Mircea Streinul: Cântec de dragoste

Azi a căzut

prima zăpadă;

ah, ce tristeţe

în alba ogradă.

Tu, luminoasă

stea de lut,

cât eşti de frumoasă;

lumina cum te-a durut.

În grajd, caii visează

vaste fâneţe;

fanarul s-a stins,

lumina-i roşie,

o stea s-a aprins.

Hargatul cântă dintr-o „Mundharmonika”,

zăpada-i roşie.

Doamne, a mai căzut o stea –

hai să intrăm în veşnicie.

Mâinile tale-amiroase

a lapte cu dulci aburi în şiştarul plin;

nopţile sunt mai frumoase,

fânul are iz amărui de pelin.

Umbra tace-n zăpadă,

fanarul se stinge;

trist, în ogradă

cânele bolnav rănile-şi linge.

Fânul miroase turburător,

mâinile tale cum lunecă

peste golul grumaz;

lupii cum urlă şi iarăşi ţi-i dor

de umerii largi.

Iată-mă-s: dulce strigoi,

cu-albastră cămeşă de in;

sărutul mi-i lună,

privirea: venin.

Haide, amândoi peste goalele câmpii

s-alergăm cu sania morţii;

zăpezile-s astăzi roşii,

citeşte „Lenore2, ne-aşteaptă toţii morţii!

Este-n câmpie-o colibă,

acolo să mergem;

ne-aşteaptă acolo doi cai,

spre lună s-o ştergem.

La urmă, fanarul va rămânea

ca un ochi singuratic în noapte;

luna va fi mai roşie –

şi va mai cădea o lumină

târzie peste fruntea noastră

albastră de tristă şi limpede stea.