Mircea Streinul: Destinul lui Stans Rayd

O parabolă despre literatură

Domnului

inspector general

CONSTANTIN PĂUNESCU,

omagiu,

M. S.

Istoria de mai jos nu s-a desfăşurat la noi, unde feno­menul literar nu prezintă, în rândurile largi ale publicului, interes nici cât un match de box.

Stans Rayd trăia, deci, la Londra, într-un cartier cu case bătrâne şi mizere – aţi ghicit desigur că e vorba de cartierul Soho, pe care – nu vă jenaţi s-o recunoaşteţi! – îl ştiţi din romanele lui Edgar Wallace.

De fapt, nici nu-l chema Stans, ci pur şi simplu John, însă respectivul găsise că e prea banal să semneze „John Rayd”, când scrii elegii cu viziuni florentine şi tragedii shakespeareiane. Pseudonimul şi-l compusese într-o după-amiază ploioasă şi cu multă ceaţă (vezi romanele lui E. Wa­llace şi reportajele despre Cernăuţi, „Oraşul dintre ceţuri”, ale subsemnatului…) şi fusese atât de satisfăcut, încât, în seara şi noaptea aceleiaşi zile, adause încă 40 de pagini romanului său, cu care susţinea că-l va da gata pe bătrânul şi naivul utopist Wells.

Domnului Allan Rayd, tatăl legal şi necontestat al lui John şi mic funcţionar la o bancă de asemenea mică (dar foarte solidă), îi era absolut indiferentă activitatea junelui poet – lucru ce nu se poate afirma şi despre mama lui Stans, Mary Victoria Florence (născută Room – ceea ce nu înseamnă numaidecât că era beţivă…), care poseda, pe lângă o statură nesfârşită (comparabilă cu statuia lui Nelson), şi o dantură falsă ca un zâmbet nipon, inclusiv o mare adoraţie pentru speranţa familiei.

Manuscrisele lui Stans erau foarte multe: în biroul de nuc, în cufărul din sufragerie, în sertarul de sus al noptierei şi pe-o etajeră din salon.

Eroul reportajului nostru, reportaj care e destul de min­cinos pentru a fi şi destul de adevărat, avea:

23 de ani;

2 măsele plombate;

3 lavaliere;

5 romane;

6 volume de nuvele;

361 de poezii;

zeci de eseuri şi ceva filosofie;

(totul, evident, în manuscris, afară de vreo zece duzini de versuri, publicate într-o revistă obscură dintr-un orăşel din vestul insulei).

UN TRAMVAI BINE INSPIRAT

Într-o dimineaţă, pe când Mary etc. pregătea o enormă budincă de orez, cineva sună violent, ca o alarma de in­cendiu. Mary etc. sări de la plită şi alergă la uşă. Deschi­zând, văzu faţa emoţionată şi emoţionantă a doamnei Stormer, vecina sa. Presimţi ceva rău şi, când obeza doamnă Stormer şopti gâtuită de disperare:

– L-a călcat tramvaiul! –

ştiu că nu poate fi vorba decât de Stans. N-avu timp să le­şine, şi-alergă în stradă, unde tocmai dădu de ambulanţa care-l transporta pe poet la domiciliu.

CELEBRU POST-MORTEM

Doamna Mary etc. Rayd (născută Room) plânsese mult. Nici acuma, în după-amiaza asta de toamnă cu frunze galbene, nu înceta să-şi şteargă ochii, căci îşi amintea me­reu de Stans. Se simţea sfârşită şi fără rost în odaia aceasta, în care umbra mortului mai plutea vag, dar per­manent.

Primi vizita Sylviei Beery, care – după cum Mary etc. aflase abia după înmormântarea lui Stans – îl iubise pe tânăr.

Tăceau amândouă.

Tăceau ca două basoreliefuri.

Tăceau englezeşte.

Din când în când, privirile le-alunecau pe fotografia poetului şi oftau. Cu vizite de-acestea, cu plâns, cu dureri ascuţite în suflet, Mary îl retrăia mereu pe fiul suprimat de tramvai. Câtă zarvă a pricinuit moartea lui Stans! Mary (din lipsă de spaţiu renunţăm la „etc.”) şi le reaminteşte pe toate: reportajele din ziare, care, aflând că e vorba de un poet, atraseră atenţia directorilor de reviste literare asupra versurilor lui, şedinţele de la Curtea cu Juri (watmanul s-a ales cu o condamnare de un an închisoare pentru omor din imprudenţă; tramvaiul a fost achitat), vizita unui edi­tor, care-a luat, la întâmplare şi cam sceptic, manuscrisul unui roman.

Într-o bună zi, miracolul s-a produs. Doamna Mary primi din nou vizita editorului, care-i anunţă că romanul e excelent şi-i dădu un cec în valoare respectabilă. De-acuma, viaţa soţilor Rayd luă un tempo accelerat. Critica literară proclamă genial romanul, editorii oferiră sume fabuloase pentru celelalte manuscrise (şi chiar pentru poezii…), doamna Rayd acorda interviewuri despre viaţa lui Stans şi era fericită, iar domnul Allan istorisea tihnit la club:

– Eu sunt tatăl lui Stans. Genial băiat! La cinci ani făcea poezii… – şi domnii englezi luau autografe de la bunul Allan Rayd.

Se spune că însuşi teribilul G. B. (Shaw) a rămas im­presionat de confesiunile lui Rayd-senior.

Evident, în felul său …

DOAMNA MARY DESCOPERĂ AMERICA

Într-o zi cu ceaţă (la Londra fiind mereu ceaţă, trebuie să iau notă de acest lucru – oricât s-ar plictisi amabilii mei cititori…), doamna Mary constată, cu un fel de jenă, că nu mai are nici un manuscris de la Stans. Toate fuseseră tipărite – în ediţii de lux şi-n ediţii populare, traduse în franţuzeşte, nemţeşte, bulgăreşte şi esperanto, discutate cu concluzii laudative; – şi, acuma, nu mai era nici un ma­nuscris!

Pe la orele 10 seara, după ce soţul se culcă, mama lui Stans deschise un caiet nou, se gândi câtva timp şi, apoi, începu să scrie. Merse greu, dar, încet-încet, condeiul se aşternu de-a binelea, umplând foaie după foaie.

*

Trecură trei ani.

Câte-o revistă literară se-ntreba uneori cum de pu­tuse să scrie Stans atât de mult.

Într-adevăr, tot la două-trei luni, doamna Mary etc. mai descoperea câte-un manuscris şi explica editorului:

– Mi l-a dictat când avea douăzeci şi unu de ani… – sau: –  L-am scris cu mâna mea, căci bietul Stans toc­mai îşi scrântise mâna dreaptă, la un match de polo…

Editorii se mulţumeau cu aceste declaraţii; în defini­tiv, ce le păsa – când romanele se vindeau excelent? Unii critici remarcaseră, însă, că stilul se deosebea de cel al ro­manelor anterioare şi-i subliniară varietatea. Un mare cri­tic scrise:

„Stilul voit vulgar, situaţiile naiv înscenate, caracterele conturate mai mult în fuga condeiului – adaugă regreta­tului Stans Rayd o diversitate puţin obişnuită în scrisul contemporan. Am putea afirma că avem de-a face cu un Shakespeare al romanului…”.

ŞANTAJ…

La 23 februarie 1937, doamna Mary fu vizitată de-un individ cu faţa vicleană, care se prezentă Lewis Lionnel.

Declară scurt:

– Am venit să încasez suma de cinci sute lire…  (îi rog pe cititori să înmulţească acest număr cu aproxima­tiv 800, ca să-şi poată da seama cam la câţi lei ar veni pretenţia lui Lewis Lionnel).

Doamna, surprinsă, îl întrebă pentru ce.

Calm, Lionnel, reporter la o gazetă de scandal, replică:

– Pentru ca să tac din gură, milady. Vă întreb: cum a putut să scrie Stans Rayd, care-a murit la douăzeci şi trei de ani, atâtea cărţi? Să vă dau eu explicaţia? Poftim! Stans Rayd, care-a scris câteva cărţi, admite toată lumea: exce­lente, n-a putut, totuşi, să scrie douăzeci de romane în de­curs de trei ani. Just? Cred că e cum spun! Dumneavoastră aţi declarat că Stans începuse să scrie romane abia la douăzeci şi unu de ani. Sunt un incorigibil amator de reviste vechi. Şi-n una din ele, de-acu vreo douăzeci de ani, am dat de-o schiţă, semnată Mary Victoria Florence Room. Şi Room e numele de fată al doamnei Mary Victoria Florence Rayd, nu? Aţi scris, după douăzeci de ani, sub numele fiului dumneavoastră, o mulţime de romane. Ştiţi că asta se cheamă escrocherie, după cum pretenţia mea se numeşte şantaj?

Doamna Mary achită imediat suma cerută de Lewis Lionnel.

*

De-aci, înainte, doamna Mary trăi într-o panică per­manentă. Consultă pe-un avocat, care-o asigură că ar face mai bine să se denunţe singură ca autoare a peste jumătate din romanele lui Stans.

– Nu, gloria asta n-o vreau, deşi publicul, care în­ghite multe, ar fi în stare să-mi ierte îndrăzneala – de a-l fi păcălit.

Încă în ziua aceea, doamna Mary dădu un interview că toate manuscrisele lui Stans s-au epuizat. Dar, apoi, a început în sufletul doamnei Mary Victoria Florence Rayd, născută Room, o tragedie meschină: era geloasă pe desti­nul glorios al fiului ei, pe care un tramvai l-a inaugurat printr-un frumos act de inteligenţă :..

După câteva săptămâni, moartea o strânse de pe pă­mânt.

Omul care a plâns-o cel mai mult a fost Lewis Lionnel: tocmai intenţiona s-o tapeze din nou pe regretata defunctă, când decesul ei a fost anunţat în ziarele de di­mineaţă…

Cuprinsul Tomului I din „Opera lirică”, 1929-1939

Scrisoare către Excelenta Sa Domnul Rezi­dent Regal George Alexianu

Prefaţă sau câteva însemnări dintr-un ad-hoc jurnal de poet

Note si lămuriri

De acelaşi autor

Corbul de aur

Divertisment, câteva poezii pentru prieteni

Moarte-n pădure

Cetatea de apă

Migrare

Monolog

Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

Pasărea măiastră

Dimineaţa cea mare

Navigatorul

Eroul

Tristeţe de rai

28 Februarie 1937

Făt-Frumos

Moarte de primăvară

Isus în pădure

Regret

Mesagiu

Clan trist, sufletele

Moartea şarpelui

Machiavelli

Fata în mormânt

Tarot sau călătoria omului

Note la o experienţă

Cântecul de durere şi bucurie al aurului sub mâinile meşterului

Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi

Epilog

Trei fabule

Curcubeul

Revolta plantelor

Dialog inedit între don Quijote de la Mancha şi scutierul său

Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat

Bucolice

Texte pentru o suită ţărănească de Rudd Rybiczka

Cântec de dragoste

Ulise reiterat

Poezia

Traduceri din Georg Trakl

Destinul lui Stans Rayd sau o parabolă des­pre literatură

Mircea Streinul: Traduceri din Georg Trakl

Helian şi ciclul Sebastian în vis.

Domnului

EMIL KOSOSKI,

M. S.

HELIAN

(I.)

În singuraticele ore-ale spiritului

E frumos să mergi în soare

Pe lângă zidurile galbene-ale verii.

Paşii sună uşor prin iarbă; totuşi mai doarme

Fiul lui Pan în marmora sură.

Seara, pe terasă, ne-am îmbătat cu vin stacojiu.

Roşietic luceşte piersica-n frunziş;

Suavă sonată, râs vesel.

Frumoasă e liniştea nopţii.

Pe fundal întunecat

Ne-ntâlnim cu păcurari şi alte stele.

Dacă s-a făcut toamnă,

Cumpătata claritate se-arată-n dumbravă.

Îmblânziţi rătăcim pe lângă roşii ziduri

Şi ochii rotunzi urmăresc zborul păsărilor.

Seara, apa cea albă scade-n urne de mormânt.

Cerul se-odihneşte-n crengile goale.

În mâini curate duce ţăranul pâine şi vin

Şi paşnic se coc fructele-n cămara însorită.

O, cât de serios e chipul morţilor dragi.

Totuşi, o dreaptă contemplare bucură sufletul.

(II.)

Mare-i tăcerea grădinii pustiite,

Când tânărul novice-şi încununează cu frunziş stacojiu fruntea,

Răsuflarea lui bea aur îngheţat.

Mâinile-ating vechimea apelor albăstrii

Sau, în noaptea rece, albii obraji ai surorilor.

Încet şi-armonic e-un drum la prietenoasele-odăi,

Unde-i singurătate şi foşnetul arţarului,

Unde poate mai cântă sturzul.

Frumos e omul şi înfăţişându-se-n întuneric,

Dacă el îşi mişcă uimit braţele şi picioarele,

Şi ochii se rostogolesc tăcut în orbite purpurii.

La vesperă se pierde străinul în neagră descompunere de Noiembrie.

Sub putrede crengi, la ziduri pline de lepră,

Unde s-a dus înainte de-aceasta fratele sfânt,

Cufundat în suavul cântec de coarde-al nebuniei sale.

O, cât de singuratic sfârşeşte vântul de seară.

Amorţind se pleacă fruntea-n întunericul măslinului.

(III.)

Zguduitor e-apusul stirpei.

În ora aceasta se umplu ochii privitorului

Cu aurul stelelor sale.

Seara, se cufundă un joc de clopote, care nu mai sună,

Cad în ruină negrele ziduri din piaţă,

Soldatul cel mort cheamă la rugăciune.

Înger palid

Intră fiul în casa goală a părinţilor săi.

Surorile s-au dus departe la albii bătrâni.

Noaptea, omul cane dormea le-a găsit sub stâlpii din tindă,

Înapoiate din triste pelerinagii.

O, cum e plin de noroi şi viermi părul lor,

Când el stă înăuntru cu picioare de-argint,

Şi-acelea ies moarte din odăi goale.

O, psalmii lor în dogoritoarea ploaie-a miezului de noapte,

Când argaţii băteau cu urzici suavii ochi,

Copilăreştile fructe-ale socului

Se pleacă mirându-se peste-un mormânt gol.

Încet se rostogolesc ofilite lune

Peste pânzele de friguri ale-adolescentului,

Înainte de ce urmează tăcerile iernii.

(IV.)

Un sublim destin meditează. Cedronul de vale,

Unde cedrul, o dulce făptură,

Se dezvoltă sub sprâncenele-albastre-ale tatălui,

Peste păşune îşi duce, noaptea, un cioban turma.

Sau sunt strigăte în somn,

Dacă un înger de bronz îl întimpină pe om în dumbravă,

Carnea sfântului se topeşte pe fierul înroşit.

În jurul colibelor de lut se caţără viţa purpurie,

Sunânzi snopi de secară ofilită,

Zumzetul alb albinelor, zborul corbului.

Seara, cei înviaţi se-ntâlnesc pe cărări de stâncă.

În ape negre se-oglindesc leproşi;

Sau ei îşi deschid veştmintele pătate cu noroi

Plângând în vântul bălsămat, care bate dinspre roza colină.

Argate zvelte pipăie prin uliţele nopţii,

Ca şi când ele i-ar găsi pe iubinzii ciobani.

Sâmbătă, sună-n colibe cântec suav.

Lăsaţi cântecul să-şi amintească şi de băiat,

De nebunia lui, de albele sprâncene şi de plecarea-i,

De cel putred, care deschide albăstrui ochii.

O, ce tristă-i această revedere.

(V.)

Treptele nebuniei în negre odăi,

Umbrele bătrânilor sub uşa deschisă,

Când sufletul lui Helian se priveşte-n roza oglindă

Şi zăpadă şi lepră cad de pe fruntea lui.

La pereţi s-au stins stelele

Şi albele făpturi ale luminii.

Din covor se ridică osemintele mormintelor,

Tăcerea crucilor putrezite pe măgură,

Dulceaţa tămâii în purpuriul vânt de noapte.

O, voi ochi sfărâmaţi în negre guri,

Când nepotul în suavă înnoptare

Meditează singuratic la un mai întunecat sfârşit,

Tăcutul Dumnezeu coboară albastrele pleoape asupra lui.

ÎN PARC

Iarăşi rătăcind prin parcul vechi,

O! linişte-a galbenelor flori şi-a celor roşii!

Şi voi sunteţi întristaţi, voi, zeilor suavi,

Şi-aurul tomnatic al ulmilor.

Nemişcat se-naltă la iazul albăstriu

Trestia, amuţeşte-n seară sturzul.

O! atunci pleacă-ţi şi tu fruntea

înaintea marmorei prăbuşite a strămoşilor.

MOARTE

Peste iazul alb,

Păsările sălbatice-au plecat.

Seara, un vânt îngheţat suflă din stelele pe care le-avem.

Peste mormintele noastre,

Se pleacă fruntea sfărâmată a nopţii.

Sub stejari ne legănam într-o barcă de-argint.

Mereu sună zidurile albe-ale oraşului.

Sub bolta de spini,

O, fratele meu, ne ridicăm arătătoare moarte către miezul nopţii.

CĂTRE BĂIATUL ELIS

Elis, când mierla strigă în pădurea neagră,

Aceasta e pieirea ta.

Buzele tale beau răcoarea albastrului izvor de stâncă.

Lasă, dacă fruntea îţi sângeră liniştit,

Legende foarte depărtate

Şi-ntunecată însemnare a zborului de pasăre.

Tu, însă, mergi cu paşi moi în noaptea

Care-i plină de struguri purpurii,

Şi înalţi mai frumos în albastru braţele.

Un tufiş de spini răsună,

Unde sunt ochii tăi lunari.

Elis, o, de cât timp eşti mort.

Trupul tău e un hyacint,

În care-un călugăr îşi afunda degetele de ceară.

O neagră peşteră-i tăcerea noastră,

Din cane iese, uneori, un cerb suav

Şi-şi coboară-ncet pleoapele grele

Pe tâmplele tale picură neagră rouă,

Ultimul aur de stele căzute.

ELIS

1.

Desăvârşită-i liniştea acestei zile de aur.

Sub stejari bătrâni

Apari tu, Elis, un odihnind cu ochi rotunzi.

Albastrul lor oglindeşte însomnorarea iubinzilor.

La gura ta,

Oftatul lor roz a amuţit.

Seara, pescarul a tras năvoadele grele.

Un cioban bun

Îşi duce turma la marginea pădurii.

O! cât de drepte sunt, Elis, toate zilele tale.

Încet se lasă

La ziduri golaşe liniştea albastră a măslinului,

Se stinge cântecul întunecat al unui bătrân.

O barcă de aur

Leagănă, Elis, inima ta pe cerul singuratic.

2.

Un suav cântec de clopote sună în pieptul lui Elis,

Seara,

Când capul său se-afundă în negre perne.

O sălbătăciune-albastră

Sângeră tăcut în mărăciniş.

Un copac stacojiu stă mort aici;

Fructele lui albastre au căzut.

Semne şi stele

Se-afundă tăcut în iazul de seară.

După măguri s-a făcut iarnă.

Colombe-albastre

Beau, noaptea, sudoare îngheţată,

Care curge de pe fruntea de cristal a lui Elis.

Mereu sună

La ziduri negre vântul singuratic al lui Dumnezeu.

NOAPTEA

Albastrul ochilor mei s-a stins în noaptea asta,

Aurul roşu-al inimii mele. O! cât de liniştit ardea lumina.

Mantia ta albastră l-a-mbrăţişat pe cel ce cădea;

Roşia ta gură a pecetluit înnoptarea prietenului.

CÂNTEC DE ORE

Cu ochi întunecaţi, iubinzii se privesc,

Blonzii, strălucitorii. În ne-nduplecatul întuneric

Se-mbrăţişează firav doritoarele braţe.

Purpuriu s-a sfărmat gura celor binecuvântaţi. Rotunzii ochi

Oglindesc întunecatul aur al după-amiezii de primăvară,

Marginea şi negrul pădurii, spaime de seară în verde;

Poate de nespusul zbor de pasăre, al celui ce n-a fost născut

Cărare prin întunecate sate, singuratice veri

Şi din putredul albastru ieşea uneori o ştimă.

Încet foşneşte-n lan galbena secară.

Aspră-i viaţa şi de-oţel mânuieşte coasa ţăranul,

încheie puternice grinzi dulgherul.

Sângeriu se coboară frunzişul în toamnă; spiritul călugăresc

Colindă mai vesele zile; copt e strugurele

Şi sărbătoresc aeru-n largi ogrăzi.

Mai dulce miroasă fructele-ofilite; liniştit e râsul

Celui bucuros, muzică şi dans în pivniţe-umbroase;

În grădini amurginde pasul şi liniştea băiatului mort.

PE DRUM

Seara, l-au dus pe străin în odaia morţilor;

Un miros de catran; liniştitul foşnet al roşilor platani;

Întunecatul zbor al cioacelor; pe piaţă mergea un paznic.

Soarele s-a cufundat în negre pânze; mereu i se re-ntoarce această trecută seară.

În odaia alăturată, sora cântă o sonată de Schubert.

Foarte încet se cufundă surâsul ei în fântâna dărâmată,

Care susură albăstriu în amurg. O, cât de veche-i stirpea noastră.

Cineva şopteşte jos în grădină; cineva a părăsit acest negru cer.

Pe scrin miroasă mere. Bunica aprinse lumânări de aur.

O, cât de blândă e toamna. Încet sună paşii noştri în vechiul parc,

Sub înalţi copaci. O, cât de serioasă e faţa de hyacint a cre­pusculului.

Albastrul izvor la picioarele tale, misterioasă roşia linişte-a gurii tale,

Întunecată de-aţipeala frunzişului, de-ntunecatul aur al risipi­telor floarea-soarelui.

Pleoapele tale sunt grele de mac şi visează tăcut pe fruntea mea.

Suave clopote fac să vibreze pieptul. Un nour albastru

E faţa ta plecată asupra mea-n amurg.

Un cântec de ghitară, care sună-ntr-o cârciumă străină,

Sălbaticele tufişuri de soc, o de mult trecută zi de noiembrie,

Paşi familiari pe treptele-amurginde, privirea afumatelor grinzi,

De fereastră deschisă, la care-a rămas o dulce speranţă –

De nespus sunt toate acestea, o, Doamne, că zguduit îngenunchezi.

O, cât de-ntunecoasă-i această noapte. O purpurie flacără

S-a stins la gura mea. În linişte

Moare-al îngrijatului suflet cântec singuratic de strune.

Lasă, dacă, beat de vin, capul se cufundă-n băltoaca din strada.

COPILĂRIE

O mulţime de fructe de soc; liniştit locuia copilăria

În peşteră albastră. Peste trecuta cărare,

Unde-acuma stacojiu foşneşte sălbatica iarbă,

Visează liniştitul rămuriş; murmurul frunzişului –

Acelaşi ca atunci când apa albastră sună-n stânci.

Suavă-i tânguirea mierlei. Un cioban

Urmează fără grai soarelui, care se rostogoleşte de pe măgu­ra-ntomnată.

Doar o albastră clipă mai e sufletul.

La marginea pădurii se-arată sperioasă sălbătăciune şi paşnic

Se-odihnesc în fund vechile clopote şi-ntunecatele cătune.

Mai evlavios cunoşti tu sensul întunecaţilor ani,

Răcoare şi toamnă-n singuratice-odăi;

Şi-n albastru sfânt sună paşi luminânzi.

Încet zăngăneşte-o fereastră deschisă: te-nlăcrămează

Privirea cimitirului părăginit de pe dâmb,

Amintire de istorisite legende; totuşi, uneori se luminează sufletul,

Dacă se gândeşte la oameni bucuroşi, întunecat-aurii zile de primăvară.

SEBASTIAN IN VIS

PENTRU ADOLF LOOS

(1.)

Mama ducea copilaşul în lună albă,

În umbra nucului, a străvechiului soc,

Ameţită de sucul macului, tânguirea sturzului;

Şi liniştit

Se pleca în compătimire peste dânsa un chip bărbos,

Tăcut m întunericul ferestrei; şi bătrânele mobile

Ale părinţilor

Zăceau-n ruină; dragoste şi-autumnală visare.

Deci întunecată zi a anului, tristă copilărie,

Când băiatul cobora încet la răcoroase ape, argintii peşti,

Pace şi chip;

Când el se-arunca de piatră în faţa cailor negri,

Steaua sa venea în noaptea cenuşie asupra lui;

Sau daca el mergea de mâna îngheţată a mamei,

Seara, peste cimitirul întomnat al sfântului Petru,

Un gingaş cadavru zăcea liniştit în întunericul camerei

Şi-acela ridica asupra lui recile pleoape.

El, însă, era o mică pasăre în golaş rămuret,

Lung clopotul în seară de noiembrie,

Liniştea tatălui, când el cobora în vis amurginda scară-n spirală.

(II.)

Pace a sufletului. Singuratecă seară de iarnă,

Întunecatele chipuri ale ciobanilor la-ntunecatul iaz;

Copilaş în coliba de paie; o, cât de liniştit

Se cufunda chipul în negrele friguri.

Noapte sfântă.

Sau dacă, liniştit, cobora de mâna aspră a tatălui

Întunecata măgură a Calvarului

Şi-n amurgindele firide-ale stâncilor

Albastra figură a omului mergea prin legenda-i,

Din rana de sub inimă curgea purpuriu sângele.

O, cât de liniştit se ridică-n întunecatul suflet crucea.

Dragoste; când în negre-unghere se topea zăpada,

O albastră adiere se prindea zglobiu în bătrânul soc,

În bolta de umbră a nucului;

Şi băiatului îi apărea încet un înger roz.

Bucurie; când în răcoroase odăi suma o sonată de seară,

În stacojiul grindiş de lemn

Ieşea un fluture-albastru din pupa de-argint.

O, apropiere a morţii. În zid de piatră

Se pleca un cap galben, tăcând copilul,

Când în acel martie luna scădea.

(III.)

Clopot roz de Paşte în bolta de mormânt a nopţii

Şi vocile de-argint ale stelelor,

Că în groază cădea o-ntunecată nebunie de pe fruntea celui ce dormea.

O, cât de tăcut un mers pe fluviul albastru la vale,

Meditând lucruri uitate, când în verdele rămuret

Sturzul chema ceva străin la pieire.

Sau dacă el mergea de mâna bătrânului,

Seara, înaintea zidurilor dărâmate-ale-oraşului

Şi-acela ducea în mantaua neagră un copilaş roz,

În umbra nucului apărea spiritul celui rău.

Atingere peste treptele verzi ale verii. O, cât de tăcut

Putrezea grădina în stacojia linişte-a toamnei,

Parfum şi melancolie a socului bătrân,

Când vocea de-argint a îngerului a murit în umbra lui Sebastian.

PEISAGIU

Seară de septembrie; trist sună-ntunecatele strigăte ale cio­banilor

Prin satul amurgind; focul ţâşneşte-n covălie.

Uriaş se ridică-n picioare un negru cal; buclele de hyacint ale servitoarei

Umblă după căldura purpuriilor lui nări.

Încet încremeneşte la marginea pădurii strigătul ciutei

Şi galbenele flori ale toamnei

Se pleacă fără grai peste-albastra faţă a iazului.

În roşie flacără ardea un copac; fluturau cu-ntunecate feţe liliecii.

LA MLAŞTINĂ

Pribeag prin negrul vânt; încet flutură uscata trestie

În liniştea mlaştinii. Pe cenuşiul cer

Trece-un stol de păsări sălbatice;

De-a curmezişul peste-ntunecate ape.

Tumult. În colibe dărăpănate

Fâlfâie cu negre aripi putreziciunea;

Mesteceni schilodiţi oftează-n vânt.

Seara-n cârciumă părăsită. Drumul acasă-l adie

Suava melancolie-a turmelor păscânde,

Apariţie a nopţii: broaşte ies din ape de-argint.

ODIHNĂ ŞI TĂCERE

Ciobani au îngropat soarele-n golaşa pădure.

Un pescar a tras

În mreajă de păr luna din iazul care-ngheţa.

În albăstriii cristal

Locuieşte palidul om, cu obrazul sprijinit de steaua sa;

Sau capul şi-l pleacă-n somn purpuriu.

Totuşi, întotdeauna atinge negrul zbor al păsărilor

Pe cel ce priveşte sfinţenia albastrelor flori,

Gândeşte apropiata linişte ceva uitat, îngeri stinşi.

Iarăşi se-nnoptează fruntea-n piatră lunară;

Un strălucitor adolescent

Apare sora în toamnă şi neagră putrezire.

ÎN PRIMĂVARĂ

Liniştit se cufunda de-ntunecaţi paşi zăpada,

În umbra copacului

Îşi ridică iubinzii pleoapele roze.

Întotdeauna urmează-ntunecatelor strigăte ale corăbierilor

Stea şi noapte;

Şi lopeţile bat liniştit în tact.

În curând înfloresc la ziduri dărâmate

Viorelele,

Înverzeşte-atât de liniştit tâmpla singuraticului.

SEARĂ ÎN LANS

Călătorie prin vară amurgindă

Pe lângă snopi de-ofilită secară. Sub arcada spoită,

Unde rândunica zbura mereu, beau vinul focos.

Frumos: o, melancolie şi râs purpuriu.

Seara şi-ntunecatele mirozne-ale verdelui

Ne răcoresc cu flori înfierbântatele frunţi.

Ape-argintane curg peste treptele pădurii,

Noaptea şi fără grai o viaţă pierdută.

Prieten; cărările-nfrunzite spre sat.

PE MÖNCHSBERG (Muntele Călugărului)

Unde se cufundă-n umbra ulmilor de toamna cărarea părăginită,

Departe de colibele de frunziş, ciobani dorminzi,

Întotdeauna-i urmează drumeţului întunecata făptura a răcorii.

Peste cărarea colţuroasa, glasul de hyacint al băiatului,

Liniştit spunând uitata legendă a pădurii,

Mai suav ceva bolnav acuma sălbatica tânguire-a fratelui,

Deci atinge un sărăcăcios verde genunchiul străinului,

Capul împietrit;

Mai aproape murmură izvorul albastru tânguirea femeilor.

HOHENBURG

Nu e nimeni în casă. Toamnă-n odăi;

Sonată clară de lună

Şi trezirea la margine de-amurgindă pădure.

Întotdeauna te gândeşti la faţa albă a omului

Departe de vuietul vremii;

Peste ceva de vis se pleacă bucuros frunzişul verde,

Cruce şi seară;

Pe cel ce sună îl îmbrăţişează cu braţe purpurii steaua sa,

Care se-nalţă la ferestre nelocuite.

Deci tremură-n întuneric străinul,

Când el îşi ridică încet pleoapele peste ceva omenesc,

Care-i departe; glasul de-argint al vântului în gangul casei.

CÂNTECUL LUI KASPAR HAUSER

PENTRU BESSIE LOOS

El iubea într-adevăr soarele care cobora sângeriu colina,

Cărările pădurii, cântânda pasăre neagră

Şi bucuria verdelui.

Gravă era locuirea lui în umbra copacului

Şi curată faţa.

Dumnezeu vorbea o suavă flacără către inima-i:

Omule, o!

Liniştit găsea pasul său oraşul seara;

Întunecata tânguire a gurii sale:

Vreau să devin un călăreţ.

Lui, însă, îi urmau tufişul şi fiara,

Casa şi grădina amurgindă a oamenilor albi

Şi-ucigaşul său îl căuta.

Primăvară şt vară şi frumoasă toamnă

A celui drept, pasul său liniştit

La-ntunecatele-odăi ale visătorilor.

Noaptea, rămânea singur cu steaua-i;

Vedea cum zăpada cădea-n golaşul rămuriş

Şi-n tinda amurgindă umbra ucigaşului.

De-argint cădea capul celui nenăscut.

Mircea Streinul: Poezia

Domnului

IONEL BARBU,

omagiu pentru o frumoasă

omenie,

M. S.

Ninsoarea coboară spre podul de aur,

care spre nouri pluteşte; în vasta câmpie

fanare veghează albastra călătorie.

Oraşul parcă-i o alta câmpie,

câmpie de piatră; luminile lui

s-au risipit în bătaia vântului.

M-am odihnit cu serile tale,

poezie; magii s-au tot dus la vale,

Iisus întârzie.

Pe mirişti fanarele

somnul şi-l zbat;

visul spre culme turmele

şi le-a mânat;

magule, magule, unde să fie

steaua mică şi târzie?

Mircea Streinul: Ulise reiterat

S. S. părintelui

vicar Dr. IOAN VASCĂ,

omagiu,

M. S.

Ţărmul se desface din nou, drum albastrei corăbii;

vâslaşii zâmbesc prin vis depărtatelor valuri;

de la-nceput! totul de la-nceput să fie! haide,

întindeţi vântreaua pentru vechea călătorie!

Undeva, în amintire, cetatea cu zumzet de glasuri

şi arme din nou se ridică şi vuietul mării

cântă-n suflet. De la-nceput! Totul de la-nceput

să fie – şi morţii îşi ridică spre lună pumnii

de lut şi-nstelatele ceruri adie peste valuri

o nouă nostalgie. Ierburile mării cresc din lumină

spre nava care pluteşte spre-o zadarnică veşnicie.

Hei, Ulise, bătrâne, la ce această nouă călătorie?

Să ne mulţumim cu anii care ne-aştern pe tâmple

zăpada, care ne-aduc focul din vatră şi somnul,

convorbirile prietenoase şi-nţelepciunea bătrâneţii;

resemnare, iată insula fermecată spre care

trebuie să plutim, pentru-a culege liniştiţi

pe palme aurul după-amiezilor şi zorii cu

cântec roz de scoică. Acolo ne-aşteaptă,

cu zâmbet alb de bineventare, bătrâna prietenă;

cu ea ne vom duce în marea linişte, ascultă!

Doarmă-n amintire sirenele; plutească fără tine

corabia; hei, şi-argonauţii s-au cuminţit, Ulise;

vânt dinspre septentrion bate pentru tâmplele

noastre; haide, să convorbim sub singuraticii pini.

Unde ni-i râsul – largul, clocotitorul?

Unde ni-s stelele care ne-au condus spre

depărtate cetate? Iată, am devenit didactici

şi zâmbim amintindu-ne de marea aventură,

că ne-am putut bate pentru-o femeie, care,

în definitiv, nu era mai frumoasă ca fetele care

mi-au slujit în ogradă, la vite. Cred

că aceasta-i tristeţea noastră: nu mai înţelegem

gratuitatea. Să ne depărtăm de ţărm, boarea

ne-aduce izul sărat al mării – şi ne turbură.

Totuşi:

ţărmul se desface din nou; ierburile

mării cresc din lumină; vâslaşii zâmbesc

prin vis depărtatelor valuri; cetatea cu

zumzet de glasuri şi arme din nou

se ridică şi vuietul mării cu boare sărată

ne cântă iarăşi în suflet. De la-nceput!

totul de la-nceput să fie! haide! întindeţi

vântreaua spre vechea călătorie!

Adie-nstelată deasupra-ne o nouă veşnicie.

Texte la o suită ţărănească de Rudd Rybickzka

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

Domnului

EM. BUCUŢĂ,

cioplitorul în aur

al prozei româneşti,

M. S.

Cu soarele spre lanuri şi-albastrul cer.

Auriul val al plaiului se pleacă.

Ca mâine cailor aripi vor creşte.

Vioara-i tristă şi sufletul departe.

Amarnic drum spre celălalt tărâm.