Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

Bazil Munteanu,

pentru o mare înţelegere românească,

omagiul desăvârşit

al lui

M. S.

O frunză murmură-n pădure şi, în curând, întreaga pădure va cânta; ciobanul culege o stea şi valea s-a acoperit cu aur; dar toate oceanele vuiesc într-un singur atol; cerul poate fi într-o unică privire. Iată, deci, ce sunt comentariile şi ce poemele într-un vers.

POEMUL ÎNTR-UN VERS

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

Şi câte noi sonanţe în crudul verde-al serii

din fiecare frunză, când liniştea ţi-o-nduri

ca-naltele coline, pe care tac oierii.

PĂSTORUL MĂRII

Copilul gol mai cântă din fluier la delfini.

Nereu în mâlul verde coralieri visează

cum sângeră pe valuri – şi plouă cu lumini

de-azururi liniştite ca marea la amiază.

ÎMBRĂŢIŞARE

Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos.

Luceafărul – pe frunte, pecetea veşniciei;

umbreau pe umeri aripi şi laurul brumos

creştea solemn pe creştet tristeţea bucuriei.

PAN

Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist.

Îl amăgeşte-n haturi sulcina amăruie

şi cimbrul bate larguri spre cerul de-ametist,

din care-n alte ceruri miresmele mai suie.

ZVON

E roiul de albine sau numai amintiri?

Curând – ce-aproape-i ora! – va trece peste soare

luceafărul de seară, cu stranii licăriri,

să-mi aburească geamul cu brumi prevestitoare.

STELĂ FUNERARĂ

O umbră joacă ramul pe piatra unei umbre.

Pornind din vechi adâncuri, pe creştete ne-adie

apropiata seară şi largi azururi sumbre

alină-n ape moarte conturul tău, vecie.

STELĂ DE MIN

Cu plâns şi râs de mască în mâini, nepăsător.

La piatră pui urechea, uimit s-asculţi cum bate

prin sterpele milenii o inimă de muritor

şi-n ea surprinzi ritmată întreaga ta eternitate.

GROAPĂ NOUĂ

Păşeşte lin, drumeţe, pe moartă să n-o scoli.

O toamnă lungă fumegă-n văi atât de stranii…

Pornesc prin cimitire ai veşniciei soli

şi din adânc te cheamă, cu visurile, anii.

STELĂ DE DANSATOARE

Cu vălul tras pe faţă, se depărtează stând.

Luminile o scaldă în boare de auroră

Şi-n muzica înaltă coloanele vibrând –

ne retransmit prin piatră imaginea-i sonoră.

TRUP DE FATĂ

O salcie mlădie cum e tulpina ei.

Amiezile o plouă cu-argint şi depărtare, –

şi-ai vrea s-o strângi în braţe, sărutul să i-l iei

din fiecare zâmbet înrourat cu soare.

DORINŢĂ

Iubire, nu fii veşnic al inimii tăun.

Te-ai risipit în floare, ca serile de-ncet,

şi-n pulberea aurorei din rouă te adun,

ca-n soare să te zvântur – uitare şi regret.

CULORI

Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta.

Din mirişti, Papageno pândea un fluture

cu brumi pe-aripă, care în cale îi tot sta, –

culorile-i de aur pe mâni să-şi scuture.

ÎNTÂLNIRI

O piersică pufoasă şi fraged un obraz.

Invidios, salcâmul se-agită inutil!

şi-un măr zbârcit ca nuca mai face straşnic haz,

în timp ce toamna vine, ca vulpile, tiptil.

VEGHE

La gura sobei gândul, tovarăş călător.

E-un viscol fără margini şi-albastre licăriri

de vis te-ndurerează mai crâncen, dar pe stor

se stinge seara calmă de veghe şi-amintiri.

PASĂREA DIN BASM

Zburau fazani de aur în focul din cămin.

Pe creştet coroniţe piticii le-au adus

şi gnomii bat în palme, când pajerele vin

cu umbre şi cu visuri din ţările de sus.

IARNĂ

În zare zurgălăii de sănii… Suflet nins.

Oglinda aburită îngână moi lumini,

de umeri negre aripi ca negura s-au prins

şi-amurgul lopătează veciile-n grădini.

ARTĂ POETICĂ

Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Cutreieri singur seara, un soare-ascuns să vezi,

şi, culegând luceferi, pe mână ţi-a rămas

o pulbere ce-ngână lumina din zăpezi.

AMURG

Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi.

E-o veşnicie falsă în fiecare clipă,

dar mă rechemi din noapte, ca-n moarte să m-alungi

în timp ce-amurgul bate o ultimă aripă.

MELANCOLIE

Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu.

Căderea lor te-opreşte la mijloc de cărare

şi-un chiot mai străbate amurgul fumuriu,

prin care-aleargă ploaia – a vis şi depărtare.

LOGODNĂ

Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.

Fecunda-mbrătişare învolbura pe mări

lumina dimineţii, pe care-o prevestea

vântreaua fluturată de vaste depărtări.

PASĂREA MĂRII

Un nor de taină zboară pe-o insulă-n amurg.

Luceşte-o clipă-n aripi suava-ntârziere

a soarelui pe valuri şi-apoi în mare curg

însomnorate fluvii de noapte şi tăcere.

CALEA NOPŢII

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Ciobanul nostru cheamă din pajiştea de stele

mioarele-aşteptate de straşnici negustori,

care să le-nchidă-n carte, ca bani să ia pe ele.

MARE SUDICĂ

Pe mări de micşunele ning pescăruşii fulgi.

În valuri clare, corăbii scufundate…

Adie vântul larguri şi-ai vrea din mâl să smulgi

vântreaua grea de aur şi de-adâncimi ciudate.

INSULĂ DE MIRODENII

Mireasma ei pe maluri venea, ea niciodată.

O simt şi-acuma-n sânge şi parcă-i mai aud

prin ploaie fremătarea atât de-apropiată,

că-mi scutură pădurea pe frunte ramul ud.

NAVIGATORII

Pe zări amurgul singur cu dorul lor pustiu.

Meduzele brumoase-n luceferi cum se-aprind

şi-nalţă-n dulci coline oceanul vioriu…

Corăbierii ţărmul în vis de-l mai cuprind!

MARINARUL

Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg.

Cu tine-aştept acuma o nouă dimineaţă,

să plec spre ţărmul magic şi soarele-n catarg

să-mi fluture demenţa vântrelelor de ceaţă.

TRECUTUL

În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni.

Te duc adânc în mine şi-n inimă te-ascund,

dar totul e zadarnic: din amintiri te-aduni

ca umbra-n ceruri fără lumini şi fără fund.

PLAJĂ

Nisip, talazuri, spume şi scoici – tu, nicăieri.

Pe unde trece valul, eu urma ţi-o mai caut…

Sunt muzicantul care descoperă-n tăceri

suava notă stinsă a unui magic flaut.

TINEREŢE

Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.

Adulmecând-o-n ploaie, răsună-un pocnet ud.

O-ngenunchere… Sânge… Lumină stinsă… Oare-i

stejarul, care plânge, oftatul ce-l aud?

APĂ NEÎNCEPUTĂ

Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor.

De ne schimbam în piatră, cu luciul frunţii noastre

sfidam eternitatea – şi-al pietrei clare dor

ne-ar fi-nălţat la ceruri prea triste şi albastre.

DEZAMĂGIRE

Ai spart oglinda; chipul din ţăndări nu-l culegi.

Din bruma, care arde în sticla depărtată

luceferi moi de apă, tu nu vrei să-ti alegi

decât lumina frunţii: privirea însetată.

SEARĂ LA VORONEŢ

La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-îngenunchea.

Luceafărul de seară cu plugul da pe sus

şi se sfărma lumina grăunţelor de stea

pe umerii Mariei şi-ai Domnului Isus.

VECERNIE

Ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtună.

Isus, păşind pe valuri, dă serilor de ştire

şi-amurgul din zăvoaie azurul şi-l adună,

Mariei să-i aştearnă culcuş de adormire.

HERACLIT

Priveam cum fuge ziua pe apele ce curg.

Nisipu-n mână, totuşi, te uită cum rămâne:

colina-şi înstelează luceferii-n amurg,

anticipând, regală, aurorele de mâine.

TIPAR

Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.

Atolul cum cuprinde în valu-i mort o stea –

pe dunele de aur lumina-şi fremăta

superbele-i acorduri, ca tu să treci şi-n ea.

ARTĂ POETICĂ

Iubiri, dureri, amurguri: un vers în scrum de ani.

Înmugureşte, calmă, singurătatea-n drum,

ca Mioriţa-n fluier la seară şi ciobani.

Viaţa să ne-o-nchidem şi să visăm de-acum.

PORTRET

Durerea cu ochi negri sub părul azi mai alb.

Trecutul mă îndeamnă să răsfoiesc în scrin

caiete vechi cu versuri şi-un trandafir rozalb…

Le-oi arunca la noapte în focul din cămin.

FLOAREA VREMII

Pe pajişti stânjeneii, în suflet toamna iar.

Încerc în nai un cântec, dar parcă el răsună

a moarte şi uitare – şi-atunci aud cum iar

necunoscutul corbii în horă şi-i adună.

STOL COBORÂT

Cad frunzele, pământul e plin de rândunele.

O primăvară-i, totuşi, pe care-o mai adii

din inimă şi lacrimi în versurile mele, –

şi soarele-mi zâmbeşte ca-n vechi copilării.

MURMUR ETERN

În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.

Nisipu-nsomnorează cu vis coralierii

şi-albastre Polinezii recheamă-n amintiri

foşnirea stinsă, care agită palmierii.

DARUL

Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii pe mâini.

E timpul s-ascultăm, cu lumina din livadă, –

pământul cum vorbeşte cu stelele-n fântâni –

şi-apoi, pe umeri, noaptea ca moartea să ne cadă.

POETUL TRĂDAT

Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar.

E-amară voluptatea din depărtări să vezi

cum cade curcubeul brumos pe-argintul rar

al culmilor cu soare şi veşnice zăpezi.

VASUL LOVIT

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol.

Căci lacrimă de unde, când plânsul lui a fost

cădere de luceafăr în voluţiuni de-atol

însingurat sub valuri triste şi fără nici un rost.

BELŞUG

Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi.

Pe-nvălurate linişti, – cu secerea în brâu

Isus ca-n Galileea trecea prin lan cu noi,

s-arunce peste ceruri întâiul spic de grâu.

CASTANA

Din ghimpii amintirii trecutul l-am cules.

Cu nouri grei de mirişti şi ploi întârziate,

te-aduc prin vis, te flutur prin somnul meu ades

şi-ascult cum veşnicia în orice clipă bate.

DRUM DE NOAPTE

Ne învelise luna în colb de amintiri.

Simţeam alături umbre şi ţarini largi de vis

cum fluturau demenţa-n târziile-amăgiri, –

când seara ca o rană pe inimi ni s-a-nchis.

NOCTURNĂ

Mai ştii în noapte plopul cu luna, galben cuib?

Ce platoşă superbă pe ţarini vaste zarea,

dar haide armăsarul cu jar să mi-l îmbuib

şi-atuncea cuceri-voi în palmă depărtarea!

CASA COPILĂRIEI

Sub lună casa albă: o piatră de mormânt.

Ce depărtaţi sunt teii cu foşnet înstelat,

când ploaia lor de frunze mă-mprăştie în vânt

sub cerul, peste care odată am urcat.

MENIRE

Un clopot peste lanuri şi vremuri, te chema.

Îţi alegeai din grâne netrebnica neghină

şi-n fiecare dangăt viaţa te ritma

din lutul aspru, care – murind – cânta-n lumină.

REÎNTOARCERE

Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.

În marmură îmi bate, ca sângele, trecutul,

dar lacrima zadarnic din piatră-ncerc s-o storc:

s-a risipit în mituri şi-n ceruri-nalte lutul.

ASEMĂNĂRI

Viaţa-i fum – şi fumul căminului ţi-e drag.

Mi-i dor de-o iarnă lungă, sfâşietor de calmă,

ca-n stinsele amurguri să mă re-ntorc pribeag –

şi lacrima târzie să ţi-o culeg în palmă.

PĂRERI

Brotacul: frunză verde; sitarul: frunziş mort

Furnicile-mi resfiră în pagini poezia

şi-albinele îmi fură culoarea, care-o port

cu soarele-n amurguri şi-n tril cu ciocârlia.

AMURG ÎN CRÂNG

Albinele luminii prin frunze se jucau.

Atunci, o ploaie verde-n obraji te aburea;

pe-oglinzi târzii ca seara, cad brumi, polen să-ţi iau

pe frunte răsuflarea, să te-nstelez cu ea.

CASĂ LA BALCIC

Şi sufletul şi casa mi le-am deschis pe mări.

Din Dunările ţării orgolios mă chem –

totală dăruire de clare depărtări

în valuri legănate cu ritmuri de poem.

FATĂ LA FÂNTÂNĂ

Coboară, legănată, din frizele greceşti.

Cu amfora pe umăr, ca pinul pe colină…

Să-i dai pe fruntea clară sărutul te sfieşti

şi-i torni pe mâni fântâna cu magică lumină.

TURC BĂTRÂN

Îşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi.

Şi-a spulberat atâtea războinice elanuri!

Acuma-şi soarbe gingirlia şi roade sâmburi copţi,

visând de paradisul cu hurii şi divanuri.

MĂGĂRUŞ

Stă cu urechi pleoştite, jupitul înţelept.

Ascultă-n amintire, deşi-i atât de mic

şi de-oboseală cade cu botu-i negru-n piept:

visează Rusalimul cu ramuri de finic.

CIMITIR TĂTĂRESC

Prin pietre ceruri albe şi marea-n zări, argint.

Îngenunchez ca soarele-n iarba din cărare,

cu mâinile-mi umile netemător s-alint

nostalgicul trecut şi viaţa viitoare.

GOLFUL

Strâns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu.

Pătrunde-n unda aspră luceafăru-nserării.

Atunci, pe ţărmuri trece necunoscut un zeu

şi cântă blând în valuri din naiul depărtării.

CAMEE

Prin piatra străvezie ca un talaz: Sirena.

În smârcuri o aşteaptă frumosul pământean,

dar largul o recheamă şi valu-i duce trena

de algă azurie şi-nsângerat mărgean.

DRIADA

De trunchi lipeşti urechea s-auzi cum plâng şi azi.

Mă turbură ţărâna ce-o simt uitată-n tine!

Te vreau mai înălţare, dar tu robit îmi cazi

cu luna la picioare şi moartea nu-ţi mai vine.

MARE PĂMÂNTEANĂ

Desfăşurarea verde a grâului din zări.

Corăbieri, copacii amurgul şi-l plutesc

pe-o mare fără ţărmuri şi fără depărtări.

Călătoria serii cu stele mi-o plătesc.

CIOCÂRLIA

Din praştia câmpiei lumina cântă sus.

Zâmbind copilăriei, pe grâie revărsată,

se-opreşte s-o asculte din mersu-I înalt Isus –

şi-i dă să bea azurul din palma-I sângerată.

NORII

Albastru clătinate, aeriene culmi.

Ciobanul doarme şi turmele-şi visează

spre zare cum le mână vergilienii ulmi,

să urce spre azurul halucinat de-amiază.

POPOR NOMAD

Cu norii şi cu vântul porneam, pământul sta.

Noi nu vedeam în aspra cuceririlor înfrigurare

că-n stepe depărtate cu seara ne-adăsta

sub adormiţi luceferi o altă depărtare.

POPOR NOMAD

Foc, stins, cort strâns, pustiul şi pulberea plecării.

Trecutul drag aici rămâne, dar iată cum în zare

elanul desluşeşte prin umbra depărtării

belşugul laptelui şi-al mierii din ţara viitoare.

SCLAVE

Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins.

Îngenunchiaţi la focuri, ei fremătând privesc

prin măgura de danţuri în ele cum s-a-ncins

îmbelşugatul ritm al plantelor când cresc.

POPAS

Proptiţi în lănci, cu hăţul pe braţ, la focuri mari.

Lumina-şi sună umbrele, parc-ar fi cuvinte;

poporu-aşteaptă zorii cu stinse zări, pe care

să-i treacă prin legendă, cu soarele-nainte.

DESCĂLECĂTORII

Întâiul fum de sate şi-n vale glas de câini.

De-abia-i arat pământul, dar oamenii-l sărută

adulmecând de-acuma aroma primei pâini

şi coasa-ncep cu toţii în gând să şi-o ascută.

CRĂCIUN

Se-oprise steaua, fânul în staul strălucea.

Dar se-ntrista Maria, simţind în ea ciudat

că magul cel mai tânăr departele-aducea

cu fraged iz de moarte în darul aromat.

ARTĂ POETICĂ

Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers.

Mai pură-i ca amiaza cu soarele imens

şi-n ea rezum ideea cu-ntregul univers,

ca-n urmă – snob – să-i aflu un oarecare sens.

ZILE ŞI NOPŢI

Trecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari.

E vânătoarea asta sălbatecă şi crudă

şi-amurgul plin de sânge-i împroaşcă pe hăitari…

La urmă numai moartea prin zări o să ne-audă.

HANUL VECHI

Cu zeghea amintirii la foc de cărăuşi.

Cu umbra ta albastră mai beau din vinul serii,

cum mi-l turnai pe vremuri, când nu bătea la uşi

singurătatea stearpă cu degetul tăcerii.

PREVESTIRE

În codrul numai muguri un sunet de topor.

Stejarii cad cu fruntea în umeda ţărână

şi-ecoul îmi aduce amurgu-ntristător

al sângelui ce-mi curge lumina lor pe mână.

COPILĂRIE

O jucărie spartă, găsită într-un pod.

Mă regăsesc mai singur ca Robinson pe stâncă…

Un şoarece ascultă cum alţii iarăşi rod

tăcerea ca oceanul de-opacă şi adâncă.

TOAMNA COPILĂRIEI

Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.

Alin pe tâmpla caldă zăpezile de mâne

şi-adulmec boarea dulce a cimbrului din sân,

când seara m-argintează cu bruma ce rămâne.

PĂRĂSIRE

Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri.

Trecutule, deasupra-ţi fermecătoare punţi

se-aştern, pe când lumina târziilor iubiri

se risipeşte-n pajişti, în frunze şi pe frunţi.

CONAC DE ALTĂDATĂ

La scări părăginite de suflet, surugii.

Atâtea mirişti goale şi-o toamnă-atât de lungă –

şi dă târcoale bezna cu negrele-i urgii.

Cu pocnetul de puşcă, pândarul o alungă.

SINGUR

Prin pulberea de aur ca toamna în zăvoaie.

Amiezi brumoase-n frunză… Ascultă… A sunat

singurătatea zării şi-a mea, târziu, – şi-o ploaie

albastră-mi bate-n frunte frunzişul luminat.

VEVERIŢĂ, TOAMNA

O frunză roşie suie pe ramuri, alte cad.

Îmbrăţişând amurgul, culegem în priviri

apropiata seară, ca printr-al vremii vad

însinguraţi să trecem cu steaua-n amintiri.

POETUL

Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.

Pe frunte luna moartă ca pe-ape-a luminat

cu sărutări de seară şi tristul voievod

îşi lasă fruntea-naltă pe lutul îngheţat.

VÂNĂTOARE

În zori prin ceaţa roză un sunet surd de moarte.

E-o tulbure lumină pe coarnele de cerbi

şi ploaia risipeşte mătăsuri moi, departe,

ca-n basme, peste cornul vânătoresc şi ierbi.

INIMA

O viaţă-ntreagă bate la poarta liniştirii.

Te-aştept să vii prin ploaie, cu bufniţa pe umăr;

vom asculta-mpreună cum şoaptele-adormirii

mai cântă-n mirişti. Stelele-ncep să mi le număr.

TEMPLUL ANTIC

Încremeniră patru coloane, cerul, marea.

Simfonizând în harfe elegiacul mit

al nimfei, peste care mai plouă aur zarea,

vântreaua bate muzici în valul adormit.

MARMURĂ GREACĂ

Sub cuta caldă-a pietrei simţi trupul unui zeu.

Auzi un murmur tainic prin veacuri cum străbate

şi clopotele-albastre îl flutură mereu

prin lutul cald al ţarnei şi-n ierbile-nserate.

FRIZĂ

Strunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat.

Eternitatea, însă, a-nceput pe zeu să-l doară

şi simţi că-i oboseală în braţul încordat:

ca om s-ar da din nou vieţii, numai ca să moară.

FRIZĂ

De când îţi legi sandala s-au dezlegat milenii.

Dar meşterul mai doarme şi piatra plânge-n soare,

când flacăra amiezii mai flutură vedenii

de sânge şi de aur pe vasta depărtare.

FRIZĂ

Pe piatră stau eroii, în ea dorm zei ascunşi.

Lumina-n vis i-asmute şi-i plouă înstelarea

pe umerii târzii de lună. Tu-ascultă cum pătrunşi

de apa morţii, calmă, în piatră-şi cântă zarea.

PĂSTORUL

Cu fluierul la gură cum tace, codrul cântă.

A curs vuind tăcerea-n şiştare de azur,

dar seara o re-ntoarce la fagi: lumina sfântă

a păsării măiestre vâsleşte împrejur.

SAN FRANCISCO NEL DESERTO

Din cerul apei moarte cresc seara chiparoşi.

Mai văd pe sub amurguri, încununaţi cu laur,

rugându-se, umilă, o ceată de leproşi –

şi-o-ntreagă seară curge în rănile de aur.

STĂPÂNUL MĂRII

În plasa lor pescarii au prins un zeu străin.

S-a zbuciumat adâncul înfuriatei mări,

dar el a liniştit-o cu semnul mânii, lin, –

tălăzuind furtuna spre alte depărtări.

SÂNGELE VIEŢII

Ca vremea nu se-opreşte, ca moartea nu-l aud.

În trunchi mai cântă dulce pământul întristat

şi-o ciută paşte soare-n frunzişul încă ud

de rana stelei, care aici a-ngenunchiat.

Mircea Streinul: Trei fabule

Domnului

OCTAV ŞULUŢIU,

pentru o revenire,

cu drag aceste pretexte lirice,

M. S.

Curcubeul

Elanu-l aruncase arc pe cer şi-ntreaga lume

se bucura, şi toţi copiii îl strigau pe nume,

dar dânsul, observând că nourii i-acopăr zarea,

le spuse, neputând să-şi stăpânească indignarea

„Sunteţi meschini! Mereu

invidia vă roade pân-la inimă;

de n-aş fi curcubeu,

v-aş face k. o., însă-mi ştiu păstra prestanţa

şi pot s-afirm că minimă

vi-i importanţa!

De n-aţi fi voi, pe cele patru zări

culorile mi-ar străluci ca mări

de nestemate”.

Grămezile de nouri se priviră,

întâi mirate,

apoi mai vesele; la urmă izbucniră

în râsete, de răsunară

în geamuri stropii – vesel cum răsună

în codri tunetul de primăvară,

şi-ndată dispărură după zare,

rostogolindu-se cu voie bună.

Se umflă curcubeul, tot mai mare

să crească

pe-albastrul cerului zăvoi, în care

un singur nour mai rămase, să privească

desfăşurarea mândrului tezaur de culoare

şi-o clipă se opreşte însuşi prea grăbitul soare.

„Dar asta ce-i? Culorile îmi curg în gârlă… Frică

mi-i, Doamne… Verdele-mi se strică…

Albastrul s-a pierdut… şi violetul… Mor…

O, nour, drag prieten, vină-mi în ajutor…”.

Însă nourul zâmbeşte şi aleargă după zare,

şi-n aceeaşi clipă,

curcubeu-şi pierde ultima culoare,

pe care-o ia o vrabie pe-aripă.

Revolta plantelor

S-a-nfipt la marginea terasamentului o păpădie,

din fire galbenă, ca fiecare,

şi zi de zi priveşte cum acceleratele sfâşie

văzduhu-albastru, prăbuşindu-se demente-n zare.

„Frumos e, Doamne, să te poţi mişca, să vezi întreg pământul,

s-alergi spre-albastrul munţilor, departe,

să simţi cum se-nfioară frunzele, când bate-n ele vântul,

pe scurt: destinu-n toată lumea să te poarte”, –

constată păpădia,

iar macul de alături

îşi pleacă pălăria

şi doleanţa o transmite

cochetei mături,

iar mătura, la rândul ei,

îi turbură fasolei adormite

siesta, să-i comunice imediat celei

mai bune-amice că-n curând o nouă eră

va-ncepe şi că blonda păpădie,

cuprinsă de-a voiajurilor nostalgie,

ar vrea să zboare-n stratosfera.

Nici na trecut o zi, şi-ntregul continent[1]

… e-n freamăt: toate plantele

– stejarii, palmierii, brazii, elegantele

ferigi, ciupercile, sinistra mătrăgună,

tutunul, varza, morcovul, ridichile de lună

etc. etc. – au aderat

la punctul de vedere exprimat

de păpădie.

„E pur şi simplu tiranie

să fii etern legată de acelaşi loc”, –

susţine dârz răchita, –

„când orice dobitoc

îşi mişcă unde vrea copita”.

„Aşa e!” – urlă castravetele,

– „Noi vrem picioare”! –

Se-nfurie flegmaticul dovleac,

sătul de-atâtea băi de soare.

Discretele

zorele tac

şi-n gândul lor,

pe care, diplomat, l-ascund

în creierul fragil de vegetal,

pe-albastrul fund

brumat de pal

caliciu,

susţin că-i „… tot un drac de ai sau nu picioare!”.

„Adevărat supliciu

să stai mereu în baltă,

de-a valma cu brotacii!” –

afirmă papura înaltă,

iar ochiul-boului, vulgar,

înjură de toţi dracii

şi-l secondează – cine-ar crede?! – pudicul mărar.

„Greva foamei!” – murmură stejarii-n barbă;

ca s-arate ce subţire-i e obrazul,

„Greva foamei!” – cere prazul;

De la frasin pân-la iarbă,

„Greva foamei!” – e parola generală,

pentru care socul, ca să se-afle-n treabă,

din bobiţe-şi cheltuieşte stropul ultim de cerneală.

Plictisită de scandal, natura-ntreabă:

„Vreţi picioare?”.

– „Vrem picioare!” –

îi răspunde-al plantelor popor,

iar natura, resemnată,

îşi şopteşte: „Doamne, fie voia lor!”.

■

… şi, pe dată,

unanim un chiot pân-la ceruri se ridică:

bucuria plantelor e mare,

căci, în fine, le-au crescut şi lor picioare.

Nebuni de fericire că utopica speranţă

li s-a-mplinit,

întâi cu frică,

apoi cu siguranţă,

din codru toţi stejarii au ieşit,

cu fagii după dânşii, la plimbare,

iar din parcuri, în agale promenadă, –

ram la ram cu salcia pletoasă,

zgomotoşi, platanii se-mbulzesc la stradă.

Cartofii au plecat la mare,

a broaştelor mătasă

descinde la oraş, intrând în cafenele, –

şi-n ziare

întreaga lume a citit

că verzele au invadat tramvaiele municipale,

că papura preferă avionul,

că volbura s-a instalat

în sere, izgonind suavele

produse ale florei tropicale,

că firavele

pansele

au găsit

cu cale

să se-mbete

şi că napii s-au cam dat la fete.

■

Însă… pe-nserat,

iată că trei verze-au leşinat

şi cumpliţi fiori

au cuprins vreo zece

morcovi graşi şi bălăiori,

căci căldura a-nceput să-i sece;

Doamne!, straşnic ar fi vrut să bea

un strop de apă rece –

dar, vezi, asta nu se mai putea,

căci rădăcinile – uscate –

s-au transformat – dar toate, toate! –

în virgule şi semne-ntortochiate,

buchii şi glagoare,

interpuncţii de-ntrebare,

exclamare,

şi-alte bazaconii

scoase de prin dicţionare.

Vai, ce catastrofă![2]

E bolnavă păpădia –

– prazul spune: „Soro, gălbinare!” –

şi-o ciupercă şi-a pierdut în îmbulzeală

pălăria;

verzele, nebune,

se dezbracă-n pielea goală;

la o cafenea, tutunul

a-nceput să-njure cu mărarul şi alunul

că de vină-s păpădia şi cu macul:

„Ducă-se la dracul!

Ei au pus la cale

chestia aceea că ne trebuie picioare!” –

şi, cuprins de indignare,

napul – deh! sanguin… –

şi-a luat bastonul.

„Hai cu toţii,” – spune, – „să-i turtim fasonul!”.

Tăbărând asupra bietei păpădii,

harşti!, i-au tras o mamă de bătaie,

de-au făcut-o tot cucui şi vânătaie;

macul – că era mai tont… –

s-a ales c-un simplu ghiont.

După asta-ntreaga plantelor trufaşă naţie

iată că trimite la Natură-o delegaţie,

ca-n genunchi s-o roage să le dea iertare:

„Maică bună, noi nicicând nu vom mai vrea picioare!” –

şi s-au pus pe tânguit

(păpădia … mai ales!) –

„Ah!” şi „Ah!” şi „Vai!” şi „Vai!”

de credeai

că sfârşitul lumii a venit.

Atunci Natura, marea,

veşnic înţelegătoarea

Natură, s-a-ndurat

şi copiii şi-a iertat –

ca să fie toate

Domnul cum a dat.

■

Fabula morală n-are,

dar şi-o poate face fiecare…

Cernăuţi, la 17 iulie 1939.

Dialog inedit între Don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Doi călăreţi se iviră de după o culme. Caii lor mergeau la pas (e de notat că unul dintre cai era măgar…). Soarele prăjea drumul pietros şi cerul se credea fântână, întunecându-şi în consecinţă albastrul.

Unul din călăreţi avea pe trupul său osos, înalt, o armură, iar celălalt se simţea mai comod într-un leibăraş de culoare problematică.

Cel înalt călărea pe-o iapă roşcată, ca şi stâncile dimprejur, iar măgarul celuilalt semăna cu stăpânu-său. Cei doi oameni continuau o convorbire începută de vreun ceas.

– Stăpâne, eu zic că eşti mare… Mâna Domnului îţi va ajuta să învingi pe toţi dracii şi geniile rele. Şi atunci tris­teţea ta se va preface în curcubeu de bucurie.

Cel înalt zâmbi şi-i răspunse, prefăcându-şi într-o ploaie de lumină ceţurile feţei:

– Tu eşti un vrednic scutier, dragul meu Sancho. Numai că n-ai citit destul şi eşti cam prost, ceea ce nu e însă păcat. Când ne vom întoarce victorioşi, îţi voi pune la dispoziţie biblioteca mea şi înţelepciunea cavale­rilor se va pogorî şi asupra ta. Eu sunt luptătorul pentru dreptate, şi gloria omenească nu mă atrage. Bunătatea izvorăşte din sufletul meu şi oamenii n-au de unde să mi-o dea. Bietul meu Sancho! Ce naiv eşti! Gloria va creşte din mine ca o floare de argint. Ceilalţi mă vor invidia şi-mi vor spune „Nebunul!” – ca prietenul meu, bărbierul. Din mine, Sancho, izvorăşte strălucirea, ca sângele din trupul martirilor lapidaţi. Toţi ceilalţi sunt reflexul meu. Cu mine va muri o lume. Cu fiecare om moare o lume. Numai că lumea unuia e mai frumoasă, iar a altuia mai urâtă. Cine a fost nebunul, care a spus că lumea este una? Lumile sunt milioane şi milioane. Da, da, Sancho, şi nu căsca gura ca bravul tău măgar când zbiară! În orice vietate, de la ţânţar până la elefant, e câte o lume. Ai omorât un ţânţar, şi ai distrus un univers. Gloria, iubitul meu Sancho, o poate năzui numai acela, care vede totul mai frumos. Pentru asta trebuie să ai încredere în tine însuţi. Uite: acuma am scui­pat. Opreşte-ţi măgarul şi priveşte. Vezi în nisip strălucirea aceasta diamantină? E scuipatul meu. Razele soarelui îl fac strălucitor.

– Da, mărite stăpâne! E ca un diamant.

– E astfel, fiindcă a fost scuipatul meu, şi razele soarelui l-au înnobilat. Meditează, bravul meu Sancho, meditează! Asta e mama înţelepciunii.

Cei doi călăreţi porniră mai departe. Albastrul cerului era tern şi peisajul terestru arid. Umbrele consumau în mers culoarea roşcată a drumului.

Deodată, călăreţul cel scurt se opri şi scuipă. Vru să vadă stră­lucirea, însă nu erau decât nişte stropi murdari, în­cleiaţi în colb.

Cel înalt surâse trist şi spuse:

– Vezi? Eu am scuipat pe nisip. De aceea strălucea. Tu ai scuipat în colb, şi scuipatul tău s-a prefăcut în glod, scumpul meu scutier! N-ai avut încredere şi providenţa ţi-a aruncat saliva în gunoiul colbului. A mea a fost con­dusă pe nisip. Sancho! Sancho! Mi-e teamă pentru gloria ta!

Cel scund şi gras vru să spună ceva, dar cel înalt o şi pornise la galop, căci zărise pe culmi, în bătaia soarelui, morile de vânt.

[1] …să-i trecem sub tăcere numele, indiferent

de ce vor spune mai târziu, în manuale,

pedanţii comentatori ai întâmplării epocale,

pe care o narăm…

[2] S-o descriu, mi-ar trebui

o carte-ntreagă, nu o simplă strofă…

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

Prietenului LEON ŢOPA

pentru anii ce vor veni

această carte cu

ZECE CUVINTE

ALE FERICITULUI

FRANCISC DIN ASSISI,

M. S.

I.

Încet, că doarme Dumnezeu în mănăstirea Lui

de larguri peste timp, în care pentru noi

se roagă, – seara din adâncul cerului

răcoarea s-o reverse în albastre ploi.

Veniţi aici, tăcerea unde-i mai stufoasă

şi pinii aromesc mai dulce târzia după-amiază,

la inimă să-mi poposiţi, sfioase, ca-ntr-o casă,

în care peste geam se-aşează,

ca soarele pe vechi copilării,

trecutul plin de bălărie şi melancolii.

Iată, eram şi eu odată ram –

şi râdea pământul prin mine la soare;

deplin pe-atunci mă bucuram,

culegându-L pe Dumnezeu din mii de izvoare.

Apoi, veni o seară, când,

simţind cum o dulce-oboseală în frunze-mi pătrunde,

aş fi vrut să mă duc, fără să ştiu unde –

şi-i auzeam pe ciobani în vale atât de vesel cântând.

Se ridica până la mine mirosul şiştarelor pline;

prin colibe fierbeau laptele – şi fumul, liniştit,

se ridica peste case, – şi bine

îi veneau lui Dumnezeu

mireasma fânului proaspăt cosit

şi-aroma frunzişului meu.

Ardeau de-atâta luceafăr depărtările,

pe care le sunau în tălăngi oile

şi se strângeau după lună cărările, –

şi n-au priceput de ce mă-nsetează ploile.

Abia când primul ram s-a desprins,

am bănuit o suavă sfâşiere,

care şerpii pe trunchi mi-a încins, –

şi totul s-a făcut tăcere.

Numai îngerii arborilor, care le stau

de secetă şi de-ajutor,

ferindu-i, pe cât au

în putere, de trăsnet şi de topor, –

băteau mai larg din aripi, luminând

seara până-n adâncul pădurilor.

Când am căzut,

i-am mai auzit plângând

în albastrul serilor lut.

Dar iată vulpea că-şi zburdă toamnele-n amurg

şi lupul se-nfăşoară-n umbra nopţii apenine;

azurul şi l-au stins şi-ntunecate curg

molaticele codrului coline.

Dealul urcă lin, pădurile coboară

prin râuri de lumină; zarea-ngenunchează

în frunza limpede-a pădurii – căprioară –

şi bea un soare-ntreg din fiecare rază.

Cătunu-ntreg în fumul serii sună

de roata carelor cu grâu şi voie bună;

ţăranul, numărându-şi clăile,

voios răstoarnă căile

şi-i vine chiotul pe buze –

de-l îngână văile

şi cumpăna fântânilor ursuze.

Din marginile zării

domol se lasă pacea; pe câmpii –

cu vântul slobod al noptării

aleargă negre şi tăcute herghelii.

Ca lacrima răsare Vesper; este ora

dorită a odihnei şi-au tăcut năierii;

pe fagi s-a scuturat de limpezimi sonora

chemare-a buciumului drag şi-oierii,

trezindu-se, vă cheamă şi vă-mbie

la somn, căci ulmii şi tufişul nu se ştie

ce lacome sălbătăciuni ascund

în umbra lor adâncă de iezer fără fund.

II.

Dumnezeu şi-a pus fruntea pe mâinile tale,

s-a odihnit peste seară, ca un ţăran;

de-atunci amiroasă, ele, ca un lan

când îmi scutur de pe umeri ploaia la vale.

Februarie cu zăpezile moi nu e mai dulce,

cu tot soarele lui de palide luciri,

ca suavele contururi, când încep să se culce,

ale degetelor pe catifeaua cu-albaştri trandafiri.

Cum înserează-n odaie! Umbra lunecă

pe geamuri, ca-ntr-un lac târziu;

mâinile se-ntunecă, se-ntunecă…

şi frunzişul de lumină nu le mai ştiu.

Totuşi, le simt căldura de lut

sărutat generos de soare şi bunătate, –

vom rămâne la margini, fără-nceput,

să ne comunicăm din albastra irealitate.

Dă-mi braţele, să simt din ele cum adie

mirozna crudului pământ, –

şi-apoi să ne-mprăştiem în veşnicie,

ca o ploaie purtată de vânt.

În lut te dumic, seară mare ca niciuna;

ca şoldul tău mai dulce nu-i colina când coboară

în valuri repezi cu luceafărul şi luna,

iar negura pe umeri câmpeneşte te-mpresoară.

III.

Prin ploaie trece Dumnezeu, şi mai departe

alunecă tăcuţii paşi; ai spune: iată

că trece Dumnezeu cu ploile prin moarte

şi nu-L urmează alba îngerilor ceată.

Ai vrea pe urma Lui să luneci – ca-nserarea –

pe unde-au drumărit singurătăţi de soare,

dar prea puternic te-nspăimântă fluturarea

văpăilor şi încă n-a căzut pe floare

târzia brumă-a toamnei tale, ca să ştie

piciorul nedeprins pe unde să te poarte

şi-ncotro-i cărarea

ce duce peste moarte

la-ntunecata veşnicie.

Ascultă… ascultă…

îngeri negri de pământ

merg prin ploaie, merg prin vânt;

unii au aprins fanare,

alţii, mai săraci, o lumânare.

Sfinţii au ieşit în lume,

L-au chemat pe straşnic nume,

dar pădurea L-a ascuns

peste largul beznei nepătruns.

Prin ploaie simt cum Dumnezeu se roagă, –

veciile în urma Lui se leagă.

IV.

Aicea, Isuse-Doamne, e casa bogatului.

Priveşte: sunt zeci de câni în ogradă.

De-avar, nu-i lasă voie fârtatului

soare să intre în casă,

că-i mănâncă toată culoarea

veştmintelor de mătasă,

iar inima şi-a-ncuiat-o în ladă,

ca să nu-l îmbie sora milă

cu-mbucătura, pe care el o-nghite-n silă.

După fereastră, a dat perdeaua,

calicii să nu-l simtă cu aur la piept;

de când l-a lovit pe bogat damblaua,

vrea popa să-l facă drept

la suflet, dar altă grijă n-are

bogatul decât grâul din hambare –

şi-n inimă i se-nmulţeşte neghina

ca pe mirişti. S-a stins lumina

în casa lui. Isuse-Doamne, să nu crezi

c-a pornit prin vis, ca luna pe livezi,

ci-şi cruţă seul şi uleiul nici măcar

sub icoana de când erai mic,

aşa de frumoasă

–  Maica te mai ţinea pe-atunci acasă! –,

nu pâlpâie la fruntea ta de cleştar.

Stă ca-n iad, la mare-ntuneric, şi slugile-l aud

cum mâinile-n aur şi le spală;

până şi luceafărul,

de lacrima îngerilor ud,

îi ştie de frică şi-i-nconjoară moşia –

parcă numai mărăcini şi boală

i-ar fi între haturi, iar buiecia

tinerească-n poartă i se-opreşte,

căci vătaful pocneşte

din bici şi cânii o latră lupeşte,

iar stăpânul surâde zălud.

Peste drum, sărac, e dulgherul, ca acela care

pe Tine Te-a crescut; seara, uneori,

iese la poartă, să vadă

dacă nu cumva Te re-ntorci,

şi-ntreabă de călători

dacă n-au aflat voce vestitoare –

iată-l! e bătrânul, care vorbeşte-n ogradă

cu Maria.

Zâmbetul Ei, zâmbetul Mariei,

zefirul tristeţii, ploaia bucuriei…

Luna, stelele şi soarele

îi curg pe fată;

pe-obrajii Ei de bună-dimineaţă,

ceru-şi murmură izvoarele…

Porneşte Maria-n amintire

cu Iosif, dar fără Tine,

spre-un depărtat Egipt şi-n lunga-i rătăcire

a vis Îi vede luna pe coline.

Priveşte, omul sărac…

El, când a văzut că i-s goale hambarele,

uneltele şi le-a luat,

a adus în lanuri soarele,

grâul de l-a secerat.

Şi-a ostenit mâinile,

ca pe nişte cai la pădure;

n-a mai ştiut cu săptămânile

ce e veselia şi, prin sat,

au început să-l râdă şi să-l înjure.

Când grâul şi l-a adus acasă,

în două cu neghină l-a văzut;

pâinea îi era pe masă

ca un bulgăre de lut

şi sufletul i s-a făcut

pasăre sfioasă,

care l-a durut.

Dar, fără prihană,

numai la Tine se gândeşte;

dacă i-ai dat şarpelui hrană,

desigur că şi săracul şi-o găseşte,

Unde-i lumina subţire

ca unghia lunii, când e nouă,

să mergem, Isuse-Doamne, tot pe fire

de păianjen şi pe stropi de rouă.

Acolo de-aseară a intrat,

la pruncul morarului,

sora moarte – de-l caută oamenii bătrâni

prin mâlul din fântâni

până-n adâncul pământului.

Aici, sub cumpăna odăii afumate,

cuprins de libido sciendi,

se frământă nebunul înţelept

şi se bate

cu pumnii în piept –

că Te-a pierdut departe,

în vreo pagină de carte.

Îmbrăţişaţi, ţăranul

cu ţăranca lui visează

cum vântul le tălăzuieşte lanul

şi că fiecare

spic de grâu e-o rază

cu-nvolburări de soare.

La vale, stă-nchis ucigaşul;

fratele şi l-a omorât

şi va fi spânzurat pe imaşul

paşnic, unde murmură ierburile.

Să mă rog, Doamne, pentru el,

ca pentru un copil rătăcit;

oare eu sunt mai puţin mişel

şi niciodată n-am păcătuit?

Cât mi-a trebuit, Doamne, să mă adun

din luceferii umezi ai tâmplelor Tale,

câte zăpezi de lună, câtă amiază de soare

până la această vale

a plângerii!

Câte ierburi au trecut sub aburul gurii Tale,

ca să se prefacă-n sânge – sângele meu;

câtă lumină a curs din rănile lui Dumnezeu,

ca să se prefacă-n sângele meu?

Va trebui s-alerg cu cerbii în pădure,

să-mi lipesc urechea de jilavul pământ,

ca să Te-aud moarte, să Te-aud depărtare,

să Te culeg din soare, să Te aleg din vânt.

Cine, Doamne, oare cine,

nu ştiu, Doamne, cine

în tăcerea inimii

m-a-ntrebat de Tine.

Mă cuprinde-un sălbatic dor

de ţărnă şi de tăcere;

desluşesc în cântecul izvoarelor

cum pământul mă cere

de la un veac întârziat,

care-n neguri s-a legat.

Isuse-Doamne,

poate-n mila Ta

mă vei ierta

dacă gura nu şi-a măsurat cuvântul;

Tu ştii că n-am asemenea învăţătură,

însă cine învaţă vântul

să zboare şi soarele să răsară,

luceafărul să ardă

şi ziua să se facă seară?

Isuse-Doamne,

prin satul meu Te-am dus

cum am crezut mai bine,

să-l vezi în amănunt, cu ochii mei omeneşti;

e timpul să Te-ntorci, că iar e la-nceput,

pe măguri, soarele – şi-n inimă îmi creşti

prea mare, ca să Te mai poată cuprinde

cu toată lumina dimineţii, care Te-aprinde

în ochii mei ca-n zarea mătăsoasă.

Curând ciobanii vor suna

hore câmpeneşti în nai:

e timpul să Te duci în rai,

iar eu acasă,

la cărţile şi la prisaca mea.

V.

Binecuvântează, frate soare,

fruntea care ţi se-nchină;

fă-mă, Doamne, larg şi depărtare,

şi mă bate cu lumină;

fă-mă, Doamne, brumă şi răcoare,

fă-mă apă, fă-mă rouă –

să mă soarbă cerbii în izvoare,

mestecat cu ceru-n două;

binecuvântează, frate soare,

mâna slabă, care scrie;

fă-mă, Doamne, luminiş de zare,

sărutat de-albastră glie;

fă-mă, Doamne, vânt de floare,

să mă ia-n aripi albina,

fă-mă, Doamne, nour de-nserare,

să-i port soarelui lumina.

Frate, eu te-aud în lut cum spui

rugăciunea grâului

pentru pâinea viitoare,

frământată în sudoare;

frate, eu te văd cum luminezi

rădăcinile-n livezi –

toată iarba, cât de mică,

mănăstire se ridică;

frate, eu te simt în fiecare spic,

bob de sânge, soare mic,

veşnicie foarte mare,

strânsă în nimic.

Te-nalţi dominator şi pur

din mănăstirea codrilor de-azur;

mai fumegă tăcuţi pe mări

luceferii albastrei depărtări

şi lanurile se-nfioară

de parc-am fi ţărână-ntâia oară.

E-n tine-atâta bunătate,

încât din fiecare strop de rază-ţi creşte

o nouă şi ireparabilă singurătate –

şi-atunci te risipeşti împărăteşte

în nesfârşite ploi

de aur peste noi.

Când răsări, tac muzicile-nalte ale stelelor,

noaptea mai vibrează-n oceane;

auroră, îmbrăţişează-mi munţii,

alungă umbra albastră

din umezeala pădurii.

Mărire ţie, prietenul lui Dumnezeu,

fratele stejarilor şi-al grâului;

câte milenii au trecut

prin lumina ta

de la-nceput?

Tu, care mângâi pietrişul

din mâlul fluviilor ursuze,

primeşte mâinile mele,

potir pentru inima ta.

Totul va fi un cântec înalt, peste stele.

VI.

Trec orbii, ducând în mâni castroane

cu supă aurie, care fumegă îmbietor;

azurul le-aşează pe frunte coroane

ca îngerilor.

Mănâncă-n tăcere, carii cum rod

în copac; supraveghetorul tăcut se plimbă;

unui copil i se face nod

în gât: a simţit o muscă pe limbă.

După ce-au spus rugăciunea, au ieşit în ogradă

şi-au început să pipăie soarele, ca pe Hristos, –

căci numai cu mâna şi fruntea pot să vadă

orbii cât e de frumos.

VII.

Aripile mândriei ţi-au căzut,

Dumnezeu te-a-ntunecat;

apropiindu-te de lut,

n-ai căzut în păcat.

Ca şi când ai fi mers printre mii de mărăcini,

deasupra ta s-au scuturat

nişte ploi de lumini

ca un aur ciudat.

Ţi-au plesnit buboaiele pe frunte

şi-ţi curge-n ochi sângele vâscos;

departe vuieşte, ca dintr-un munte,

dimineaţa cu sunet apos.

Până şi cânii au început să te-nfrunte,

lătrându-te-n ogradă;

n-ai cum să te aperi cu mâinile ciunte

şi doftorii nu vor să te mai vadă.

Li-i teamă, tuturor, de putreziciunile tale,

uitând că sufletul li-i asemenea

buboaielor, care desfrunzesc petale

de puroi cu licăr de stea.

Eu pun urechea la pieptul tău chinuit,

aud inima, inima ta,

care-i ca soarele când a răsărit

întâia oară deasupra mea.

Frate lepros, este-un fel de răcoare

mai curată ca bruma în ascuns;

prin zdreanţa obrajilor prietenul soare

până la os ţi-a pătruns.

Dar e un miros înalt de stele

în carnea ta, şi de livezi;

că trece Dumnezeu prin ele

nu-ţi vine să crezi.

După ce vei muri

– sfânta moarte e-aproape –,

mai frumos vei răsări

ca un luminiş de ape.

Te vei înălţa fag şi-n fiecare

seară voi veni cu oile,

s-aud murmur de depărtare

când te-or bate ploile.

Ne vom ruga împreună,

ca nişte crini ai Mariei;

vom asculta cum ne sună

clopotele veşniciei.

Vom fi ca nişte munţi în furtună.

VIII.

Însomnoraţi, sub pământ aşteaptă anii

adunaţi împrejurul stejarilor căzuţi;

cu aur în mână umblă ciobanii

să cumpere cântecul luceferilor muţi.

Cerbii cad în genunchi, loviţi de săgetători vicleni;

au mai mugit odată, pentru dealuri,

şi s-au coborât pământeni,

cu fruntea-n lut, ca-n răcoroase valuri.

Sângele s-a potolit pe frunzele ude,

vulpile-adulmecă vânatul răpus;

cornul vânătoresc s-aude

căzând ca ploaia şi cântecu-i sus.

Lupul linge sângele cald, ca de soare,

şi urlă-a vis, de-i răscoală

pe urşii adormiţi; pe zare

noaptea mai curge domoală.

Este-o oră liniştitoare a serii,

când fratele Vesper iese cu turma la drum;

departe scânteiază fulgerele verii,

dar fără tunet şi ploaie acum;

ca pe zăpadă păşeşte lupul înfometat,

orbii răscolesc prin scorburi după o iarbă anume,

semănătorul cuvintelor a însetat

şi-ncepe să bea tăcere; sătenii fac glume,

de care zâmbeşte lumina lunii, de sus;

nourii, cum îs albi, deşi seară,

sunt apele, în care surâde soarele;

ca ei sunt bisericile, bunăoară,

când gâlgâie-n potir izvoarele

de sânge ale Domnului nostru Isus.

În astfel de timp, simt o sălbatecă dorinţă

după înneguratul pământ;

aş vrea să fiu numai suferinţă

sau o frunză purtată de vânt.

Pământ, pământ!

Sfinţitor şi binecuvântat pământ!

Să te simt pe frunte, luminare,

ascunziş de seară, ascultare, –

frate cu sobolul şi cu aurul să fiu,

rădăcina fagilor să mă cuprindă

cu mâni alinătoare

pe sicriu, –

serile şi stelele,

apele şi ţarina,

livezile şi nourii

să-mi şoptească.

Pământ, fratele soarelui,

deschide-ţi braţele de piatră,

pământ, prietenul luceafărului,

în ce afund nepătruns

pe Dumnezeu L-ai ascuns?

De ce, însă, mi-i teamă,

moarte, mamă?

De ce negurile se risipesc

pentru un întuneric împărătesc?

E, Doamne, totuşi, prea curând.

Mi-i ruşine cum luceferii m-aud plângând.

IX.

Pentru tine nu mă pot ruga, frate întuneric,

Lumina s-a făcut sânge; soarele, povară.

Eu te-aud din pământ, gemând, –

te-ascult sub pietre, dobândit seară.

Ca nişte păsări de aur, mâinile mele

te-ar îmbrăţişa, un strigăt unic de stele,

ca glasul Domnului nostru, din stejari.

Eu ştiu unde e adâncul tău, frate întuneric,

stăpânul corbilor, al pajerelor,

al miorilor negri, al ceţurilor, al ulilor.

Sufletul meu e ca un argint întunecat,

numai că fără voie, deci fără păcat.

Cine te-ascultă de veacuri, decât soarele,

când noaptea curge din inimă, ca peste-o vale?

Ţărmul, unde vin la domnia strigoilor

mâinile noastre, desfăşoară o calmă uitare –

ca din ascunsele-i lumini

să răsară o-ndurerată zare.

Îngenunchează la fruntea ta de luceafăr

întunecimi, duhul fără sfârşit al mormintelor.

Părinţii noştri unde s-au dus, fără uitare,

Parc-ar fi fost neguri?

De ce, când ar, aud gemând

pământul fără lacrimă?

Dacă nu mă pot ruga pentru tine,

eu voi plânge la tâmpla lui Dumnezeu,

cum stă soarele, acasă.

Mâinile tale amiroasă

a sulfină şi-a pas de înger cu lumină, frate întuneric.

Eu sunt bun pentru cine

stă aproape de tine, ca o cruce, care

s-a-ntunecat de prea mult soare.

X.

Şi-acuma, Doamne, am rămas cu Tine

să stau de vorbă. Inima-mi tresare,

iar glasu-mi scade şi-i atât de bine,

că-n răsuflarea Ta de-albastră glie

mă simt ca păcuraru-n dulcea înserare,

când somnul ni-i prieten şi-n cărare

dulăii îl aşteaptă cu lătrat de bucurie.

Ca aburul pe codri, zarea

uşor se pierde prin fereastră;

aleargă-n mirişti depărtarea

şi-n frunze-i seara iar albastră.

Curând va-ncepe toamna fumurie…

Răcoarea serii aspre mă-nfioară

şi-i în aer ca şi când o liturghie

s-ar pregăti. Vrea robul Tău să moară,

Doamne.

Vrea-n arbori iar să treacă, iar în grâne

să circule, spre-lauda Ta, şi-n rouă

să-şi aburească răsuflarea, pâine

să-i fie inima, ca-n două

să i-o frângi.

Pătrund de-acum apropierea

de floare-a frunţii Tale înstelate,

de-acuma inima, ce-n pieptu-mi slab mai bate,

e-a Ta – şi-a Ta e şi tăcerea

ce-mi urcă umerii cu aripi de eternitate.

Odaia, Doamne, plină-i de tămâie

şi, când veşmintele-Ţi adie

ca vântul slobod la câmpie.

Te simt trecând prin grâie

ca prin veşnicie.

Mi-i ca şi cum m-ar fi-nserat frunzişul

pădurilor de fagi, cu cerbi sfioşi în ele;

sunt seară eu, iar Tu eşti luminişul,

în care-am semănat câmpii întregi de stele.

E-un somn al ţărilor înalte,

pe care nimeni nu-l mai ştie,

că Dumnezeu s-a dus în veşnicie,

iar eu la celelalte.

Din mine ţară am crescut,

azururi leneşe pe-a mărilor singurătate;

pădure-am fost şi n-am crezut –

şi hat de ţarini nearate.

Îmi ştie mineralul boarea gurii,

mă poartă apa-n glii legănătoare;

la fruntea-mi, care-i ploi de soare,

nicicând n-abate umbra stearpă a pădurii.

Oare suntem altceva decât o seară –

sau amiază, în care Dumnezeu

stăpâneşte, şi nu sună mai clară

inima, atunci, de sângele meu?

E sufletul unora crin subţire

de-argint cu fulguiri albastre de ninsoare,

al altora – o albă mănăstire,

cu turle zvelte, care tălăzuiesc la soare.

Văzut-am rânduindu-Ţi casă

mezinii – trupul Tău de foc

să stea-nlăuntru bine, ca-n mătasă,

iar lumea se mira de unde

răsare-atâta busuioc

şi boarea lui de ce-o pătrunde.

Dar eu m-am ostenit cărare

uşorului Tău pas şi, totuşi, greu, –

şi mult m-am bucurat că sufletul, prin care

– ca-n veşnicie – trece Dumnezeu,

a fost cădere-n lut şi-n timpuri înălţare.

Păşeşte, Doamne, pe cărarea mea umilă

şi codrii Ţi-or ieşi în cale,

să-mi spună, filă după filă,

istoria vieţii Tale,

iar dimineaţa, de-i ajunge-ni rai

cu mine – neînsemnat grăunte! –

aşează-mi, Doamne, sufletu-ntre scai –

lumina lor să-mi sângere pe frunte.

EPILOG

LUPTA ÎNGERULUI CU SATANA ADORMIREA LUI FRANCISC DIN ASSISI

MASCA

1.

Apoi a venit curtea cerească, marea, luminata, căci numai îngerii se mai lăsau la el, seara – şi-albinele, iar toamna era lungă şi frumoasă. Dumnezeu s-a dus în toate bisericile din lume. Clopotele sunau fără auz, în pământ, moartea venea sfioasă, făcându-i legământ gingaş, de mătasă, pentru suflet. Îngerul cu paza l-a îndemnat pe Satana şi-a început o luptă, care-a durat până târziu noaptea.

2.

Francisc a adormit aproape de soare. Moartea i-a intrat uşor prin porţile ochilor, căci ei erau curaţi, deşi fără lacrimă.

3.

Oamenii spuneau că nu mai trebuie soare pe cer, căci faţa lui Francisc luminează îndestul, şi pentru luceafărul de mai sus de soare.

ÎN ASSISI A FOST MARE BUCURIE.

Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

profesor AL. ROSETTI,

omagiu devotat

acest simbol liric,

M. S.

Nun leid ich an einer tiefen wunde…

Stefan George

Erau tăceri mai tari ca piatra sub păduri

Şi-n flacără subţire lunecam tăcut

spre inima pământului, de unde tu mă furi

să fulger liniştea ţărânei care m-a pierdut.

Mă adunam din ploaia soarelui de-amiază,

duceam sub stânci amurgurile-nsângerate

şi-o clipă mă opream s-ascult cum lutul dormitează

visând luceafărul cu noaptea din eternitate.

Ca şerpii răscoleam ţărâni de brumă-naltă

– răcoarea brazilor mă fumega-n cristale –

şi-n legănări tăcute lunecam să văd cum saltă

colinele superbelor oceane muzicale.

Stejarii mă mai cuprindeau cu rădăcina,

dar le fugeam de sub tentacule – departe,

la fund, în ţările pământului, din care lumina

aduce murmurul izvoarelor cu iz de moarte.

Sub negrul lut simţeam cum, totuşi, roze-aurore

se-nalţă pe aripa păsării de foc,

zvâcnind de melodie, – şi-n acele calme ore

de sub pământ cu slăvile mă bucuram la un loc.

Spre mari văpăi văpaia mi-o duceam – lumină

atât de rece eu! – şi culegeam în drum

tot sângele pământului, în inimă să-mi vină

amarul cântec cenuşiu al zărilor de fum.

Dar uneori m-opream s-ascult cum sus aleargă

sub lina ploaie-a lunii cerbul după ciute;

atunci sta doru-n mine vinele să-mi spargă –

şi-n hăuri fără fund mă prăbuşeam mereu mai iute,

ca tropotul copitelor să nu-mi mai sune

cumplita nostalgie după cerurile multe;

în voie mă lăsam, ca matca să-mi adune

de pretutindeni carnea de lumină, – şi s-asculte

durerea-mi, pajere se-opreau, subpământene,

dar oamenii m-au smuls maternului pământ,

să mă prefacă-n bani; avari urâţi cu dragoste ne

băteau, ca sunetul să-i îmbete. Doamne, ce mai vânt

de nebunie din pricina mea în lume!

■

Şi-atunci venit-ai tu, drag meşter fără nume…

Prin focuri purificatoare m-ai trecut

şi zimţii blestemaţi mi i-ai topit în ele;

din aburii albaştri m-am ales – şi-am început

spre slăvile eterne-un cântec nou de brumi şi stele.

Sub mâna ta un sunet de lumini eram,

scânteietoare-auroră şi imens amurg;

vremelnicia lumii-n veacuri aspre o-nălţam,

s-ascult prin mine stelele şuvoi cum iarăşi curg.

Stau astăzi gând – e gândul tău – să mă-mplinesc

şi-ascunsul minţii tale-n mine se trezeşte;

acuma simt în trupu-mi bogăţii de cer cum cresc –

creezi o lume nouă azi, din spirit îngereşte.

Imensă bucurie – ocean de largi azururi!

Desăvârşindu-te în plasma mea de geruri,

tu, meştere, te profilezi de-a pururi

pe-aceste calme, vaste, moarte ceruri,

pe care din sufletu-ţi de rob supus lui Dumnezeu

le-ai înălţat şi iad cumplit, şi rai, spre trupul meu.