Vasile Alecsandri: Răpirea Bucovinei

Ceahlău, bătrân gigante al munţilor Carpaţi!

Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!

Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:

De-o parte, veselie, de alta, lungă jale!

Austria, imperiu al cărui vultur mare

Rotundul glob şi sceptrul îi ţine strânşi în ghiare,

Austria ce vede foind la ei picioare

Un roi în neastâmpăr de mari şi mici popoare,

Şi poartă cu mândrie coroana cezarină,

La care-nsuşi Carpaţii şi Dunărea se-nchină,

Austria ferice azi e în sărbătoare!

Armatele-i deprinse a fi învingătoare

Desfăşură largi steaguri de falnică paradă

Sub cerul Bucovinei ce geme, tristă pradă…

Soldaţii-n uniforme ferite de-orice pete

Se-nşiră ca un codru de puşti, de baionete,

Atât de îngrijite cât par, lucind la soare,

Un arsenal simetric de arme-încă fecioare.

Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie

Ca lauri blânzi de pace în lipsă de războaie.

Ei stau în linii drepte şi armele prezentă

La şefi muiaţi în aur, înfăşuraţi în lentă

Şi gârboviţi sub sarcini de fapte glorioase.

Aproape zburdă-n zgomot scadroane numeroase

De bravi husari, centauri, iuţi-fugători, mult sprinteni

Cu aripi la copite şi la picioare pinteni,

Sleiţi pe cai de frunte şi stând în ranguri drept,

Ei par în nerăbdare să iee lumea-n piept.

Maghiarul răsuceşte mustaţa-i cătrănită,

Iar calu-i muşcă frâul sub buza lui strunită,

Având unul cu altul o tainică rudire,

Prin dorul ce frământă sălbatica lor fire.

Privindu-i, stai pe gânduri şi-ntrebi de-nnobilează

Calul pe om sau omul pe cal îl completează.

La dreapta se văd tunuri în rând lucind deoparte,

Deprinse a zvârli moartea în duşmani de departe.

Aspectul lor e crâncen, grav, ameninţător,

Căci moartea locuieşte ascunsă-n sânul lor;

Iar gura-le e gata din piept s-arunce-n vânt

O salvă triumfală sau salvă de mormânt.

Şi-n laturi şi-mprejurul puternicei armate

Se-ndeasă-o gloată oarbă de tipuri variate:

Nemţi, leşi, rusnaci şi unguri, babelică mulţime

Pătată, năduşită de neagra evreime.

Toţi pleacă a lor frunte, pe când în catedrală

Se-nalţă Te-Deumul la sfera ideală.

Toţi sunt în aşteptare… De-odată-un freamăt zboară

De-alungul prin oştime şi-n gloată se strecoară,

Un semn! Comanda trece prin rangurile dese,

Tamburele răsună şi muzicile-alese

Intoană mari fanfare ce se unesc în sunet

Cu-a clopotelor zvonuri, cu-a tunurilor tunet,

Electrică scânteie pătrunde lumea toată.

Un glas de mii de glasuri, un „ura” lung de gloată

Exprimă-n limbi diverse naive-entuziasmuri…

Delirul evreimii ajunge pân-la spasmuri!

Dar ce serbează astfel Austria cu fală?

Serbează-al unui erou vreo faptă imortală

Sau ziua unui Cezar sau nouă mari victorii

Ce-au coronat armata cu mari şi nouă glorii?

II.

Ceahlăule, vecine cu-a cerului minuni,

Vechi martur de-ale lumii clipeşti deşertăciuni!

Răspunde din nălţime: De ce astă serbare

Deşteaptă în Suceava o lungă văietare,

Un plâns de amărăciune, un gemet de morminte,

Un nou fior de moarte prin moartele-oseminte?

A clopotelor tonuri metalice, pompoase

De ce trezesc în Putna răsunete duioase?

De ce tresar stejarii cu-un freamăt de oştire?

De ce românul simte o cruntă oţărâre?

De ce măreaţa umbră-a lui Ştefan, sus pe munte,

Cu giulgiul său de secoli s-acoperă pe frunte?

,,Austria serbează cu vâlvă maiestoasă

A tristei Bucovine răpire dureroasă

Prin frauda infamă şi-a turcului vânzare!…

E jubileu de moarte, căci preţul de trădare

S-a numărat pe racla lui Ghica, Domn, ucis!…

Şi astăzi pe-acea crimă un secol s-a închis“.

Închis?… Noi îl deschidem!… şi adevărul sfânt

Chemat, la glasul ţării, se-nalţă din mormânt,

Fantasmă sângerândă, la lume el apare

Să spuie a lui Ghica română protestare

În ziua mult nefastă, când tristă, umilită,

Moldova de-a ei soră fu silnic dezlipită;

Să spuie făr-de-legea acelui laş Vizir,

Unealtă de pieire a Domnului martir,

Ce-n setea lui de aur jertfit-a lăcomiei

O sculă din coroana antică-a României!

Victimă neferice înaltelor trădări,

Azi este începutul a talei răzbunări.

O! Ghica, nume sacru, ce astăzi reapari

Ca veşnică sentinţă a gâzilor barbari!

Priveşte!-o mare umbră, din boltele senine,

În astă zi de doliu, când mii de limbi străine,

Creştini legaţi cu Iuda în stranie unire,

Serbează-a Bucovinei modernă restignire!

Priveşte! Noi, cu jale, supuşi acum tăcerii

Venim ca să-ţi aducem ofrandele durerii,

Venim să vărsăm lacrimi ce inima le plânge

Pe locul unde curs-a, o! Doamne, al tău sânge!

III.

Istoria înscrie tot ce-au văzut şi vede.

Ea zice: Românie, în ceruri te încrede.

Căci lacrimile calde de-un neam întreg vărsate

Rodesc jos Dreptul sacru şi sus nalta Dreptate.

Deci, umbră maiestoasă, te-ntoarce spre hotare

Şi-acum, după un secol trecut, zi cu glas tare:

„Tu scumpă Bucovină, odraslă românească!

Tu, cuibul vitejiei, tu, fală strămoşească!

Răspunde-n faţa lumii cu-a ta dispreţuire

Acelor ce aclamă a ta nenorocire.

Evreii te insultă l-a soarelui lumină

Ca pe un şoim ce-l roade o lacomă vermină,

Ei râd de tine astăzi, crezând c-a lor grămadă

De-acum pe veşnicie te face a lor pradă;

Dar nu te pot ajunge insultele profane

Când eşti vlăstarea, fiica cohortelor romane;

Când falnic rezemată pe vechile mormânturi,

Păstrezi în al tău suflet anticele avânturi;

Când fiecare arbor din codri-ţi fioroşi

Cuprinde o legendă din timpii glorioşi

Când fiecare stâncă, şi plai, şi râu, şi nume

Atestă că nu piere româna gintă-n lume.

Prin aer câteodată se văd trecând în zbor

Lungi cârduri de corbi negri, cu zvon croncănitor.

Flămânzi, ei cad pe câmpuri, se cred stăpâni pe ţară,

Dar e destul să vadă un uliu, ca să piară.

Pe cerurile-albastre adeseori s-adună

Troiene-ntunecoase de negri nori ce tună.

Se pare c-au să verse potopul pe pământ,

Dar ca să-i risipească ce trebuie?… un vânt!“.

Veni-va ziua sfântă, când vântul mântuirii

Va duce corbi şi nouri pe calea pribegirii

Şi cerul ţării noastre iar fi-va nepătat

Şi limpede ca ochiul de lacrimă spălat.

Iar pân-atunci, o! Doamne, dacă-i permis să râdă

De codrul vechi şi sacru prădalnica omidă,

Hulească evreimea fanatică, duşmană,

Uitând Ierusalimul, uitând spada romană!

Şi marele imperiu aclame cu trufie

Un act care atristă pe-ntreaga Românie!

Ordone umilirea simţirii creştineşti

Ca să complacă urii şi turbei evreieşti,

Şi facă să răsune văzduhul de fanfare,

De clopote, de tunuri, de crâncenă serbare.

Zadarnic! acel sgomot, cât de puternic fie,

Nu-mpiedică pe bronzu-i istoria să-nscrie,

Pe lâng-a lumii fapte infame sau sublime:

O fraudă, o crimă şi două mari victime!

( Aprilie). Publicata în „Convorbiri literare“, IX, p. 280, Decembrie 1875, sub numele Ştefan Molna[1].

Ion Ghica şi Vasile Alecsandri, în „Luceafărul” nr. 11/1905, p. 239

[1] Alecsandri, V., Poezii, Volumul II, Editura „Cartea Românească” București 1937, pp. 76-79