Ceahlău, bătrân gigante al munţilor Carpaţi!
Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!
Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:
De-o parte, veselie, de alta, lungă jale!
Austria, imperiu al cărui vultur mare
Rotundul glob şi sceptrul îi ţine strânşi în ghiare,
Austria ce vede foind la ei picioare
Un roi în neastâmpăr de mari şi mici popoare,
Şi poartă cu mândrie coroana cezarină,
La care-nsuşi Carpaţii şi Dunărea se-nchină,
Austria ferice azi e în sărbătoare!
Armatele-i deprinse a fi învingătoare
Desfăşură largi steaguri de falnică paradă
Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă…
Soldaţii-n uniforme ferite de-orice pete
Se-nşiră ca un codru de puşti, de baionete,
Atât de îngrijite cât par, lucind la soare,
Un arsenal simetric de arme-încă fecioare.
Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie
Ca lauri blânzi de pace în lipsă de războaie.
Ei stau în linii drepte şi armele prezentă
La şefi muiaţi în aur, înfăşuraţi în lentă
Şi gârboviţi sub sarcini de fapte glorioase.
Aproape zburdă-n zgomot scadroane numeroase
De bravi husari, centauri, iuţi-fugători, mult sprinteni
Cu aripi la copite şi la picioare pinteni,
Sleiţi pe cai de frunte şi stând în ranguri drept,
Ei par în nerăbdare să iee lumea-n piept.
Maghiarul răsuceşte mustaţa-i cătrănită,
Iar calu-i muşcă frâul sub buza lui strunită,
Având unul cu altul o tainică rudire,
Prin dorul ce frământă sălbatica lor fire.
Privindu-i, stai pe gânduri şi-ntrebi de-nnobilează
Calul pe om sau omul pe cal îl completează.
La dreapta se văd tunuri în rând lucind deoparte,
Deprinse a zvârli moartea în duşmani de departe.
Aspectul lor e crâncen, grav, ameninţător,
Căci moartea locuieşte ascunsă-n sânul lor;
Iar gura-le e gata din piept s-arunce-n vânt
O salvă triumfală sau salvă de mormânt.
Şi-n laturi şi-mprejurul puternicei armate
Se-ndeasă-o gloată oarbă de tipuri variate:
Nemţi, leşi, rusnaci şi unguri, babelică mulţime
Pătată, năduşită de neagra evreime.
Toţi pleacă a lor frunte, pe când în catedrală
Se-nalţă Te-Deumul la sfera ideală.
Toţi sunt în aşteptare… De-odată-un freamăt zboară
De-alungul prin oştime şi-n gloată se strecoară,
Un semn! Comanda trece prin rangurile dese,
Tamburele răsună şi muzicile-alese
Intoană mari fanfare ce se unesc în sunet
Cu-a clopotelor zvonuri, cu-a tunurilor tunet,
Electrică scânteie pătrunde lumea toată.
Un glas de mii de glasuri, un „ura” lung de gloată
Exprimă-n limbi diverse naive-entuziasmuri…
Delirul evreimii ajunge pân-la spasmuri!
Dar ce serbează astfel Austria cu fală?
Serbează-al unui erou vreo faptă imortală
Sau ziua unui Cezar sau nouă mari victorii
Ce-au coronat armata cu mari şi nouă glorii?
II.
Ceahlăule, vecine cu-a cerului minuni,
Vechi martur de-ale lumii clipeşti deşertăciuni!
Răspunde din nălţime: De ce astă serbare
Deşteaptă în Suceava o lungă văietare,
Un plâns de amărăciune, un gemet de morminte,
Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte?
A clopotelor tonuri metalice, pompoase
De ce trezesc în Putna răsunete duioase?
De ce tresar stejarii cu-un freamăt de oştire?
De ce românul simte o cruntă oţărâre?
De ce măreaţa umbră-a lui Ştefan, sus pe munte,
Cu giulgiul său de secoli s-acoperă pe frunte?
,,Austria serbează cu vâlvă maiestoasă
A tristei Bucovine răpire dureroasă
Prin frauda infamă şi-a turcului vânzare!…
E jubileu de moarte, căci preţul de trădare
S-a numărat pe racla lui Ghica, Domn, ucis!…
Şi astăzi pe-acea crimă un secol s-a închis“.
Închis?… Noi îl deschidem!… şi adevărul sfânt
Chemat, la glasul ţării, se-nalţă din mormânt,
Fantasmă sângerândă, la lume el apare
Să spuie a lui Ghica română protestare
În ziua mult nefastă, când tristă, umilită,
Moldova de-a ei soră fu silnic dezlipită;
Să spuie făr-de-legea acelui laş Vizir,
Unealtă de pieire a Domnului martir,
Ce-n setea lui de aur jertfit-a lăcomiei
O sculă din coroana antică-a României!
Victimă neferice înaltelor trădări,
Azi este începutul a talei răzbunări.
O! Ghica, nume sacru, ce astăzi reapari
Ca veşnică sentinţă a gâzilor barbari!
Priveşte!-o mare umbră, din boltele senine,
În astă zi de doliu, când mii de limbi străine,
Creştini legaţi cu Iuda în stranie unire,
Serbează-a Bucovinei modernă restignire!
Priveşte! Noi, cu jale, supuşi acum tăcerii
Venim ca să-ţi aducem ofrandele durerii,
Venim să vărsăm lacrimi ce inima le plânge
Pe locul unde curs-a, o! Doamne, al tău sânge!
III.
Istoria înscrie tot ce-au văzut şi vede.
Ea zice: Românie, în ceruri te încrede.
Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate
Rodesc jos Dreptul sacru şi sus nalta Dreptate.
Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare
Şi-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare:
„Tu scumpă Bucovină, odraslă românească!
Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoşească!
Răspunde-n faţa lumii cu-a ta dispreţuire
Acelor ce aclamă a ta nenorocire.
Evreii te insultă l-a soarelui lumină
Ca pe un şoim ce-l roade o lacomă vermină,
Ei râd de tine astăzi, crezând c-a lor grămadă
De-acum pe veşnicie te face a lor pradă;
Dar nu te pot ajunge insultele profane
Când eşti vlăstarea, fiica cohortelor romane;
Când falnic rezemată pe vechile mormânturi,
Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi;
Când fiecare arbor din codri-ţi fioroşi
Cuprinde o legendă din timpii glorioşi
Când fiecare stâncă, şi plai, şi râu, şi nume
Atestă că nu piere româna gintă-n lume.
Prin aer câteodată se văd trecând în zbor
Lungi cârduri de corbi negri, cu zvon croncănitor.
Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe ţară,
Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară.
Pe cerurile-albastre adeseori s-adună
Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună.
Se pare c-au să verse potopul pe pământ,
Dar ca să-i risipească ce trebuie?… un vânt!“.
Veni-va ziua sfântă, când vântul mântuirii
Va duce corbi şi nouri pe calea pribegirii
Şi cerul ţării noastre iar fi-va nepătat
Şi limpede ca ochiul de lacrimă spălat.
Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă
De codrul vechi şi sacru prădalnica omidă,
Hulească evreimea fanatică, duşmană,
Uitând Ierusalimul, uitând spada romană!
Şi marele imperiu aclame cu trufie
Un act care atristă pe-ntreaga Românie!
Ordone umilirea simţirii creştineşti
Ca să complacă urii şi turbei evreieşti,
Şi facă să răsune văzduhul de fanfare,
De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare.
Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie,
Nu-mpiedică pe bronzu-i istoria să-nscrie,
Pe lâng-a lumii fapte infame sau sublime:
O fraudă, o crimă şi două mari victime!
( Aprilie). Publicata în „Convorbiri literare“, IX, p. 280, Decembrie 1875, sub numele Ştefan Molna[1].
Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239
[1] Alecsandri, V., Poezii, Volumul II, Editura „Cartea Românească” București 1937, pp. 76-79
