătorul, Adormirea[16] sunt, de asemenea, biserici vechi româneşti.
Suceava şi-a luat mare avânt, chiar de la descălecare, ca apoi să strălucească măreţ, în cursul vremii, ca leagăn al moldovenilor. Înfloritor şi întins oraş! „Suceava avea, pe valea dealului, o suburbie foarte mare. Afară de Curtea domnească şi casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, şi ca la 14.000 de case. „Se mai socoteşte că, pe atunci, locuiau în Suceava la o sută de mii locuitori şi mulţi oşteni de strajă; iar împrejurul acestui mare oraş domnesc erau boiniţe, tării, şanţuri şi pălănci puternice, deosebit de cetăţuile zidite din laturile lui, ce ocroteau oraşul ca nişte scuturi nevătămate de nici o armă, dacă boierii sau oştenii, nemulţumiţi sau nemulţumitorii Domnului nu vicleneau şi nu vindeau cetatea duşmanilor sau dacă duşmanii nu o găbuiau cu jitniţele deşarte de pâine”.
*
Toate pagínele ilustre ale istoriei Moldovei, de la întemeierea ei, până la Ioan Vodă cel Cumplit, sunt legate de ruinele Sucevei. Dacă am căuta să răscolim cât de uşor cenuşa trecutului, am găsi că Suceava a fost martoră la întâmplări, vesele ori triste, atât de deosebite unele de altele, cum rar se întâmplă, într-un timp aşa de scurt, în viaţa popoarelor. În Suceava se opreşte, mai întâi, Dragoş, înfocatul vânător, să facă ţară nouă în mijlocul sălbăticiei. „Căci, în vremuri depărtate, pe locurile acestea nu trăia decât „un moşneguţ cocoşat de ani, care îşi îngrijea în linişte de prisacă”. „Luând seama la toate, fără de nici o grijă, el acoperă stupii, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, înnoieşte”.
– Ei, bătrâne, vremea ţi-a slăbit vederea şi auzul! Tu n-ai zărit nimic în susul apei? Cornul de vânătoare nu ţi-a ajuns până la urechi? Priveşte, bătrâne, la feţii frumoşi, neobosiţii vânători, care de zile întregi aleargă peste dealuri şi văi, ca să ajungă aci, la tine, unde s-au oprit uimiţi ca în faţa unei guri de rai. Ce te cutremuri şi te faci că nu le înţelegi vorba, bătrâne încăpăţânat? Sunt neaoşi români, feciori de domni şi de neam mare; iar graiul lor e mai dulce ca fagurii ce cu atâta zgârcenie le dai să guste. Aci au să rămână aceşti aleşi; şi, făcând ţară nouă, au să arate lumii întregi cu câtă jertfire ştiu să-şi ocrotească bunurile lor…
Şi a văzut bătrânul cât de voinici şi generoşi sunt aceşti copii de viţă şi s-a mirat cum au alungat ei sumedenie de tătari, oploşiţi în părţile acestea, şi a rămas uimit de dragostea cu care ei priveau mănoasele câmpii, trâmbiţând să-şi adune norod în juru-le. Au dat ei, atunci, şi bătrânului loc îndestulător pe vale, să-i fie vecinic lui şi urmaşilor săi.
Nu trecu însă mult, şi iacă că veniră soli cu daruri mari, rugând pe Dragoş să ajute pe bieţii creştini împotriva leşilor, că prăpădeau ţara. Ca leii se porniră voinicii, cu toţii, şi ca într-un buc curăţiră ţara de duşmani şi se aşezară din jos de Câmpulung. Şi, născându-se iarăşi război, din partea tătarilor şi leşilor, Dragoş sări iar la luptă, căci n-avea astâmpăr, văzând ţara în primejdii. Şi acest rău îl răsfrânge, cu ajutorul lui Dumnezeu, alungând liftele rele până departe, peste hotar.
Atunci se strânseră bătrânii şi căpitanii oştilor la Suceava şi aleseră pe Dragoş de cap şi Domn peste întreaga Moldovă. Au început, apoi, voinicii lui Dragoş şi urmaşii lor să mărească şi să înfrumuseţeze cu clădiri alese vechiul scaun de Domnie, şi, înconjurându-l cu tării multe împotriva duşmanilor, îi aşezară temelie nepieritoare pentru neam. Şi au înălţat sute de biserici, unele mai mândre ca altele, şi le-au înzestrat cu avuţii întinse, ca să le fie de pomenire şi de întărire credinţei şi neamului”[17].
În Suceava îşi pun coroana pe semeţele lor capete întâii voievozi moldoveni. „Aci Roman Muşat, fiul lui Costea, ia în căsătorie pe Anastasia, fiica lui Laţcu[18], şi astfel, pentru întâiaşi dată, glorioasele familii domnitoare ale moldovenilor şi muntenilor, Basarabii, Muşătenii şi Bogdăneştii, îşi fac înrudirea, al căror întâi vlăstar la Domnie fu Alexandru cel Bun. / Sub câţiva urmaşi Muşateni, Suceava are tristul prilej de a vedea în sânu-i multe şi ruşinoase turburări pentru ocuparea scaunului, din cauza unor urmaşi nevârstnici, ori neînţelegerilor dintre rude, până când domnia paşnică şi statornică a lui Alexandru pune capăt acestei rele stări. El e nevoit, din causa neînţelegerilor de mai înainte, să jure, la Suceava, în 1402, credinţă regelui Vladislav al Poloniei, ştiind, „cu o politică înţeleaptă şi sănătoasă” şi cu „o adevărată înălţare de idei şi simţăminte”, să înlăture laşa viclenie a lui Vladislav de a împărţi cu Sigismund al Ungariei tânăra lui ţară.
Din Suceava pleacă, în 1422, cei patru sute de voinici, sub comanda spătarului Coman, şi, mânaţi de dorul de a-şi vedea înălţat numele Patriei şi pe acel al bunului lor Voievod, cu vrednicie şi isteţime lovesc pe Cruciari, în depărtatele ţinuturi ale Marienburgului.
Sub acest Domnitor, Suceava merge, cu paşi repezi, spre mărire şi înfrumuseţare, prin o temeinică întocmire a dregătoriilor ţării. Capitala vede întâia şcoală înaltă; iar moldovenii, „care nu ştiau altă lege decât sabia şi altă faptă bună decât bărbăţia”, primesc primele lor legi. Dar abia îşi sfârşeşte zilele bunul Domn, şi Suceava vede mai întâi noi frământări pentru Domnie, şi mai apoi curioase întâmplări, de a adăposti câte doi şi chiar trei Domni stăpânitori ai aceleiaşi ţări.
Dar iată că soarele Moldovei, pe care „somnul nu-l ţinea, odihna nu-l încâlcea”, cu sabia în mână îşi pune pe cap, în Suceava, în 1457, coroana tatălui său, după ce, mai întâi, cu voia tuturora fu ales de Domn, la locul numit Dreptate[19].
„Pe voi, locuri roşite de sângele vrăjmaşilor, vă chem martori! Voi spuneţi mărirea sufletului său! Voi ale lui biruinţe, voi a lui vrednicie arătaţi!”[20], şi Suceava vede pe acest măreţ erou „alergând, cu mâinile întinse la altarul lui Dumnezeu, îngenunchind şi zicând: „Tu ai biruit, Doamne, a ta este izbânda; eu sunt o nimica Înaintea ta!”. Căci ştia el că în zadar se osteneşte cel ce priveghează, dacă nu păzeşte Domnul cetatea. Veniţi acum, o, voi, care vă lăudaţi în puterea braţului vostru, şi vedeţi cum viteazul acesta este mai groaznic cu rugăciunea în gură decât cu sabia în mână”[21].
Suceava uimită, tresare de bucurie, când legătură nouă se face între:
… „Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia noastră
De la munte până la Mare şi la Dunărea albastră”[22].
şi
„La Suceava-i bucurie
Ca născut Doamna Marie,
A născut un băietan!
Crească mândru cât e bradul,
Că-i nepot lui Vodă-Radul,
Şi-i feciorul lui Ştefan”[23].
Pe curând, însă, sucevenii se văd nevoiţi să ia calea bejănăriei, când potopul turcesc se năpădeşte, de-a doua oară, în contra lui Ştefan.
Cu 80.000 de poloni, în 1497, Ion Albert, Craiul, se opinteşte în zadar, vreme de două luni, să dărapene cuibul moldovenesc. „Cetăţenii ei se apără bărbăteşti şi ceea ce stricau tunurile polonilor, ziua, ei astupau, noaptea, cu pământ, scânduri şi pietre”[24].
Dar vremea trece şi Sucevenii se adună cu toţii, mic şi mare, să asculte, în adâncă tăcere, ultimele cuvinte ale iubitului lor Voievod, ca apoi, în şiroaie de lacrimi, să tânguiască trecerea lui din viaţă.
Sucevenii se înfioară de cruzimile lui Ştefăniţă Vodă cel tânăr, feciorul lui Bogdan, ca apoi, cu adâncă durere, să fie martori, în 1538, după fuga lui Petru Rareş, cum boierii ţării cad în genunchi înaintea Sultanului, pe când acesta le pune, pentru întâiaşi dată, Domn cu de-a sila, pe Ştefan Lăcustă, care e ucis, apoi, în foişorul din Cetate.
În timpuri rele, cruzimile lui Ştefan al V-lea, încercările de stricare a obiceiurilor ţării şi a legii de către Iacob Eraclide, uciderea lui de buzduganul lui Ştefan Tomşa, faptele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui domnie „în sânge zămislită, în sânge trebuia să înoate până la capătul ei”, ridică până la cer strigăte de deznădăjduire.
„Şi câte alte scene grozave şi uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes, chiar pentru indiferenţi”, nu s-au prilejit în această cetate de descălecare. Cea din urmă bucurie simte acest oraş, când viteazul Mihai îşi vede aci încununată de izbândă înflăcărata-i dorinţă de a închega neamul într-o singură ţară[25].
Zadarnică bucurie!
Între Suceava de azi[26] şi cea de odinioară e o atât de mare deosebire, încât ţi se ia orice speranţă de reînviere a acestui oraş[27], care, acum patru sute de ani, era temut şi respectat de cei mai aprigi şi iscusiţi generali.
Amărâtă şi prigonită peste seamă, Suceava, ca şi întreaga Bucovină, are tot dreptul să-şi zică jalnicu-i cântec, alături cu poetul său popular:
„Plină-s, plină de străini,
Ca şesul de mărăcini.
Plină-s, plină de duşmani
Ca Putna de bolovani!”.
„Un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute!”[28] / G. D. SCRABA”[29].
[1] Suceava a fost capitala Moldovei până în 1564, în a doua domnie a lui Lăpuşneanu, când, printre alte condiţiuni, turcii îi impun să dărâme toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin. E probabil că atunci Cetatea Sucevei a fost dărâmată de către Lăpuşneanu, nu însă în întregime. Castelul, care, după cum se poate vedea, este depărtat de oraş, a rămas neatins; căci în el Doamna lui Vasile Lupu are curajul să se adăpostească, cu toate bogăţiile, în timpul luptelor cu Ştefan Gheorghe. Domnii ţării îşi aveau, cum arată tradiţia, Palatul în Cetate (nu în Cetate, ci în Curtea Domnească din Suceava – n. n.), lângă biserica Sfântul Dumitru; iar în timp de nevoie, familia domnească se retrăgea, probabil, din Cetate (din Curtea Domnească – n. n.) în Castul (Cetatea – n. n.), care era cu mult mai bine întărit, şi care servea ca cea mai de căpetenie fortăreaţă a cetăţii. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (p. 17), ne întăreşte această afirmare: „Suceava e situată lângă apa Suceava, de la care şi oraşul s-a numita aşa, pe un deal neted, împresurat cu muri înnoiţi şi şanţuri”. Aşadar, întreg oraşul era o cetate, iar Castelul era cu totul deosebit. E probabil că Ştefan cel Mare a fost, dintre Voievozi, acela care a terminat întăriturile Sucevei, dar în care întăriri nu a pus nici chiar el prea mult reazem, la început, căci a lăsat ţara (poporul) să apere cetatea în contra polonilor, iar el s-a retras, cu oastea, spre Roman. Desigur, cum afirmă şi C. Stamati, Suceava a avut foarte multe întărituri şi chiar cetăţui în juru-i, cum se poate vedea la Iaşi, Braşov, Făgăraş, etc. / În susţinerea acestei afirmaţiuni ne vine în ajutor lucrarea cea mai nouă asupra săpăturilor ce se urmează, în prezent, la Castelul domnesc al Sucevei, de către dl C. Romstorfer: „Die Forschungsarbeiten am alten Wojewodeaschlosse in Suczawa (1895-1897). Vorläufiger Bericht vom K. K. Conservator Carl A. Romstorfer“ (Czernowitz, 1897. În această Dare de seamă asupra săpăturilor făcute, citim, la p. 5: „După cum se vede din toate acestea, Castelul Voievozilor forma numai o parte, negreşit cea mai importantă, a întăririlor vechiului oraş moldovenesc de reşedinţă, Suceava, şi o apărare sigură pentru comerţul ce se făcea. Era un centru întărit al comerţului ce se făcea aici, prin schimbarea mărfurilor peste Neamţ şi Baia, apoi, de la Akerman, peste Bender şi Iaşi, peste Siret şi Cernăuţi, la Lemberg, peste Hotin şi Dorohoi, la Kameniţa şi peste vamă, la Bistriţa şi Sibiu etc.”.
[2] Sărbătorirea Sfântului Ioan Noul se face, şi astăzi, cu multă cinste. Nu numai românii, ci chiar şi străinii, mai ales rutenii, iau parte cu multă evlavie. Două zile pe an sunt consacrate întru cinstirea Sfântului: 2 Iunie şi, mai ales, 24 Iunie (Sânzienele). Înainte de ducerea moaştelor Sfântului la poloni, moldovenii ţineau ziua de 2 Iunie. Această zi s-a sărbătorit până la 1686, când cu ducerea moaştelor la Zolkiew. De la 1783, însă, de când moaştele Sfântului au fost redate Sucevei, pe lângă ziua de 2 Iunie s-a mai consacrat şi ziua de 24 Iunie. „Cu trei sau patru zile înainte de Sânziene, se văd venind, neîncetat, zi şi noapte, zeci şi sute de inşi, parte cu trenul, parte cu trăsurile şi parte pe jos, astfel că, în ajunul Sânzienilor, e plină Suceava de peregrini, adunaţi de prin toate părţile şi unghiurile” (Dl S. Fl. Marian, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava). / „În anii din urmă, se fac pelerinagii sistematice la Sfânt. Nu vine fiecare cum poate şi când poate, ci fac un fel de cortegii, conduse de preoţi, cu multe cântări şi ceremonii”.
[3] Zamka are, în faţă, turnul principal, prin care se intră în curtea bisericii, împrejmuită de un zid gros, dar năruit în parte. Zidul înconjoară un pătrat de pământ, în mijlocul căruia se află biserica. Un al doilea turn, opus celui dintâi, e legat cu zidul înconjurător. El servea, pe vremuri, ca observator, pe când celălalt slujea drept locuinţă. Aci se zice că „se adăpostea, în vreme de război Mitropolitul, cu odoarele bisericeşti”. În afară de ziduri, Zamka este înconjurată cu un şanţ, care ne arată că ea, cu poziţiunea strategică pe care o are, a slujit şi ca cetăţuie.
Biserica din curte se crede a fi foarte veche. Pe o piatră, din lăuntrul bisericii, se poate citi data de 1666. „Tradiţia locală spune că, după ce Suceava a fost părăsită, prin strămutarea Capitalei, la Zamka rămăsese numai biserica şi un Mitropolit a vândut-o armenilor. Aceştia se servesc de ea numai o dată pe an, la hram”. „Zicerea Zamka e slavonă, de la Zàmok. Lexiconul academic ruso-slav defineşte aşa zicerea Zàmok: „Cetăţuie, înconjurată ca şanţuri şi cu muri cu turnuri” (Ep. Melchisedek: O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina). Cea mai veche biserică armenească este, însă, cea numită Hajghedà (mitoc), zidită la 1512 şi situată la vreo 3 kilometri departe de Suceava, pe vârful unul deluşor, pe care armenii îl suie în genunchi, în fiecare an, la Sfânta Măria, de hramul bisericii.
[4] Se crede că marele crai leşesc Sobiesky ar fi şănţuit-o, „ca să se întărească într-însa cu opt mii de oşteni, ce-i adusese spre ajutor aliaţilor săi moldoveni, când năvăliseră asupra lor vizirul numit Chiorul, cu două sute de mii de turci şi tătari” (Cav. C. Stamati, Muza Românească, p. 39). Nu departe de cetăţuie, şi tot pe culme, se mai aflau, până acum câtva timp, şi resturile unei alte întărituri, care, după cum se zice, slujea ca punct de observare înspre poloni şi înspre unguri (Cetatea Şcheia – n. n.).
[5] Forma Castelului a fost poligonală, după cum arată zidul înconjurător şi şanţul adâncit din juru-i, care se umplea cu apă, în timp de nevoie. Se crede că apa pentru acest şanţ, cum şi cea necesară îndestulării oraşului, se aducea pe olane tocmai de la mitocul armenesc. Dl Romstorfer, în opul citat, spune că era un rezervor „Tartaraş”, în care se lua apă din „Cacaina” (pârâu de sub dealul Castelului, dinspre oraş) şi se trăgea în oraş şi în Castel. La adâncime de 1-2 metri se găsesc încă, în oraş, olane de la acel canal.
[6] O poartă mare arată intrarea Castelului, în fata căreia, probabil, se arunca un pod peste şanţ. Atâta vreme cât Suceava fu capitala Moldovei, Castelul domnesc s-a bucurat de bună îngrijire. De la strămutarea Capitalei, însă, el a fost lăsat mai mult în părăsire, până la căderea Bucovinei sub austrieci, când a fost nimicit în cea mai mare parte, căci numai la câţiva ani de la răpirea Bucovinei, guvernul austriac încuviinţează o colonie armenească din Gherla (Transilvania), care dorea să se strămute în Suceava, să-şi zidească locuinţele cu material luat din Castel. Hotelul „Langer” este clădit din piatra Castelului. Tocmai mai târziu, împăratul Iosif al II-lea, văzând vandalismul, se zice că ar fi oprit o desăvârşita distrugere. Resturile rămase în pământ şi dezgropate, în parte, în timpii din urmă, ne pot da oarecare cunoştinţe despre întocmirea lăuntrică a Castelului. Întreaga clădire n-a fost lipsită degust arhitectonic. O scară în spirală, din care au mai rămas vreo cinci trepte de piatră bine cioplită, zugrăveala unui părete în culori roşii şi negre, nişte ferestruie înguste, care desigur slujeau pentru strajă, ne dau oarecare idee de interiorul Castelului. Se mai poate constata că această clădire – mai ales în partea dinspre apa Sucevei – a fost împodobită cu turnuleţe. În mijloc, la o adâncime destul de mare, se află câteva tainiţe foarte spaţioase, în formă rotundă ori pătrată, care, între altele, ne arată temeinicia clădirii. / Până acum vreo trei ani în urmă, abia se cunoşteau ruinele acestui Castel, de când profesorul austriac, Dl C. Romstorfer, din Viena, a început să facă săpături. Domnia sa a publicat, anul trecut, o dare de seamă asupra lucrărilor făcute şi din care extragem următoarele date interesante asupra Castelului: El e înconjurat, la nord şi nord-est, de râul Suceava, iar la vest, de pârâul Cacaina, Are 40-50 metri lăţime şi 60 metri lungime, de formă aproape pătrată. Zidul e lat de 2,5-3 metri. Poarta e largă de 5 m şi înaltă de 15 m. Lăţimea întregului Castel, cu şanţ, cu tot, e de 80 m; iar de la nord, la sud, de 120 m. / Cu ocazia săpăturilor s-ar fi găsit multe odoare, monete româneşti, aşa numiţii şalăi, care se tăiau în ţară, probabil la Suceava, pe timpul lui Dabija Vodă şi Iliaş Vodă (Ep. Melchisedek, Cronica Huşilor, p. 84). Patru şalăi făceau un ban. S-au mai găsit foarte mulţi bani de argint suedezi, a căror prezenţă se explică prin însemnătatea comercială de care se bucura Suceava, etc.
[7] Biserica Mirăuţilor, vechea Mitropolie, e cea mai veche şi se crede să fie zidită înainte de Domnia lui Alexandru cel Bun, poate odată cu vechiul Castel (corect, de către Petru Muşat, al cărui frate, Iosif, a fost primul Mitropolit al Moldovei sau „Vlădică”, aşa cum se numea funcţia ierarhică pe atunci – n. n.), piatra din ambele zidiri având mare asemănare. „Tradiţiunea populară locală ne spune că a fost, din cauza văii ce o desparte de Cetate, legată cu aceasta din urmă prin un pod de piele de bivol, pe care mergeau Domnii şi Doamnele la Biserică” (S. Fl. Marian, loc. cit., p. 32). De un elegant stil bizantino-moldovenesc, Mirăuţii e unul din cele mai însemnate monumente istorice naţionale. Numele de Mirăuţi e posibil să vină de la verbul a mirui, pentru că în acest lăcaş se miruiau Domnii, la suirea pe tron.
[8] Suceava fu aleasă de scaun metropolitan probabil de către Alexandru cel Bun, căci „el împărţi administraţiunea bisericească pe trei Eparhii: a Mitropoliei de Suceava, a Eparhiei de Roman şi a celei de Rădăuţi. Partea de mijloc a ţării, până în Nistru şi Dunăre, compunea Eparhia Mitropoliei” (Melchisedek: Apendice la Cronica Huşilor, p. 106).
[9] Dl S. Fl. Marian, loc. cit.
[10] Sfântul Ioan era de origine din Trapezunt, oraş în Asia Mică. El se numeşte Noul „pentru că din Sfinţii lui Dumnezeu, cu numele de Ioan, el este cel mai nou”. Se mal zice şi „de la Suceava”, pentru că în acest oraş moaştele sale stau aproape de 500 ani. Biografia Sfântului se poale citi în cărticica „Viaţa Sfântului Marele Mucenic Ioan Noul din Suceava”, iar mai detailat, la Dl S. Fl. Marian: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” (pp. 5 şi următoarele). Vezi şi Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie, Martiriul Sfântului etc. (An. II, vol. III, pp.165-166). Ioan se născu, pe la începutul secolului al 14-lea, din părinţi creştini drept măritori. De tânăr el începu să călătorească pe mare şi pe uscat, făcându-se neguţător. Odată, pe când era pe corabia unui „Frânc”, ce mergea înspre Cetatea Albă, căpitanul se luă la ceartă cu Ioan, voind să-i arate că numai biserica Apusului ţine dreapta credinţă. Sfântul probă contrariul celor de faţă. Corăbierul, ajungând la Cetatea Albă, îl pârî pe Ioan Eparhului (prefectul oraşului), care era persan. El spuse cum că Sfântul e bogat şi ar vrea să treacă în legea păgână. Eparhul chemă pe Ioan şi, văzând că de voie nu trece la păgânism, îl supuse la torturi groaznice, bătându-l cu vergi şi apoi legându-i picioarele de coada unul cal neînvăţat, îl purtă prin tot oraşul. În mahalaua evreiască, fu bătut cu pietre şi apoi i se tăie capul, de un ovreu. Corpul Sfântului rămase în stradă până în noapte, când un ovreu, văzând trei bărbaţi îmbrăcaţi în vestminte albe, care tămâiau în jurul mortului şi crezând că sunt preoţi creştini, luă arcul şi voi să-i săgeteze. Mâinile ovreiului rămase însă lipite de arc şi el stătu nemişcat până a doua zi, când spuse întregului norod cele întâmplate. Creştinii înmormântară pe Sfânt cu multă cinste; însă, pentru că, într-o noapte, frâncul vroi să-l fure pe Sfânt, acesta se arătă în vis preotului bisericii, care, împreună cu poporul, dezgropară moaştele şi le aşezară în altarul bisericii ortodoxe din Cetatea Albă, unde stătură 70 de ani.
Alexandru cel Bun aduse moaştele Sfintului în Suceava, la 1402, şi le aşeză în biserica de la Mirăuţi, unde au stat până la 1589, în timpul domniei lui Petru Vodă Şchiopul, care le mută în biserica Sfântului Gheorghe. / Tot Alexandru cel Bun făcu Sfântului sicriu din lemn de chiparos, în care aşeză apoi racla cu moaştele. Atât racla, cât şi sicriul învechindu-se, cu timpul, fură mai pe urmă înlocuite cu altele noi. În ferecătura sicriului însă, care e de argint curat şi care a fost dintr-un început aurită, există şi azi. Pe faţa acestei ferecături se află 12 icoane, cu mai multe chipuri în relief, care sunt înşirate în două rânduri şi despărţite unele de altele prin fire de argint, lucrate în filigran. / Aceste icoane, după cum se poate vedea din inscripţiunile în limba slavonă, care se află deasupra fiecărei dintr-însele, reprezintă torturile Sfântului Ioan, şi anume: de cum a fost acesta dus înaintea Eparhului şi până la încercarea frâncului şi a celorlalţi apuseni, care erau cu dânsul, ca să-l dezgroape şi să-l fure” (Dl S. Fl. Marian, loc citat, p. 33).
[11] După tradiţie, „la vreo câteva zeci de ani de petrecere într-însa, nemaiplăcându-i, ca mai înainte, a fugit dintr-însa, cu racla în care se afla, cu tot, şi s-a ascuns în nişte boji din apropierea unei bisericuţe de lemn, care era clădită pe locul unde se află acum biserica cu hramul Sfântului m. m. Gheorghe, care biserică s-a făcut mai târziu Mitropolie, în locul celei de la Mirăuţi. Fuga aceasta s-a repetat până pe timpul lui Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare. Bogdan-Vodă, auzind despre fuga Sfântului Ioan, prinse a zidi biserica aceasta, dar cruda şi neîndurata moarte îi curmă firul vieţii mai înainte de a-şi vedea dorinţa împlinită. Biserica rămase începută şi zidită de dânsul numai până sub ferestre. Iar de sfârşit a sfârşit-o abia fiul său, Ştefăniţă Vodă, în 1522” (Dl S. Fl. Marian, loc. citat, pp. 41-42). / La 1686, când cu retragerea lui Sobiesky din tară, „a luat Craiul – cum ne spune Ioan Neculce – şi pe Dositei, Mitropolitul din Iaşi, cu toate veşmintele şi odoarele Sfintei Mitropolii, şi au luat şi moaştele Sfântului Ioan Novi, ce au fost la Suceava…, şi le-a dus acele sfinte moaşte, împreună cu Dositei, Mitropolitul, în ţara leşească, la un târg al Craiului Sobiesky, anume Jolkia (Zolkiew, lângă Lemberg, Galiţia). Moaştele Sfântului au fost aduse îndărăt la Suceava, cu multă ceremonie, la 1783, din ordinul împăratului austriac Iosif II – cel cu ideea răpirii Bucovinei – după cererea Episcopului Rădăuţului, Dosoftei Herăscul.
[12] „Această biserica are o arhitectură moldovenească din secolul al 16-lea, pe care o putem numi clasică”. În curtea bisericii, s-a zidit, de puţină vreme, o frumuşică locuinţă pentru arhimandritul ortodox din Suceava.
[13] Zidită la 1535, are un turn înalt, care servă acum ca observator de foc (zidit de Lăpuşneanu – n. n.). În vecinătatea bisericii se găsesc nişte tainiţe, care nu se ştie unde răspund, dar care probabil că serveau, în cazuri de asediere, să se poată ieşi din cetate, ori că puneau în comunicaţie Cetatea cu Castelul.
[14] Dl. S. Fl. Marian, loc. cit. p. 31
[15] Această bisericuţă a fost ortodoxă, până în timpul alipirii Bucovinei la Austria, când fu dată catolicilor, până la clădirea bisericii lor, situată în mijlocul oraşului, în principala stradă a Sucevei (1832 – n. n.). Acum această biserică e cedată ruşilor. / Nu cred nefolositor, cu această ocazie, să vorbesc câte ceva despre preponderenţa celorlalte naţionalităţi asupra românilor. În Suceava, ca şi în întreaga Bucovină, elementul românesc, cel mai numeros de altfel, este şi cel mai urgisit de soartă. Acei care, la venirea lor, erau atât de săraci, încât soseau în cărucioare trase de câini, astăzi „scriu în proză şi în versuri asupra scumpei lor patrii, Bucovina”, lăfăindu-se în averi şi ranguri. Pe lângă venetici, se găsesc, ce e mai trist, şi mulţi români care, în scriere, ca şi în vorbire, nu întrebuinţează decât limba germană, căci, cum mi se observa de un bucovinean, „cu limba românească mori de foame la noi!”. Ţăranul numai şi-a păstrat limba şi şi-a mărit sărăcia în această ţară, căzută pe mâinile străinilor. Românii, cu sentimente adevărate româneşti, au căutat, în anii din urmă, să pună pieptul pentru ridicarea poporului; dar ei sunt puţini şi adeseori se văd nevoiţi să-şi înece amarul în suflet şi să tacă! Doritorilor de a cunoaşte mai de aproape starea românilor din Bucovina li se recomandă studiile enumerate mai la vale şi asupra cărora nu putem insista aici: 1). Bucovina, descriere economică, de Dl P. S. Aurelian, Bucureşti, 1876 ; 2). Câteva date statistice şi istorice din Bucovina, în „Convorbiri literare”, anul XIV, (1886, p. 467; 3). Notiţe despre Bucovina, de G. Sion; 4). Bucovina sub Austria. Una sută cincisprezece ani de nenorocire şi durere, de „un Bucovinean” (Iaşi, 1891); Bucovina, notiţe asupra situaţiei, de Dl G. Bogan-Duică (Sibiu, 1895. Institutul tipografic Albini). Fostul Mitropolit Silvestru Moraru căutase, cu cuvântul şi fapta, să ridice prestigiul românilor. Astăzi, câteva societăţi româneşti lucrează, de asemenea, pentru cauza română, deşi cu multe greutăţi.
[16] Din vechime, aici era o mănăstire de călugăriţe. Iţcanii erau deosebiţi de oraş, cu care se mărginea numai pe platoul dealului. Locul dimprejurul acestei biserici aparţinea mănăstirii… Existenţa acestei mănăstiri se constată prin hrisoave şi cărţi domneşti. Ea se numea Mănăstirea de lângă Suceava a lui Iaţco (Ep. Melchisedek, Analele Academiei Române, sería II, vol. VII, p. 278).
[17] Originea numelui de Suceava este îndoielnică. Desigur însă că acest oraş datează de înainte de descălecare. Miron Costin ne dă, în poema sa în versuri (Opisanie ziemi Moldawskiej i Multanskiej = Despre poporul moldovenesc şi muntenesc, tradusă în româneşte de M.Cogălniceanu, Letopiseţi, III, 513), următoarea legendă despre întemeierea Sucevei, vorbind de Descălecarea lui Dragoş… „Alergând prin rediu, iată că unii din vânători găsesc, într-o prisacă, un moşneguţ cocoşat de ani, care acopere stupii, ia seamă la toate, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, reînnoieşte!… Deodată răsună vorba: bune ome! Bătrânul se cutremură şi răspunde „neznaju bihme” (nu înţeleg, zău = ruteneşte). Vânitorii îi mai adresează întrebări, îl chestionează prin semne, dar, speriat prin nişte oaspeţi nevăzuţi niciodată în jurul locuinţei sale, el nu ştie ce şi cum să răspundă. Adus, în fine, înaintea lui Dragoş şi cercetat prin tălmaci, bătrânul răspunde în ruteneşte: „Sum Laţco de la Snetin, de vreo câţiva ani mi-am aşezat aci prisăcioara; dar afară de voi, acuma, n-am mai văzut pe nimeni”. / Atunci Dragoş îi descrie planul noii colonizări, îi povesteşte alungarea urdiilor tătărăşti, îl îndeamnă să-şi strămute, în aceste părţi, tot neamul şi îl dăruieşte şi întăreşte, ca moşie eternă şi ereditară, tot teritoriul în jurul râuleţului. / Moşneagul cu bucurie primeşte darul şi, aducând oameni din Pocuţia, de la Snetin, înfiinţează, de pe numele său, Iaţcanii, cel mai vechi sat moldovenesc după Boureni. / Colonia moşului Iaţco deveni, mai în urmă, oraşul Suceava, căci soarta n-a permis să rămână numele primului fondator. Nişte cojocari ungureşti, venind să se stabilească acolo – Sociu (Szots) se zice cojocar în limba maghiară – de pe numele lor se numi râuleţul şi oraşul Suceava, numele Iaţcanilor conservându-se totuşi uneia din suburbii”. (Iţcanii se întind pe coasta din vale a dealului şi în jurul gării cu acelaşi nume, la câţiva kilometri de gara noastră Burdujeni). Tot asemănător narează întemeierea Sucevei Nicolae Costin (Letop. I, 379). / Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (trad. de A. Papiu Ilarian, p. 17), o crede „după poziţiunea locului şi oarecare asemănare a numelui, drept Sandava vechii Dacii”. / Dionisiu Fotino, în „Istoria generală a Daciei” (trad. de G. Sion, III, 5), citând tot pe Cantemir, ne spune: „Acesta (Cantemir) mai zice despre Suceava că acolo mai întâi locuiau saksoni şi unguri; şi fiindcă ungurii se numeau cojocari (după cojocul, haina de piele de oaie ce o poartă locuitorii şi până astăzi), care în ungureşte se zice Suciu, a luat numirea de Suceava şi râul, şi judeţul. / Dar noi, lăsând la o parte ipotezele acestea, ca lucruri neprobabile, venim să facem numai biografia Domnilor”. / E posibil ca Suceava să-şi fi luat numele de la cojocarii care trăiau în vreo mahala a ei; vechimea acestui oraş trece însă de Descălecare, dacă ne întemeiem pe tradiţia populară, care ne zice („Emigrarea lui Bogdan Dragoş în Moldova, tradiţie populară după povestirea mai multor bătrâni din Volovăţ şi Arbore”, Albina Pindului, 15 Ianuarie 1869): „Tocmai era timpul seceratului, când sosi ştirea că leşii au intrat în ţară şi pradă satele de pe lângă Prut. Oamenii erau tare îngrijoraţi şi se temeau că i-ar face robi şi, de aceea, îşi părăsiră casele şi fugiră spre munţi. / Oaste mare se ridică de la Suceava, că acolo şedea Domnul atuncea, şi se porni să bată pe duşmani. Aşa stau trebile, când a sosit Dragoş în părţile noastre. / Spuneau bătrânii că a venit din sus, din ţara ungurească, unde fusese Domn mare, stăpânitor peste o ţară întreagă. Dar avea acolo nevoi mari cu limbile străine, care voiau să-i ia legea şi moştenirea, şi de aceea îşi părăsi ţara şi trecu la noi, peste munţi” (Urmează legenda cu Uţa, vrăjitoarea).
[18] A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Vol. III, p. 107.
[19] Se crede că Dreptate ori Direptate ar fi o câmpie în sau lângă Suceava, deşi Papadopol Calimach, în cercetările sale, publicate în Analele Academiei (Seria II, Tom. XVII), crede că Dreptate ar fi fost o moşie a unul Lucin ori Luca Direptate, unde Ştefan a fost numai pomăzuit de Domn al Moldovei.
[20] Radu Ionescu, Necrologul lui Ştefan cel Mare
[21] Cuvânt de îngropare.
[22] M. Eminescu: Satira III.
[23] B. P. Hasdeu: Ştefan şi Radu.
[24] N. Bălcescu: Arta militară la Moldoveni, Magazinul istoric, Vol. II, p. 60
[25] Încă de pe timpul Domnului Cantemir, Suceava îşi pierde mult din însemnătatea şi fastul ei de mai înainte; iar apoi, în cursul vremii, de atunci, încoace, ea a decăzut din ce în ce mai mult. Iată starea Sucevei în 1839, zugrăvită de C. Stamati (loc. citat, p. 39 şi următoarele): „În provincia Bucovinei a Împărăţiei Austriei se află un orăşel, a cărui trei, patru uliţe sărace, triste şi întunecoase se întind azi pe podişul unui deal mare, ce se înalţă cu repejune din dreapta râului Sucevei, „se găsesc însă într-însul trei, patru mii de locuitori, ce trăiesc într-o urâciune nespusă, din care prea puţini moldoveni adevăraţi locuiesc prin mahalale, iar ceilalţi, evrei şi armeni arieni au stăpânit vatra oraşului vechi şi au sfărâmat multe zidiri monumentale, ce erau în târg, afară numai de un turn foarte gros şi înalt ca de 14 stânjeni, ce stă în mijlocul oraşului, din dosul unei cârciumi, care, după tăria construcţiei lui şi a boiniţei de pe dânsul, se socoteşte să fi fost turn militar de priveghere, unde se suiau Domnii de privească mişcările duşmanilor…, iar din sute de mănăstiri şi biserici se mai văd încă rămase vreo 7-8, care, afară de Mitropolia veche, unde se păstrează moaştele Sf. Ioan cel Nou, şi acele ce sunt stăpânite de armeni, celelalte biserici creştineşti se năruiesc, fiind sărace de venituri şi de poporeni, ca să se poată ţine în bună stare. Aşa se năruieşte şi mănăstirea numită a Doamnei (Mirăuţi?), ai cărei păreţi stau ca şi când în pizma veacurilor; dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se într-însa de străpăţul soarelui”. / G. Sion, în „Suveniri Contemporane” (p. 344, art. „Din anul 1848”), afirmă că „fosta Capitală a Moldovei nu mai este un oraş român; locuitorii săi în genere sunt izraeliţi, şvabi şi alte seminţii austriece; abia într-o mahala au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, care, prin cântecele lor, întreţin suvenirurile naţionale!”. / Populaţia actuală a Sucevei se ridică cam la 8.000 locuitori, din care majoritatea o formează ovreii.
[26] Astăzi Suceava este un oraş lipsit de viaţă. Fără comerţ, fără o industrie oarecare, oraşul lâncezeşte cu totul. Şi dacă viaţa străină mai dăinuieşte, cea română aproape nu se simte. Puţinii români ai el sunt cu totul uitaţi prin mahalale. / În Suceava, pe lângă diferite autorităţi şi aşezăminte publice, ca: un tribunal, un comandament militar, o primărie, un oficiu poştal şi un liceu, sunt şi patru şcoli primare mixte, în care învăţământul se predă în limba germană şi română; nici una însă nu e curat românească. Românii mai au aci un club al lor: „Clubul Român” şi Societatea „Şcoala Română”, cu cel mal nobil scop, de a ajuta pe copiii români, ca să poată urma la şcoală. Această societate îngrijeşte nu numai şcolarii din liceul Sucevei, ci şi din alte şcoli din Bucovina. Fără ea, desigur s-ar fi închis multe cururi, care se ţin în limba română. / Neexistând nici o geografie sau cel puţin vreun plan al oraşului, e foarte anevoios a-şi da cineva bine seama de amănunţimile oraşului. / Liceul din Suceava are opt clase, având, până la clasa V, două diviziuni: germană şi română; iar de la clasa V, cursurile se predau numai în limba germană. / Diviziunea română aduce însă puţin folos, căci elevii români, înscrişi aici, nu pot termina liceul, decât urmând diviziunea germană. De altfel, tot ce se lucrează în Bucovina are ca ţintă „exterminarea elementului românesc din partea Austriei, pentru ca provincia să fie deplin germanizată; din partea Rusiei, ca să fie rusificată”. / În adevăr, şi unii, şi alţii au reuşit în parte. Ce e mai trist e că chiar ţăranii trăitori la nord, în mijlocul rutenilor, şi-au pierdut limba. „Acolo pe unde, ca emigrat – zice G. Sion, în 1882 – la 1848 vorbeam şi mă răsfăţam româneşte, ca între fraţi de acelaşi sânge, astăzi nu mă mai pot înţelege cu nimeni. E curios însă că ei tot moldoveni îşi zic. Dar ce întristare nu ne strânge inima, când vedem în familiile acelea istorice, ale căror strămoşi războinici au ilustrat numele patriei noastre… tineri care refuză sau evită de a mai vorbi româneşte”. / Aşa că, în Bucovina, pe lângă atâta amar de străini, ca: nemţi, poloni, ovrei şi ruteni, mai vorbind şi românii limbi străine, fac pe vizitatorii din România să li se strângă inima de deznădejde şi să li se întipărească bine exclamaţia Dlui P. S. Aurelian: „limbi străine, servitori străini, stăpâni străini. Români nicăieri. Îmi ziceam în gând: dacă aş fi căzut cu un balon în acest oraş, negreşit că niciodată n-ar fi putut să-mi treacă prin minte că mă aflu în Capitala Bucovinei, adică a unei ţări româneşti” (Bucovina, p. VIII). Se mai poate complecta: Palatul metropolitan român din acest oraş nu se poate vizita, dacă nu cunoşti limba ruteană! / În privinţa culturală, Bucovina se poate considera ca una din cele mai înapoiate provincii ale Austriei. În 1893, erau în Bucovina 314 şcoli primare, cu 498 clase, dintre care 220 şcoli au numai câte o clasă şi numai 6 şcoli sunt complete, cu câte 6 clase. Românii au numai 25 şcoli, cu câte două clase, şi trei, cu câte trei clase; deci, în toată Bucovina nu exista, în 1893, nici o şcoală primară completă, care să fie curat românească. Şcolile superioare, deşi în cea mai mare parte susţinute din „fondul religionar”, care provine din averile lăsate de către voievozii moldoveni mânăstirilor şi bisericilor, sunt date mai toate pe mâna străinilor: profesori străini, elevi străini, în cea mai mare parte! Singurul, gimnaziul românesc din Suceava face excepţie, după cum ne relatează Dl Bogdan-Duică, în cartea sa. / „Fondul religionar”, provenit din luarea, pe seama Statului austriac, a averilor mănăstireşti, are în stăpânire o treime din cuprinsul Bucovinei; cele mai frumoase şi alese ale ei păduri şi moşii. Acest fond se întrebuinţează după voia Statului austriac, cu consimţământul de formă al Mitropolitului din Cernăuţi.
[27] De altfel, mai toate oraşele Bucovinei sunt pierdute pentru români. La sate numai au mai rămas români, trăind şi aceştia în sărăcie şi neştiinţă.
[28] V. Alecsandri, Din albumul unui bibliofil, în Convorbiri literare, Anul X, p. 188.
[29] Literatură şi Artă Română, Anul III, 1898, pp. 101-114.