1940: Nicolae Vulovici: Bucovină, Bucovină…

Bucovină, Bucovină,

plai de linişti şi lumină,

de ce plângi, de ce jeleşti,

de ce mi te tânguieşti,

culmile ţi le priveşti

lacrimile le-nmulţeşti?

Nu ofta, nu mai jeli

că atunci uitată-i fi

când pe cer nu s-or ivi,

luminând ponoarele,

luna şi cu soarele,

stelele şi zorile, –

şi atunci te vom uita

când nu vor mai fremăta

codrii cu făgetele,

munţii cu brădetele,

luncile, dumbrăvile,

vântul şi cu slăvile, –

şi atunci te vom uita

când în sus s-or înturna,

răscolindu-şi  fundurile,

apele cu prundurile, –

prăbuşindu-şi malurile

Siretul cu valurile,

Nistrul cu puhoaiele,

Prutul cu zăvoaiele,

Dornele, temutele,

Bistriţa cu plutele,

Moldova, legendă vie,

şi Suceava noastră sprie.

Şi atunci uitată-i fi

când nu ne-om mai pomeni

la Putna mormintele

marile şi sfintele,

în suflet altarele

şi-n inimi hotarele[1].

[1] Frontul Mărăşeşti Ilustrat, No. 12-13, Anul II, octombrie-noiembrie 1940, Bucureşti 1940, p. 12