1908: Alexandru Vlahuţă: Dreptate
Sfânt lăcaşul de la Putna mândru străluceşte-n soare.
Glasuri de argint revarsă clopotele slăvitoare,
Străduind credinţa veche din mormânt s-o mai învie.
„Darnici Domni erau pe vremuri, lăudaţi de-a pururi fie!…
Nestricat de viermi rămâne singur numele cel bun.
Darnici Domni erau pe vremuri” – toate clopotele spun.
Ci aude Ştefan Sfântul, lângă spada lui culcat,
Cum cântările slăvirii până-n cripta lui străbat.
Şi făcându-şi roată gândul peste câte-a fost trăit,
Strigă din mormânt dreptatea marelui nedreptăţit:
„Domn am stat Moldovei mele, şi norodului părinte –
Dragi mi-s luncile, dragi codrii – toate apele mi-s sfinte….
Dar străjerul lor, ş-a toate purtător de grijă, cine-i?
Cine duce-n pace greul bogăţiei şi luminei,
Şi-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume?….
Domnul milostiv de-a pururi – cel mai darnic Domn din lume –
E săracul. El palate şi biserici, şi podoabe
Fără preţ a dat Moldovei – el, cu mâinile lui roabe!
El mi-a fost puterea-n lupte, şi în linişte norocul.
Când ştergeam de sânge spada şi vroiam vremea şi locul
Biruinţei noastre scumpe c-un dar scump să le cinstim,
El comori căra Sucevei, ziduri mândre să zidim,
El făcea-n al clipei stâmpăr, cu durerea lui de ţară,
Din pământ udat cu lacrimi flori de aur să răsară!”.
Domnul tace. Sfântu-i nume în războiul vremii scut ni-i.
„Darnic e săracul” – cântă toate clopotele Putnii[1].
[1] Viaţa Românească, Anul III, volumul 8, nr. 3, ianuarie 1908, p. 30