Copilul nimănui (II)

Ionică Goian și Hărăluță Girigan / Viorel Muha, Ion Drăgușanul și Petrică Luca / Maricica, Lucica Magazin, „baba” Maria, Lucica cea înaltă, Aurora, Lenuța Cușnir, noul bucătar și Mioara Gontar

Și totuși, de prin clasa a XI-a, când Dorin Curecheanu mi-a publicat câteva poeme în revista „Sinteze” a Liceului „Ștefan cel Mare”, frecventam Cenaclul „Nicolae Labiș”, cu excepția perioadei în care am făcut armata, înțelegând, încă de la primele ședințe, că însemnam o speranță lirică, pe care mizau, în mod categoric, universitarul Mihai Iordache, poeții Marcel Mureșeanu, George Damian și Ion Beldeanu, fostul iconarist Arcadie Arbore, care purta numele unui fruntaș bucovinean cu rădăcini ardelene, Mihai Bîndea, fostul și viitorul deținut policic Vasile Pântaru, Florin Bratu, Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Rodica Dominte, profesorii Dimitrie Loghin, și dânsul fost iconarist de seamă, Clement Antonovici, Octavian Nestor, Constantin Cojocaru din Gura Humorului, George Bodea și Horațiu Stamatin din Câmpulung Moldovenesc, Simon-Petru Oprea din Rădăuți, tinerii lectori universitari Viorel Dârja, Sabina Doujac (viitoare Fânaru) și Brândușa Elena Sumanaru (viitoare Steiciuc), pictorul Ioan Carp Fluerici, profesoara de pian Elena Andriescu, prozatorii Octavian Lazăr, Iuri Lucan, Dumitru Brădățan și Constantin Blanaru, tinerii juriști, pe atunci, Silvia și Vasile Tudor, poeții Roman Istrati, Victor Traian Rusu, Constantin Severin, George Gavrileanu, Constantin Cernica, Constantin Hrehor, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Vasile Stoleru, și mulți, mulți alții, care s-au pierdut pe cale, irosindu-și chiar și umbrele, într-un mod de neînțeles pentru mine, dar toți au însemnat, de-a lungul vremii, un adevărat panteon pentru sufletul meu.

După liberare, primisem repartiție, de la Forțele de Muncă, pentru încadrarea ca recepționer la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata și am intrat, astfel, într-o lume pe care nu o s-o uit vreodată. Șef era Vasile Ujeniuc, fost ofițer în Armata Regală Română, un om cu o cultură solidă și cu o filosofie de viață practică și interesantă. Încă din prima zi, mă împrietenisem, pentru totdeauna, cu Viorel Muha din Berești, urmașul unui emigrant rus din Omsk, și, tocmai de aceea, ne ziceam, și încă ne mai zicem unul, altuia, „bratușka”. Amândoi eram pe placul celei mai bune bucătărese din județ, „baba” Maria din Sfântu Ilie, care ne învăța, mămoasă și autoritară, deşi nu aveam treabă cu sectorul ei, tainele culinare, pentru că băgase de seamă că ne place să știm cum se prepară o mâncare delicioasă. Îi aveam colegi pe Ionică Goian, din Zvoriștea, la recepție, care m-a învățat rapid o brumă de limbă polonă și cum se pronunță aglomerarea de consoane din minunata limbă a poetului Adam Mickiewicz (purtam, la gât, o monedă poloneză cu portretul lui pe revers), pe Petrică Luca, tot din Berești, pe Fănică Agache din Botoșani, pe Hărăluță Girigan din Adâncata, iar dintre fete, în rândurile cărora se remarca Minuța „Mioara” sau „Căprioara” Gontaru din Valea Glodului, viitoarea soție a lui Viorel Muha, le aveam pe toate dragi ca pe niște surori târziu descoperite. Văd o frântură dintr-o fotografie veche, cu Maricica din Suceava, cu Lucica Magazin din Burdujeni și cu Lucica cea înaltă, încadrând-o pe neîntrecuta bucătăreasă „baba” Maria, cu Aurora din Sfântu Ilie, cu Anișoara Cușnir din Dărmănești și cu Mioara, și cu noi, băieții din „ceata lui Ujeniuc” și parcă-mi pare rău după acele vremuri, când îmi rezemam brațul drept pe umerii lui Viorel Muha, iar cel stâng, pe ai lui Petrică Luca. Și mai exista un profesor de matematici din Burdujeni, Domnul Rîșca, membru de nădejde al familiei noastre, fiul preotului din Detroit, care asculta, în fiecare duminică dimineața, cu ochii înlăcrimați, slujba ortodoxă, transmisă de „Vocea Americii”. Într-o bună zi, un securist a încercat să-l împresoare:

– Cum îți permiți să asculți, în public, un post de radio subversiv, profesore?

Prietenul meu, Viorel Muha, şi Tatiana – sufletul trupei Jinjer

Nu îndrăznise să-l apuce de umăr, ci rămăsese cu brațul în are, pentru că lângă el scrâșnea un sâsâit de șarpe primejdios Viorel Muha:

– Dacă-l atingi, te înec în balta de lângă magazie!

Iar domnul profesor Rîșca a rotit o privire îndurerată înspre securist, șoptind ca pentru sine:

– Eu nu ascult un post de radio, măi boule! Eu îl ascult pe tata…

Spre cinstea lui, securistul nu a avut altă reacție, decât aceea de a strânge compătimitor umărul profesorului de matematici, apoi a oftat, a ridicat din umeri a neputință și a plecat; nimeni nu a avut de suferit după aceea, nici măcar Viorel Muha, care, într-o seară, îl bătuse măr pe un maior de miliție, care refuza să-și plătească voluminoasa consumație, pe motiv că ar fi „cineva” și, drept urmare, „i se cuvine”. L-am întors cu fața în sus, pentru că risca să se înece în băltoaca în care îl abandonase Viorel.

Bratușca avea mulți frați, pentru că tatăl lui, Petru Muha, îi înfiase cu fapta pe mulți dintre copiii nimănui, trimițându-i la școli și scoțând din ei oameni. Viorel urmase Liceul de coregrafie de la Cluj și avea o eleganță în mișcări și în ținută demnă de invidiat. Părul lui arămiu ascundea, pe frunte, cicatricea lăsată de o copită de cal, care-l izbise, în copilărie, în lunca Siretului. A supraviețuit și, pentru că bădița Petru Muha era bătrân, a preluat el sarcina de a-și crește frații, cu excepția „Țaței”, sora mai mare, care era asistentă la Spitalul din Suceava. Într-un anume fel, m-a crescut și pe mine, dovadă fiind prietenia care ne unește și după 45 de ani de solidaritate reciprocă. Fata lui, Mihaela, măritată cu un basarabean cu rădăcini în Cotiujenii starostelui de „Zicălași” Petrică Oloieru, pe nume Dumitru Cojocaru, era un excelent grafician, pe vremea studiilor gimnaziale și liceale, dar, după studii universitare la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din Bucureşti, a ajuns într-o funcție importantă la cea mai renumită agenție de știri din Londra, Reuters, coordonând filialele din Orientul Mijlociu și din Rusia. Băiatul lui Viorel, Mihai Muha, are o afacere însemnată în Belgia, amândoi copiii putând fi mândri de tatăl lor, fie și pentru faptul că majoritatea trupelor Festivalului „Bucovina Rock Castle”, și mai ales cele străine, au ținut să se fotografieze cu Viorel Muha și datorită chipului său bonom, și datorită hazului probat în mai multe limbi străine, dar și datorită moștenirii de la „baba” Maria din Sfântu Ilie, ai cărei vrednici moştenitori de har suntem.

Viorel și Ana Muha, Mihaela și Dumintru Cojocaru

În pădurea Adâncata mă vizita, adesea, profesorul Ioan Nemeş, sub pretext că vrea să prindă fluturi, deşi tăifăsuiam împreună nopţi întregi. Experienţa de atunci avea să-mi prindă bine mult, mult mai târziu, când am putut sporovăi, în polonă, cu Peter de la „Vader” şi cu Almir de la „Dubioza Kolektiv”, deşi mult mai presus de toate se află sentimentul durabil al frăţiei, care mă leagă de aceşti oameni pentru totdeauna.

În vara anului 1976, prima la „Căprioara”, ziarul „Zori noi” mi-a publicat o poezie, semnată cu numele meu, Ioan Gâză. Vasile Ujeniuc a adunat echipa pe terasă, a citit-o cu voce tare (era într-o luni, zi de curăţenie), apoi a făcut cinste la toată lumea: grătar şi şampanie. Niciodată în viaţă nu m-am simţit mai onorat decât atunci, când bucuria tuturor era sinceră şi solidară, şi când neînsemnata mea izbândă era una mare a tuturor. Lumea a avut şi încă mai are o mentalitate greşită despre ospătari, dar eu, care i-am cunoscut bine, până la a-i trăi cu fiecare părticică a sufletului, nu i-aş pe întreaga Uniune a Scriitorilor, de pildă, sau pe care orice instituţie elitistă, pe care o ştiţi şi admiraţi.

Prin august, după o partidă de vânătoare, cu vânatul trimis din vreme la cabană, unde urma să aibă loc un chef, care să încununeze vizita omologului din Ungaria al ministrului român Ianos Fazekas, eu, ca recepţioner, am fost pus să aştept impozanta delegaţie şi să o conduc în salonul oficial. În jur, securitate, trupe de miliţie, activişti de partid, toată funcţionărimea comerţului socialist, în frunte cu Dumitru Ciobanu şi Mihai Avram, puseseră în funcţiune o maşinărie ciudată, dar eficientă, căreia avea să-i scape doar nepriceperea mea în regulile protocolare ale poporului faţă de clasa lui conducătoare. Tocmai îmi cumpărasem de la polonezi un costum de blugi vişiniu (eram de mic rapidist) şi de-abia îl îmbrăcasem pentru prima oară, când ofiţerul însărcinat cu securitatea evenimentului mi-a cerut să merg la intrarea în cabană şi să aştept alaiul, din care făcea parte, desigur, şi întreg activul judeţean de partid, în frunte cu Miu Dobrescu, a cărui fată, care îmi fusese colegă de an, abia căsătorită cu poetul Paul Balahur, se stabilise la Iaşi. Când am zărit alaiul coborând din maşini, m-am apropiat, cu mâna întinsă pentru noroc, de cei doi miniştri, le-am urat cele îndătinate, apoi, fără să mai dau noroc şi cu restul tovarăşilor, pentru că aveam de dus la capăt o misiune încredinţată, am luat-o, detaşat, pe scări, glumind pe seama vânătorii. În uşa salonului, aştepta, discret, Viorel Muha, ca să noteze ordinea preferinţelor băuturilor şi gustărilor, iar jos, după draperiile sălii restaurantului, directorii Ciobanu şi Avram îmi scriau actul de demitere, în vreme ce contabilul şef Horomnea, vărul prozatorului, perora mocnit:

– Trebuie dat pe mâna organelor, pentru punerea în pericol a securităţii naţionale!

Fără să ştiu ce primejdii mă aşteaptă jos, am vrut să-mi iau la revedere, printr-o strângere de mână, de la cei doi miniştri, dar Ianos Fazekas avea, deja, un scaun pentru mine, între domnia sa şi omologul lui maghiar.

– Nu se poate, dumneata, tinere, rămâi cu noi!

– Nu pot, domnule ministru, că mă dau şefii afară…

– Să îndrăznească numai… că doar eu sunt ministrul lor…

M-am aşezat, am ciocnit paharul cu pălincă adusă de omologul maghiar, apoi am vrut să mă ridic, dar ministrul Industriei Alimentare din România nu doar că nu m-a lăsat, ci a ţinut să-mi şi explice cărui fapt i se datora neaşteptata onoare:

– Ionică, Ianos… Şi mie, şi colegului meu din Ungaria, ni se urâse de atâta slugărnicie; peste tot, numai spinări curbate şi frunţi plecate. Tu ne-ai primit ca la tine acasă, sincer bucuros de oaspeţi, dar şi cu demnitatea gazdei. De asta ne eşti drag şi am hotărât să petreci cu noi…

Nu am reţinut numele omologului maghiar, dar era şi el un Ianos, „adică Ion, ca noi”, aşa că aveam cum cinsti în numele nostru cu toată sinceritate. Jos, în restaurant, când Viorel a coborât cu lista de preferinţe, directorul Direcţiei Comerciale, Dumitru Ciobanu, l-a întrebat posomorât şi resemnat:

– Ce face, mă, nebunul ăla? De ce n-a coborât cu tine?

– Păi, a rămas ciocnind cu miniştrii…

– Ce tupeu!, s-a îngrozit uriaşul contabil şef Horomnea.

– Nu-i tupeu, că el nu a vrut, dar a insistat tovarăşul ministru Fazekas, şi nu a avut de ales…

– Cum a insistat?

– Da, i-a pregătit loc între miniştri şi, cum pe toţi trei în cheamă Ianoş, adică Ion, tare mă tem că Ionică al nostru nu scapă fără trei stacane de pălincă…

Aşa a fost, dar, după trei palinci, l-am rugat pe domnul ministru să-mi permită să-i ajut, la dusul bucatelor, pe prietenii mei Viorel şi Mioara. În fond, nu aveau de unde şti că bucatele şi băuturile erau aduse sus, sub veghea securităţii, de ceilalţi ospătari, unii luaţi de la alte unităţi din Suceava, şi că Viorel şi Mioara doar le distribuiau pe mese. Şi totuşi, trei stacane de palincă cu adevărat ungurească m-au cam năucit, aşa că am plecat să dorm, vreo două ceasuri. Am trecut prin sala restaurantului, doldora de şefi, pe care i-am salutat respectuos, apoi am ridicat mâinile a neputinţă:

– M-au năucit tovarăşii miniştri! Încă nu-s învăţat cu băutura, va trebui să mai exersez; deocamdată, am nevoie de un somn, care să mă repună pe picioare…

– Şi dacă întreabă de tine?

– Nu cred că mai întreabă, dar, dacă va fi nevoie, trimiteţi pe cineva să mă trezească…

Şi am plecat, clătinându-mă mai ceva ca sergentul din Vaslui, ca să dorm până în zorii zilei următoare, când cerbul începuse iar să zgârie cu coarnele în tăblia recepţiei, cerându-mi să-i dau bunătăţurile cu care îl obişnuisem. În jur, nici ţipenie de om. Colegii se odihneau, iar oaspeţii, şefii şi organele de siguranţă plecaseră. În sâmbetele care au urmat, pregăteam masa, în salonul oficial, pentru cinci persoane, aşa cum se ordonase de la cabinetul tovarăşului prim secretar Miu Dobrescu. Spre seară, a venit doar domnia sa, cu doamna, şi când am întrebat când vor sosi celelalte trei personalităţi, Miu Dobrescu a zâmbit blajin:

– Celelalte trei sunt de faţă: Viorel, Mioara şi Ionică…

Erau frumoase acele seri, cu câte un păhăruţ de vin sec şi cu discuţii despre vrute şi nevrute. Doamna o sorbea din ochi pe Mioara, care semăna leit cu fata dumneaei de la Iaşi, iar eu povesteam, povesteam, pentru că Miu Dobrescu era un om tăcut, dar căruia îi plăcea teribil să asculte glasuri ale normalităţii. Fără să vreau, doar din nepricepere, eu devenisem o normalitate care le lipsea şi ministrului Ianos Fazekas, şi prim secretarului Miu Dobrescu, iar peste doar câţiva ani, şi ministrului Aprovizionării Materiale, Richard Winter. Dar asta-i altă poveste.

Viorel Muha și Ion Drăgușanul, colegi la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata

În toamna aceluiaşi an, am primit angajare definitivă, şi am fost mutat, pentru perioada rece, la Laboratorul de cofetărie şi produse de panificaţie de pe strada Mihai Eminescu, drept ajutor pentru Aurel Broască, om straşnic, frumos, cu o mustaţă ungurească falnică, născocitor, printre altele, al prăjiturilor cu ciocolată şi frişcă gen „Lăcrămioare”, „Cişmigiu” şi cum s-or mai fi chemat. Doamna, Viorica, era tot maestru cofetar şi locuiau pe strada Dimitrie Dan. Diferenţe între ce discutam cu Aurel Broască sau cu scuteristul Daşchievici din Iţcani, bunicul ziaristei Cristina Bortă-Boa, şi dezbaterile de la Cenaclul „Nicolae Labiş” nu erau. Mă ataşasem şi de oamenii de aici, deşi ştiam că, din luna mai, voi pleca iarăşi la Cabana „Căprioara”, dar unde aveam să întâlnesc o cu totul altă echipă, condusă de Gheorghiţă Gafencu din Sfântu Ilie, barman, în locul lui Viorel Muha, fiind Mitruţ Polocoşeru, băiat fain şi el, şi tot din Sfântu Ilie.