Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

Bazil Munteanu,

pentru o mare înţelegere românească,

omagiul desăvârşit

al lui

M. S.

O frunză murmură-n pădure şi, în curând, întreaga pădure va cânta; ciobanul culege o stea şi valea s-a acoperit cu aur; dar toate oceanele vuiesc într-un singur atol; cerul poate fi într-o unică privire. Iată, deci, ce sunt comentariile şi ce poemele într-un vers.

POEMUL ÎNTR-UN VERS

Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

Şi câte noi sonanţe în crudul verde-al serii

din fiecare frunză, când liniştea ţi-o-nduri

ca-naltele coline, pe care tac oierii.

PĂSTORUL MĂRII

Copilul gol mai cântă din fluier la delfini.

Nereu în mâlul verde coralieri visează

cum sângeră pe valuri – şi plouă cu lumini

de-azururi liniştite ca marea la amiază.

ÎMBRĂŢIŞARE

Suia o viţă de-aur pe negrul chiparos.

Luceafărul – pe frunte, pecetea veşniciei;

umbreau pe umeri aripi şi laurul brumos

creştea solemn pe creştet tristeţea bucuriei.

PAN

Prin frunza rară ţapul priveşte, faun trist.

Îl amăgeşte-n haturi sulcina amăruie

şi cimbrul bate larguri spre cerul de-ametist,

din care-n alte ceruri miresmele mai suie.

ZVON

E roiul de albine sau numai amintiri?

Curând – ce-aproape-i ora! – va trece peste soare

luceafărul de seară, cu stranii licăriri,

să-mi aburească geamul cu brumi prevestitoare.

STELĂ FUNERARĂ

O umbră joacă ramul pe piatra unei umbre.

Pornind din vechi adâncuri, pe creştete ne-adie

apropiata seară şi largi azururi sumbre

alină-n ape moarte conturul tău, vecie.

STELĂ DE MIN

Cu plâns şi râs de mască în mâini, nepăsător.

La piatră pui urechea, uimit s-asculţi cum bate

prin sterpele milenii o inimă de muritor

şi-n ea surprinzi ritmată întreaga ta eternitate.

GROAPĂ NOUĂ

Păşeşte lin, drumeţe, pe moartă să n-o scoli.

O toamnă lungă fumegă-n văi atât de stranii…

Pornesc prin cimitire ai veşniciei soli

şi din adânc te cheamă, cu visurile, anii.

STELĂ DE DANSATOARE

Cu vălul tras pe faţă, se depărtează stând.

Luminile o scaldă în boare de auroră

Şi-n muzica înaltă coloanele vibrând –

ne retransmit prin piatră imaginea-i sonoră.

TRUP DE FATĂ

O salcie mlădie cum e tulpina ei.

Amiezile o plouă cu-argint şi depărtare, –

şi-ai vrea s-o strângi în braţe, sărutul să i-l iei

din fiecare zâmbet înrourat cu soare.

DORINŢĂ

Iubire, nu fii veşnic al inimii tăun.

Te-ai risipit în floare, ca serile de-ncet,

şi-n pulberea aurorei din rouă te adun,

ca-n soare să te zvântur – uitare şi regret.

CULORI

Zambilele, nori vineţi, şi cerul flori purta.

Din mirişti, Papageno pândea un fluture

cu brumi pe-aripă, care în cale îi tot sta, –

culorile-i de aur pe mâni să-şi scuture.

ÎNTÂLNIRI

O piersică pufoasă şi fraged un obraz.

Invidios, salcâmul se-agită inutil!

şi-un măr zbârcit ca nuca mai face straşnic haz,

în timp ce toamna vine, ca vulpile, tiptil.

VEGHE

La gura sobei gândul, tovarăş călător.

E-un viscol fără margini şi-albastre licăriri

de vis te-ndurerează mai crâncen, dar pe stor

se stinge seara calmă de veghe şi-amintiri.

PASĂREA DIN BASM

Zburau fazani de aur în focul din cămin.

Pe creştet coroniţe piticii le-au adus

şi gnomii bat în palme, când pajerele vin

cu umbre şi cu visuri din ţările de sus.

IARNĂ

În zare zurgălăii de sănii… Suflet nins.

Oglinda aburită îngână moi lumini,

de umeri negre aripi ca negura s-au prins

şi-amurgul lopătează veciile-n grădini.

ARTĂ POETICĂ

Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.

Cutreieri singur seara, un soare-ascuns să vezi,

şi, culegând luceferi, pe mână ţi-a rămas

o pulbere ce-ngână lumina din zăpezi.

AMURG

Iubirea ta m-ajunge cu umbre tot mai lungi.

E-o veşnicie falsă în fiecare clipă,

dar mă rechemi din noapte, ca-n moarte să m-alungi

în timp ce-amurgul bate o ultimă aripă.

MELANCOLIE

Foşniră împuşcate lungi aripi. Dor târziu.

Căderea lor te-opreşte la mijloc de cărare

şi-un chiot mai străbate amurgul fumuriu,

prin care-aleargă ploaia – a vis şi depărtare.

LOGODNĂ

Pe mal un singur paltin, pe ape doar o stea.

Fecunda-mbrătişare învolbura pe mări

lumina dimineţii, pe care-o prevestea

vântreaua fluturată de vaste depărtări.

PASĂREA MĂRII

Un nor de taină zboară pe-o insulă-n amurg.

Luceşte-o clipă-n aripi suava-ntârziere

a soarelui pe valuri şi-apoi în mare curg

însomnorate fluvii de noapte şi tăcere.

CALEA NOPŢII

Prelungul drum al lunii pe mare până-n zori.

Ciobanul nostru cheamă din pajiştea de stele

mioarele-aşteptate de straşnici negustori,

care să le-nchidă-n carte, ca bani să ia pe ele.

MARE SUDICĂ

Pe mări de micşunele ning pescăruşii fulgi.

În valuri clare, corăbii scufundate…

Adie vântul larguri şi-ai vrea din mâl să smulgi

vântreaua grea de aur şi de-adâncimi ciudate.

INSULĂ DE MIRODENII

Mireasma ei pe maluri venea, ea niciodată.

O simt şi-acuma-n sânge şi parcă-i mai aud

prin ploaie fremătarea atât de-apropiată,

că-mi scutură pădurea pe frunte ramul ud.

NAVIGATORII

Pe zări amurgul singur cu dorul lor pustiu.

Meduzele brumoase-n luceferi cum se-aprind

şi-nalţă-n dulci coline oceanul vioriu…

Corăbierii ţărmul în vis de-l mai cuprind!

MARINARUL

Din larg zăream pământul, pe ţărm privesc în larg.

Cu tine-aştept acuma o nouă dimineaţă,

să plec spre ţărmul magic şi soarele-n catarg

să-mi fluture demenţa vântrelelor de ceaţă.

TRECUTUL

În ochii verzi porţi marea spălată de furtuni.

Te duc adânc în mine şi-n inimă te-ascund,

dar totul e zadarnic: din amintiri te-aduni

ca umbra-n ceruri fără lumini şi fără fund.

PLAJĂ

Nisip, talazuri, spume şi scoici – tu, nicăieri.

Pe unde trece valul, eu urma ţi-o mai caut…

Sunt muzicantul care descoperă-n tăceri

suava notă stinsă a unui magic flaut.

TINEREŢE

Pe frunza toamnei pasul sfios al căprioarei.

Adulmecând-o-n ploaie, răsună-un pocnet ud.

O-ngenunchere… Sânge… Lumină stinsă… Oare-i

stejarul, care plânge, oftatul ce-l aud?

APĂ NEÎNCEPUTĂ

Mi-ai dat să beau din cană iubire de izvor.

De ne schimbam în piatră, cu luciul frunţii noastre

sfidam eternitatea – şi-al pietrei clare dor

ne-ar fi-nălţat la ceruri prea triste şi albastre.

DEZAMĂGIRE

Ai spart oglinda; chipul din ţăndări nu-l culegi.

Din bruma, care arde în sticla depărtată

luceferi moi de apă, tu nu vrei să-ti alegi

decât lumina frunţii: privirea însetată.

SEARĂ LA VORONEŢ

La sfinţii-n zugrăveală, amurgu-îngenunchea.

Luceafărul de seară cu plugul da pe sus

şi se sfărma lumina grăunţelor de stea

pe umerii Mariei şi-ai Domnului Isus.

VECERNIE

Ca stropi de ploaie toaca, şi clopotul furtună.

Isus, păşind pe valuri, dă serilor de ştire

şi-amurgul din zăvoaie azurul şi-l adună,

Mariei să-i aştearnă culcuş de adormire.

HERACLIT

Priveam cum fuge ziua pe apele ce curg.

Nisipu-n mână, totuşi, te uită cum rămâne:

colina-şi înstelează luceferii-n amurg,

anticipând, regală, aurorele de mâine.

TIPAR

Nisipul poartă încă plăpândă urma ta.

Atolul cum cuprinde în valu-i mort o stea –

pe dunele de aur lumina-şi fremăta

superbele-i acorduri, ca tu să treci şi-n ea.

ARTĂ POETICĂ

Iubiri, dureri, amurguri: un vers în scrum de ani.

Înmugureşte, calmă, singurătatea-n drum,

ca Mioriţa-n fluier la seară şi ciobani.

Viaţa să ne-o-nchidem şi să visăm de-acum.

PORTRET

Durerea cu ochi negri sub părul azi mai alb.

Trecutul mă îndeamnă să răsfoiesc în scrin

caiete vechi cu versuri şi-un trandafir rozalb…

Le-oi arunca la noapte în focul din cămin.

FLOAREA VREMII

Pe pajişti stânjeneii, în suflet toamna iar.

Încerc în nai un cântec, dar parcă el răsună

a moarte şi uitare – şi-atunci aud cum iar

necunoscutul corbii în horă şi-i adună.

STOL COBORÂT

Cad frunzele, pământul e plin de rândunele.

O primăvară-i, totuşi, pe care-o mai adii

din inimă şi lacrimi în versurile mele, –

şi soarele-mi zâmbeşte ca-n vechi copilării.

MURMUR ETERN

În golul scoicii marea; în suflet nemuriri.

Nisipu-nsomnorează cu vis coralierii

şi-albastre Polinezii recheamă-n amintiri

foşnirea stinsă, care agită palmierii.

DARUL

Dă-mi pacea înserării pe care-o ţii pe mâini.

E timpul s-ascultăm, cu lumina din livadă, –

pământul cum vorbeşte cu stelele-n fântâni –

şi-apoi, pe umeri, noaptea ca moartea să ne cadă.

POETUL TRĂDAT

Un vers cu plâns de ape, când îl credeai cleştar.

E-amară voluptatea din depărtări să vezi

cum cade curcubeul brumos pe-argintul rar

al culmilor cu soare şi veşnice zăpezi.

VASUL LOVIT

Urciorul crapă, suflet rănit, de plânset gol.

Căci lacrimă de unde, când plânsul lui a fost

cădere de luceafăr în voluţiuni de-atol

însingurat sub valuri triste şi fără nici un rost.

BELŞUG

Am întâlnit azi toamna venind în car cu boi.

Pe-nvălurate linişti, – cu secerea în brâu

Isus ca-n Galileea trecea prin lan cu noi,

s-arunce peste ceruri întâiul spic de grâu.

CASTANA

Din ghimpii amintirii trecutul l-am cules.

Cu nouri grei de mirişti şi ploi întârziate,

te-aduc prin vis, te flutur prin somnul meu ades

şi-ascult cum veşnicia în orice clipă bate.

DRUM DE NOAPTE

Ne învelise luna în colb de amintiri.

Simţeam alături umbre şi ţarini largi de vis

cum fluturau demenţa-n târziile-amăgiri, –

când seara ca o rană pe inimi ni s-a-nchis.

NOCTURNĂ

Mai ştii în noapte plopul cu luna, galben cuib?

Ce platoşă superbă pe ţarini vaste zarea,

dar haide armăsarul cu jar să mi-l îmbuib

şi-atuncea cuceri-voi în palmă depărtarea!

CASA COPILĂRIEI

Sub lună casa albă: o piatră de mormânt.

Ce depărtaţi sunt teii cu foşnet înstelat,

când ploaia lor de frunze mă-mprăştie în vânt

sub cerul, peste care odată am urcat.

MENIRE

Un clopot peste lanuri şi vremuri, te chema.

Îţi alegeai din grâne netrebnica neghină

şi-n fiecare dangăt viaţa te ritma

din lutul aspru, care – murind – cânta-n lumină.

REÎNTOARCERE

Am pribegit cu zeii, la oameni să mă-ntorc.

În marmură îmi bate, ca sângele, trecutul,

dar lacrima zadarnic din piatră-ncerc s-o storc:

s-a risipit în mituri şi-n ceruri-nalte lutul.

ASEMĂNĂRI

Viaţa-i fum – şi fumul căminului ţi-e drag.

Mi-i dor de-o iarnă lungă, sfâşietor de calmă,

ca-n stinsele amurguri să mă re-ntorc pribeag –

şi lacrima târzie să ţi-o culeg în palmă.

PĂRERI

Brotacul: frunză verde; sitarul: frunziş mort

Furnicile-mi resfiră în pagini poezia

şi-albinele îmi fură culoarea, care-o port

cu soarele-n amurguri şi-n tril cu ciocârlia.

AMURG ÎN CRÂNG

Albinele luminii prin frunze se jucau.

Atunci, o ploaie verde-n obraji te aburea;

pe-oglinzi târzii ca seara, cad brumi, polen să-ţi iau

pe frunte răsuflarea, să te-nstelez cu ea.

CASĂ LA BALCIC

Şi sufletul şi casa mi le-am deschis pe mări.

Din Dunările ţării orgolios mă chem –

totală dăruire de clare depărtări

în valuri legănate cu ritmuri de poem.

FATĂ LA FÂNTÂNĂ

Coboară, legănată, din frizele greceşti.

Cu amfora pe umăr, ca pinul pe colină…

Să-i dai pe fruntea clară sărutul te sfieşti

şi-i torni pe mâni fântâna cu magică lumină.

TURC BĂTRÂN

Îşi numără mătănii de-o mie şi-una nopţi.

Şi-a spulberat atâtea războinice elanuri!

Acuma-şi soarbe gingirlia şi roade sâmburi copţi,

visând de paradisul cu hurii şi divanuri.

MĂGĂRUŞ

Stă cu urechi pleoştite, jupitul înţelept.

Ascultă-n amintire, deşi-i atât de mic

şi de-oboseală cade cu botu-i negru-n piept:

visează Rusalimul cu ramuri de finic.

CIMITIR TĂTĂRESC

Prin pietre ceruri albe şi marea-n zări, argint.

Îngenunchez ca soarele-n iarba din cărare,

cu mâinile-mi umile netemător s-alint

nostalgicul trecut şi viaţa viitoare.

GOLFUL

Strâns albastru-n braţe şi-l leagănă mereu.

Pătrunde-n unda aspră luceafăru-nserării.

Atunci, pe ţărmuri trece necunoscut un zeu

şi cântă blând în valuri din naiul depărtării.

CAMEE

Prin piatra străvezie ca un talaz: Sirena.

În smârcuri o aşteaptă frumosul pământean,

dar largul o recheamă şi valu-i duce trena

de algă azurie şi-nsângerat mărgean.

DRIADA

De trunchi lipeşti urechea s-auzi cum plâng şi azi.

Mă turbură ţărâna ce-o simt uitată-n tine!

Te vreau mai înălţare, dar tu robit îmi cazi

cu luna la picioare şi moartea nu-ţi mai vine.

MARE PĂMÂNTEANĂ

Desfăşurarea verde a grâului din zări.

Corăbieri, copacii amurgul şi-l plutesc

pe-o mare fără ţărmuri şi fără depărtări.

Călătoria serii cu stele mi-o plătesc.

CIOCÂRLIA

Din praştia câmpiei lumina cântă sus.

Zâmbind copilăriei, pe grâie revărsată,

se-opreşte s-o asculte din mersu-I înalt Isus –

şi-i dă să bea azurul din palma-I sângerată.

NORII

Albastru clătinate, aeriene culmi.

Ciobanul doarme şi turmele-şi visează

spre zare cum le mână vergilienii ulmi,

să urce spre azurul halucinat de-amiază.

POPOR NOMAD

Cu norii şi cu vântul porneam, pământul sta.

Noi nu vedeam în aspra cuceririlor înfrigurare

că-n stepe depărtate cu seara ne-adăsta

sub adormiţi luceferi o altă depărtare.

POPOR NOMAD

Foc, stins, cort strâns, pustiul şi pulberea plecării.

Trecutul drag aici rămâne, dar iată cum în zare

elanul desluşeşte prin umbra depărtării

belşugul laptelui şi-al mierii din ţara viitoare.

SCLAVE

Femei cu trup de noapte şi miez de soare-aprins.

Îngenunchiaţi la focuri, ei fremătând privesc

prin măgura de danţuri în ele cum s-a-ncins

îmbelşugatul ritm al plantelor când cresc.

POPAS

Proptiţi în lănci, cu hăţul pe braţ, la focuri mari.

Lumina-şi sună umbrele, parc-ar fi cuvinte;

poporu-aşteaptă zorii cu stinse zări, pe care

să-i treacă prin legendă, cu soarele-nainte.

DESCĂLECĂTORII

Întâiul fum de sate şi-n vale glas de câini.

De-abia-i arat pământul, dar oamenii-l sărută

adulmecând de-acuma aroma primei pâini

şi coasa-ncep cu toţii în gând să şi-o ascută.

CRĂCIUN

Se-oprise steaua, fânul în staul strălucea.

Dar se-ntrista Maria, simţind în ea ciudat

că magul cel mai tânăr departele-aducea

cu fraged iz de moarte în darul aromat.

ARTĂ POETICĂ

Din teascurile vremii plâng lacrimă de vers.

Mai pură-i ca amiaza cu soarele imens

şi-n ea rezum ideea cu-ntregul univers,

ca-n urmă – snob – să-i aflu un oarecare sens.

ZILE ŞI NOPŢI

Trecură ciute albe şi-ntunecaţi ogari.

E vânătoarea asta sălbatecă şi crudă

şi-amurgul plin de sânge-i împroaşcă pe hăitari…

La urmă numai moartea prin zări o să ne-audă.

HANUL VECHI

Cu zeghea amintirii la foc de cărăuşi.

Cu umbra ta albastră mai beau din vinul serii,

cum mi-l turnai pe vremuri, când nu bătea la uşi

singurătatea stearpă cu degetul tăcerii.

PREVESTIRE

În codrul numai muguri un sunet de topor.

Stejarii cad cu fruntea în umeda ţărână

şi-ecoul îmi aduce amurgu-ntristător

al sângelui ce-mi curge lumina lor pe mână.

COPILĂRIE

O jucărie spartă, găsită într-un pod.

Mă regăsesc mai singur ca Robinson pe stâncă…

Un şoarece ascultă cum alţii iarăşi rod

tăcerea ca oceanul de-opacă şi adâncă.

TOAMNA COPILĂRIEI

Mireasmă de gutuie într-un iatac bătrân.

Alin pe tâmpla caldă zăpezile de mâne

şi-adulmec boarea dulce a cimbrului din sân,

când seara m-argintează cu bruma ce rămâne.

PĂRĂSIRE

Pe orice cărăruie dau iarbă amintiri.

Trecutule, deasupra-ţi fermecătoare punţi

se-aştern, pe când lumina târziilor iubiri

se risipeşte-n pajişti, în frunze şi pe frunţi.

CONAC DE ALTĂDATĂ

La scări părăginite de suflet, surugii.

Atâtea mirişti goale şi-o toamnă-atât de lungă –

şi dă târcoale bezna cu negrele-i urgii.

Cu pocnetul de puşcă, pândarul o alungă.

SINGUR

Prin pulberea de aur ca toamna în zăvoaie.

Amiezi brumoase-n frunză… Ascultă… A sunat

singurătatea zării şi-a mea, târziu, – şi-o ploaie

albastră-mi bate-n frunte frunzişul luminat.

VEVERIŢĂ, TOAMNA

O frunză roşie suie pe ramuri, alte cad.

Îmbrăţişând amurgul, culegem în priviri

apropiata seară, ca printr-al vremii vad

însinguraţi să trecem cu steaua-n amintiri.

POETUL

Stă încărcat de versuri ca toamnele de rod.

Pe frunte luna moartă ca pe-ape-a luminat

cu sărutări de seară şi tristul voievod

îşi lasă fruntea-naltă pe lutul îngheţat.

VÂNĂTOARE

În zori prin ceaţa roză un sunet surd de moarte.

E-o tulbure lumină pe coarnele de cerbi

şi ploaia risipeşte mătăsuri moi, departe,

ca-n basme, peste cornul vânătoresc şi ierbi.

INIMA

O viaţă-ntreagă bate la poarta liniştirii.

Te-aştept să vii prin ploaie, cu bufniţa pe umăr;

vom asculta-mpreună cum şoaptele-adormirii

mai cântă-n mirişti. Stelele-ncep să mi le număr.

TEMPLUL ANTIC

Încremeniră patru coloane, cerul, marea.

Simfonizând în harfe elegiacul mit

al nimfei, peste care mai plouă aur zarea,

vântreaua bate muzici în valul adormit.

MARMURĂ GREACĂ

Sub cuta caldă-a pietrei simţi trupul unui zeu.

Auzi un murmur tainic prin veacuri cum străbate

şi clopotele-albastre îl flutură mereu

prin lutul cald al ţarnei şi-n ierbile-nserate.

FRIZĂ

Strunindu-şi calul, sare prin veacuri nemişcat.

Eternitatea, însă, a-nceput pe zeu să-l doară

şi simţi că-i oboseală în braţul încordat:

ca om s-ar da din nou vieţii, numai ca să moară.

FRIZĂ

De când îţi legi sandala s-au dezlegat milenii.

Dar meşterul mai doarme şi piatra plânge-n soare,

când flacăra amiezii mai flutură vedenii

de sânge şi de aur pe vasta depărtare.

FRIZĂ

Pe piatră stau eroii, în ea dorm zei ascunşi.

Lumina-n vis i-asmute şi-i plouă înstelarea

pe umerii târzii de lună. Tu-ascultă cum pătrunşi

de apa morţii, calmă, în piatră-şi cântă zarea.

PĂSTORUL

Cu fluierul la gură cum tace, codrul cântă.

A curs vuind tăcerea-n şiştare de azur,

dar seara o re-ntoarce la fagi: lumina sfântă

a păsării măiestre vâsleşte împrejur.

SAN FRANCISCO NEL DESERTO

Din cerul apei moarte cresc seara chiparoşi.

Mai văd pe sub amurguri, încununaţi cu laur,

rugându-se, umilă, o ceată de leproşi –

şi-o-ntreagă seară curge în rănile de aur.

STĂPÂNUL MĂRII

În plasa lor pescarii au prins un zeu străin.

S-a zbuciumat adâncul înfuriatei mări,

dar el a liniştit-o cu semnul mânii, lin, –

tălăzuind furtuna spre alte depărtări.

SÂNGELE VIEŢII

Ca vremea nu se-opreşte, ca moartea nu-l aud.

În trunchi mai cântă dulce pământul întristat

şi-o ciută paşte soare-n frunzişul încă ud

de rana stelei, care aici a-ngenunchiat.