Mircea Streinul: Trei fabule

Domnului

OCTAV ŞULUŢIU,

pentru o revenire,

cu drag aceste pretexte lirice,

M. S.

Curcubeul

Elanu-l aruncase arc pe cer şi-ntreaga lume

se bucura, şi toţi copiii îl strigau pe nume,

dar dânsul, observând că nourii i-acopăr zarea,

le spuse, neputând să-şi stăpânească indignarea

„Sunteţi meschini! Mereu

invidia vă roade pân-la inimă;

de n-aş fi curcubeu,

v-aş face k. o., însă-mi ştiu păstra prestanţa

şi pot s-afirm că minimă

vi-i importanţa!

De n-aţi fi voi, pe cele patru zări

culorile mi-ar străluci ca mări

de nestemate”.

Grămezile de nouri se priviră,

întâi mirate,

apoi mai vesele; la urmă izbucniră

în râsete, de răsunară

în geamuri stropii – vesel cum răsună

în codri tunetul de primăvară,

şi-ndată dispărură după zare,

rostogolindu-se cu voie bună.

Se umflă curcubeul, tot mai mare

să crească

pe-albastrul cerului zăvoi, în care

un singur nour mai rămase, să privească

desfăşurarea mândrului tezaur de culoare

şi-o clipă se opreşte însuşi prea grăbitul soare.

„Dar asta ce-i? Culorile îmi curg în gârlă… Frică

mi-i, Doamne… Verdele-mi se strică…

Albastrul s-a pierdut… şi violetul… Mor…

O, nour, drag prieten, vină-mi în ajutor…”.

Însă nourul zâmbeşte şi aleargă după zare,

şi-n aceeaşi clipă,

curcubeu-şi pierde ultima culoare,

pe care-o ia o vrabie pe-aripă.

Revolta plantelor

S-a-nfipt la marginea terasamentului o păpădie,

din fire galbenă, ca fiecare,

şi zi de zi priveşte cum acceleratele sfâşie

văzduhu-albastru, prăbuşindu-se demente-n zare.

„Frumos e, Doamne, să te poţi mişca, să vezi întreg pământul,

s-alergi spre-albastrul munţilor, departe,

să simţi cum se-nfioară frunzele, când bate-n ele vântul,

pe scurt: destinu-n toată lumea să te poarte”, –

constată păpădia,

iar macul de alături

îşi pleacă pălăria

şi doleanţa o transmite

cochetei mături,

iar mătura, la rândul ei,

îi turbură fasolei adormite

siesta, să-i comunice imediat celei

mai bune-amice că-n curând o nouă eră

va-ncepe şi că blonda păpădie,

cuprinsă de-a voiajurilor nostalgie,

ar vrea să zboare-n stratosfera.

Nici na trecut o zi, şi-ntregul continent[1]

… e-n freamăt: toate plantele

– stejarii, palmierii, brazii, elegantele

ferigi, ciupercile, sinistra mătrăgună,

tutunul, varza, morcovul, ridichile de lună

etc. etc. – au aderat

la punctul de vedere exprimat

de păpădie.

„E pur şi simplu tiranie

să fii etern legată de acelaşi loc”, –

susţine dârz răchita, –

„când orice dobitoc

îşi mişcă unde vrea copita”.

„Aşa e!” – urlă castravetele,

– „Noi vrem picioare”! –

Se-nfurie flegmaticul dovleac,

sătul de-atâtea băi de soare.

Discretele

zorele tac

şi-n gândul lor,

pe care, diplomat, l-ascund

în creierul fragil de vegetal,

pe-albastrul fund

brumat de pal

caliciu,

susţin că-i „… tot un drac de ai sau nu picioare!”.

„Adevărat supliciu

să stai mereu în baltă,

de-a valma cu brotacii!” –

afirmă papura înaltă,

iar ochiul-boului, vulgar,

înjură de toţi dracii

şi-l secondează – cine-ar crede?! – pudicul mărar.

„Greva foamei!” – murmură stejarii-n barbă;

ca s-arate ce subţire-i e obrazul,

„Greva foamei!” – cere prazul;

De la frasin pân-la iarbă,

„Greva foamei!” – e parola generală,

pentru care socul, ca să se-afle-n treabă,

din bobiţe-şi cheltuieşte stropul ultim de cerneală.

Plictisită de scandal, natura-ntreabă:

„Vreţi picioare?”.

– „Vrem picioare!” –

îi răspunde-al plantelor popor,

iar natura, resemnată,

îşi şopteşte: „Doamne, fie voia lor!”.

■

… şi, pe dată,

unanim un chiot pân-la ceruri se ridică:

bucuria plantelor e mare,

căci, în fine, le-au crescut şi lor picioare.

Nebuni de fericire că utopica speranţă

li s-a-mplinit,

întâi cu frică,

apoi cu siguranţă,

din codru toţi stejarii au ieşit,

cu fagii după dânşii, la plimbare,

iar din parcuri, în agale promenadă, –

ram la ram cu salcia pletoasă,

zgomotoşi, platanii se-mbulzesc la stradă.

Cartofii au plecat la mare,

a broaştelor mătasă

descinde la oraş, intrând în cafenele, –

şi-n ziare

întreaga lume a citit

că verzele au invadat tramvaiele municipale,

că papura preferă avionul,

că volbura s-a instalat

în sere, izgonind suavele

produse ale florei tropicale,

că firavele

pansele

au găsit

cu cale

să se-mbete

şi că napii s-au cam dat la fete.

■

Însă… pe-nserat,

iată că trei verze-au leşinat

şi cumpliţi fiori

au cuprins vreo zece

morcovi graşi şi bălăiori,

căci căldura a-nceput să-i sece;

Doamne!, straşnic ar fi vrut să bea

un strop de apă rece –

dar, vezi, asta nu se mai putea,

căci rădăcinile – uscate –

s-au transformat – dar toate, toate! –

în virgule şi semne-ntortochiate,

buchii şi glagoare,

interpuncţii de-ntrebare,

exclamare,

şi-alte bazaconii

scoase de prin dicţionare.

Vai, ce catastrofă![2]

E bolnavă păpădia –

– prazul spune: „Soro, gălbinare!” –

şi-o ciupercă şi-a pierdut în îmbulzeală

pălăria;

verzele, nebune,

se dezbracă-n pielea goală;

la o cafenea, tutunul

a-nceput să-njure cu mărarul şi alunul

că de vină-s păpădia şi cu macul:

„Ducă-se la dracul!

Ei au pus la cale

chestia aceea că ne trebuie picioare!” –

şi, cuprins de indignare,

napul – deh! sanguin… –

şi-a luat bastonul.

„Hai cu toţii,” – spune, – „să-i turtim fasonul!”.

Tăbărând asupra bietei păpădii,

harşti!, i-au tras o mamă de bătaie,

de-au făcut-o tot cucui şi vânătaie;

macul – că era mai tont… –

s-a ales c-un simplu ghiont.

După asta-ntreaga plantelor trufaşă naţie

iată că trimite la Natură-o delegaţie,

ca-n genunchi s-o roage să le dea iertare:

„Maică bună, noi nicicând nu vom mai vrea picioare!” –

şi s-au pus pe tânguit

(păpădia … mai ales!) –

„Ah!” şi „Ah!” şi „Vai!” şi „Vai!”

de credeai

că sfârşitul lumii a venit.

Atunci Natura, marea,

veşnic înţelegătoarea

Natură, s-a-ndurat

şi copiii şi-a iertat –

ca să fie toate

Domnul cum a dat.

■

Fabula morală n-are,

dar şi-o poate face fiecare…

Cernăuţi, la 17 iulie 1939.

Dialog inedit între Don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Doi călăreţi se iviră de după o culme. Caii lor mergeau la pas (e de notat că unul dintre cai era măgar…). Soarele prăjea drumul pietros şi cerul se credea fântână, întunecându-şi în consecinţă albastrul.

Unul din călăreţi avea pe trupul său osos, înalt, o armură, iar celălalt se simţea mai comod într-un leibăraş de culoare problematică.

Cel înalt călărea pe-o iapă roşcată, ca şi stâncile dimprejur, iar măgarul celuilalt semăna cu stăpânu-său. Cei doi oameni continuau o convorbire începută de vreun ceas.

– Stăpâne, eu zic că eşti mare… Mâna Domnului îţi va ajuta să învingi pe toţi dracii şi geniile rele. Şi atunci tristeţea ta se va preface în curcubeu de bucurie.

Cel înalt zâmbi şi-i răspunse, prefăcându-şi într-o ploaie de lumină ceţurile feţei:

– Tu eşti un vrednic scutier, dragul meu Sancho. Numai că n-ai citit destul şi eşti cam prost, ceea ce nu e însă păcat. Când ne vom întoarce victorioşi, îţi voi pune la dispoziţie biblioteca mea şi înţelepciunea cavalerilor se va pogorî şi asupra ta. Eu sunt luptătorul pentru dreptate, şi gloria omenească nu mă atrage. Bunătatea izvorăşte din sufletul meu şi oamenii n-au de unde să mi-o dea. Bietul meu Sancho! Ce naiv eşti! Gloria va creşte din mine ca o floare de argint. Ceilalţi mă vor invidia şi-mi vor spune „Nebunul!” – ca prietenul meu, bărbierul. Din mine, Sancho, izvorăşte strălucirea, ca sângele din trupul martirilor lapidaţi. Toţi ceilalţi sunt reflexul meu. Cu mine va muri o lume. Cu fiecare om moare o lume. Numai că lumea unuia e mai frumoasă, iar a altuia mai urâtă. Cine a fost nebunul, care a spus că lumea este una? Lumile sunt milioane şi milioane. Da, da, Sancho, şi nu căsca gura ca bravul tău măgar când zbiară! În orice vietate, de la ţânţar până la elefant, e câte o lume. Ai omorât un ţânţar, şi ai distrus un univers. Gloria, iubitul meu Sancho, o poate năzui numai acela, care vede totul mai frumos. Pentru asta trebuie să ai încredere în tine însuţi. Uite: acuma am scuipat. Opreşte-ţi măgarul şi priveşte. Vezi în nisip strălucirea aceasta diamantină? E scuipatul meu. Razele soarelui îl fac strălucitor.

– Da, mărite stăpâne! E ca un diamant.

– E astfel, fiindcă a fost scuipatul meu, şi razele soarelui l-au înnobilat. Meditează, bravul meu Sancho, meditează! Asta e mama înţelepciunii.

Cei doi călăreţi porniră mai departe. Albastrul cerului era tern şi peisajul terestru arid. Umbrele consumau în mers culoarea roşcată a drumului.

Deodată, călăreţul cel scurt se opri şi scuipă. Vru să vadă strălucirea, însă nu erau decât nişte stropi murdari, încleiaţi în colb.

Cel înalt surâse trist şi spuse:

– Vezi? Eu am scuipat pe nisip. De aceea strălucea. Tu ai scuipat în colb, şi scuipatul tău s-a prefăcut în glod, scumpul meu scutier! N-ai avut încredere şi providenţa ţi-a aruncat saliva în gunoiul colbului. A mea a fost condusă pe nisip. Sancho! Sancho! Mi-e teamă pentru gloria ta!

Cel scund şi gras vru să spună ceva, dar cel înalt o şi pornise la galop, căci zărise pe culmi, în bătaia soarelui, morile de vânt.