1942: Nicolae Istrati: La noi, în Bucovina

La noi, în Bucovina, încărunţit-au fagii!

La Putna şi Suceava dorm somn de veghe magii.

La noi, în Bucovina, stejarii se închină

Şi bat metanii ulmii cu frunţile-n lumină.

Şi primăvara-i parcă mai fragedă-n şuviţă,

E mai nostalgic cerul ca ochii de crăiţă.

Pe jilţuri noi de seară stau sfetnici în ceardac

Şi-i strânsă noaptea toată-ntr-un singur comănac.

Se-aprind sfioase candeli, la noi, în Bucovina,

Şi cântă dorulene cu părul ca sulcina.

Flăcăii cu zăbune şi brâie-n şase iţe,

Se-ntorc cu-amurgu-n plete din deal cu romaniţe.

La noi, în Bucovina, şi hora e vioaie!

Ciobanii toţi zic jalbe pe frunzele de toaie.

Doinitul lor se duce cu vântul hăt-departe

Şi plânge toamnă-n cnejii de dincolo de moarte![1]

[1] Almanahul ziarelor Bucovina şi Basarabia 1943, Bucureşti 1942, p. 228

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 25

1936: Bojena Fmaria de Verny: România, ţară binecuvântată

„psalm al frumuseţii, cântat de un străin,

poeta Bojena Fmaria de Verny din Cehia”

(Dr. Milan Şesan).

Văzui o ţară-ntinsă ca bunătatea divină

şi neexprimabilă prin cuvinte, ca îndurarea

şi necuprinsă de privirea unui muritor.

Numai ochiul Domnului o oblădueşte cu îngrijire…

Văzui o ţară de aur şi trandafirie, de trifoi – Bucovina

sub cerul argintiu zburau norii

şi se topeau ca brumele.

Soarele răsărind arunca spre ei mănunchiul său de raze

prefăcându-i în mări cu orizontul lucitor.

Pe verdeaţa fragedă cârduri de gâşte.

Sub cerul albastru cirezi cafenii,

Inul, cânepa şi porumbul şi căsuţe de lemn,

la ape albastre a îngenunchiat păstorul ţinând în braţe oiţa albă…

Văzui o ţară verde şi-nvolburată,

lată ca visul şi amabilă ca zâmbetul;

Eram aici liber şi fericit ca pasărea…

Văzui un popor credincios, îngenunchind în bisericile

Maicii Precistei, Bunei Vestiri, Sf. Paraschiva,

Sf. Niculae, Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Sf. Vasile, Sf. Ilie;

zeci de cruci şi-a făcut păcătosul aprinzând lumânările,

Până şi-a făcut cruce cu mâna a atins solul

plecându-se la pământ ca grâul cel copt;

Sfinţii petrec în aur. Din priviri le străluceşte îndurarea,

Maica Domnului e regină. Cu aur o încoronează poporul.

Văzui altare cu acoperişuri roşii încadrate în verdeaţă – Suceava

întinse şi cu fresce vestite – Voroneţ, Suceviţa

În faţa pereţilor de frumuseţe spectrală ce cutremurau inima mea

îngerii se pogoară în şiraguri nesfârşite pe raze strălucitoare – Suceviţa

Sub piatră odihneşte Ştefan cel Mare după lupte victorioase – Putna

În frescă Apostoli, patriarhi, prooroci şi sfinţi;

în razele soarelui veşmintele lor lucesc ca un curcubeu,

cercuri de aureole se confundă cu nouri aurii – Voroneţ.

Vezi negri, tătari, turci, mahomedani, creştini;

Moise cel ars de soare arată pe Hristos Mântuitorul,

Maica Domnului din rai dezmiardă copilul,

la dreapta având pe Isac şi Iacov;

Adam şi Eva goniţi din rai pleacă plângând

şi se pun pe lucru în sudoarea feţii lor:

Eva îşi ţese haine, Adam ară pământul.

Dur e pământul, munca obositoare.

Soseşte diavolul, dar sufletul vine la judecată;

În faţa Domnului mulţimea e împărţită:

cei răi aruncaţi în poarta iadului, iar cei buni îndrumaţi spre rai,

în ziua cea mai de apoi cei reînviaţi vor preamări pe Domnul,

precum sfântul Ioan cel Nou din Cetatea Albă

care, biciuit în faţa sultanului,

a suferit, a murit şi s-a întors proslăvit.

Filosofia religiunii şi sufletul se manifestă în icoane.

Văzui monumente de artă de dimensiuni suprafireşti şi maiestoase –

Palatul mitropolitan Cernăuţi

Sub bolta enormă în tăcerea şi frumuseţea culorilor,

Hristos cinând cu apostolii îi trimite între popoare;

Nuntaşii din Cana Galileei beau din pahare de aur.

Cei înfometaţi în armonii de culori se umplu de sfinţenie,

Maria Magdalena primeşte îndurare –

Sala de marmură a Palatului mitropolitan Cernăuţii.

Văzui maşini cu inima feroce bătând;

Văzui clădiri prietenoase şi luminoase ca săli de citire,

lucrătoarele îmbujorate surâdeau în ele – Crasna Ilschi

ca şi când ar citi în cărţile pădurilor nesfârşite…..

Multe am văzut şi le-am păstrat în minte.

în fundul ochilor mei întredeschişi,

Ca ape în adâncuri,

Ca faruri de suflet regal

se reoglindeşte frumuseţea trăită în ţara română[1].

[1] Almanahul ziarelor Basarabia şi Bucovina 1943, traducere de Dr. Milan Şesan, Bucureşti 1942, pp. 104, 105

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 25

1978: Ion Drăguşanul: În Bucovina

La “Bucovina Acoustic Park”

şi vânători de zimbri mai tropotesc prin piatră

cu tălpile desculţe desferecând lumina,

în lemnul de sub obcini un corn de vânătoare

măsoară anotimpul târziu în Bucovina,

şi eu îmi pun pe masă un verb cu nări flămânde

ca să cuprindă spaţiul din jur şi să-l frământe

când zidurile mele cu vânători de zimbri

din colbuite pagini se pregătesc să cânte:

şi vânători de zimbri mai poposesc în mine

doar fluierând frunzişul sălbatec printre brazi

când pregătesc poemul cu palmele şi dalta

cioplindu-l în substanţa prezentului, în azi,

şi când ca o sămânţă îmi mai descopăr vârsta

în spunere firească, în poezie gravă,

când ştiu că o să vindec zăpezile cu pleoapa

ca să-mi găsesc odihna în palma ta, Suceavă:

când ştiu că sunt un cântec dezlănţuit, când ştiu,

că o să vindec veacul cu ierburi de acasă,

doi voi nu ştiţi, prieteni, că-n fiecare noapte

eu mai invit legende şi basmele la masă,

doar voi nu ştiţi, prieteni, prin carnea mea cum trec

năprasnice galopuri de cai şi de lumină,

eu sunt contemporanul din voi şi vă aştept

în mărul meu de aur, superba Bucovină

BUCOVINA ÎN POEZIE No Comments Nov 24

Ion Paranici, fratele pe care mi l-a dăruit şi mi l-a luat Dumnezeu

Adineauri, am aflat că Ion Paranici nu mai este, că a pornit pe cale, la fel de senioral ca întotdeauna, întru desluşirea tainelor, pe care, de altfel, le întrezărise admirabil în cărţile sale de poezie, de proză şi de publicistică, dar şi în modul aproape unic de a trăi şi a se apropia de toată lumea. Îl ştiu de prin vara anului 1976, când un alt mare senior al culturii de prin părţile noastre, domnul Ion Nedelea, universitar mutat ca adjunct la ziar pentru a face loc la catedră unui preferat al elitei administrative, îmi publicase o poezie – dacă nu cumva mai multe – şi l-am vizitat, ca să-i mulţumesc şi să-l cunosc. Atunci l-am întâlnit, prima oară, şi pe Ion Paranici, cel care avea să-mi devină, în mod firesc, începând cu aceeaşi clipită, fratele meu de peste apă, el văzând lumina zilei şi copilărind la Tişăuţi, iar eu, dincoace, la Mereni. Era un bărbat falnic, cu părul ca ninsoarea încă din tinereţe, impresionant prin nobleţe înnăscută şi prin vibranta căldură a sufletului. Am intrat, de-a lungul tinereţii mele, prin multe redacţii, prin cea a revistei „Flacăra”, care mă publicase simultan şi unde George Arion devenise îngerul meu de veghe, prin redacţia „Viaţa Românească”, unde aveam un alt înger, pe Ioanichie Olteanu, iar Cezar Baltag îmi citea mie şi finului său, Petre Got, pagini nou traduse din „Ulysses” a lui James Joyce şi din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, sau prin redacţia „Contemporanul”, unde, iarăşi, aveam doi îngeri, pe George Chirilă şi pe Platon Pardău. Păşea cu sfială, prin astfel de temple, ţărănuşul care am fost, dar nimeni, nici măcar uriaşii Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu nu mă copleşiseră precum Ion Paranici, care îmi oferea o familie de neuitat, cea numită „Zori noi”, ziar pe care îl citeam încă de pe vremea liceului, fascinat de foiletoanele lui Victor Micu.

Ion Paranici izbutise să transforme un ziar local într-o adevărată gazetă literară, în redacţia „Zori noi” ucenicind Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Constantin Hrehor, Gheorghe Lupu, Constantin Severin, Vig Istvan, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Mircea Motrici, Radu Bercea, Mircea Aanei, Vasile Zetu, Octavian Lazăr, Victor Ionescu, toţi legaţi printr-o caldă frăţietate cu Gheorghe Parascan, Mihai Ţânţar, Nicolae Groza, Constantin Ştefuriuc, Victor Micu, Mircea Sfichi, Dumitru Teodorescu, Dumitri Vinţilă, Ion Mândrescu, Emil Morea, Victor Traian Rusu, Dumitru Brădăţan, Doina Cernica, Ştefan Ursache, ca să nu mai vorbesc de cei trei şefi, Ion Paranici, Ion Nedelea şi Costică Borş sau de tehnoredactorii Valentin Milici şi soţii Manolache sau Emil Reric. Acolo, sub aura lui Ion Paranici, fiecare dintre noi se descoperea şi se afirma, încetul cu încetul, şi beneficia de un „acasă” unic, nesperat şi inconfundabil

Ion Paranici

Într-una din acele zile, Ion Paranici m-a invitat în biroul său de redactor-şef şi mi-a întins un teanc de poezii, ale „unui prieten, Ion Tisă”, rugându-mă să-mi spun părerea. Am citit cu atenţie şi, la nu mai ştiu care poem, am tăiat o virgulă, pusă unde trebuia, dar care despărţea două metafore frumoase, anulând-o pe o a treia, care le îngloba pe cele două. Ion Paranici a privit atent, a citit textul, apoi a început să-mi explice la ce se gândise Ion Tisă. Am râs: „Aaa, deci dumneavoastră sunteţi Ion Tisă!”. „Nu, nici vorbă!”. Şi-atunci, de unde-i cunoaşteţi intenţionalităţile?”. Strâns cu uşa, Ion Paranici a recunoscut că despre poezia lui este vorba, dar m-a rugat să nu spun nimănui. Am promis, apoi, după două ceasuri şi ceva, am părăsit biroul; prietenii mei, Parascan, Micu, Morea şi Sfichi, mureau de curiozitate să afle ce-a vrut „şeful” de la mine. „Mi-a arătat poeziile. Scrie minunat, domnilor, aşa că e timpul să afle şi lumea!”. Deşi m-a auzit, Ion Paranici nu a protestat, chiar dacă, îndată ce a prins să publice prin revistele literare din ţară, tot de pseudonimul Ion Tisă se folosea, abia după pensionarea de la „Crai nou” – cum rebotezaseră studenţii admirabilul ziar „Zori noi”, începând să-şi publice cărţile, mai întâi pe cele de publicistică, sub numele cu care s-a născut.

Ion Paranici, Rodica Alexandru, Ileana Paranici şi Elena Maria Cuşnir

Între timp, viaţa ne îmbrâncise pe drumuri paralele şi ne vedeam rar, dar tot cu trăire de frate. Uneori, mă suna şi ne întâlneam la vreo cârciumă, deşi niciunul dintre noi nu se atingea de băuturile alcoolice. Întotdeauna, petreceam împreună câte două ceasuri şi mai bine. Îmi dăruia cărţile, pe care le publica în mare taină şi le răspândea numai printre prieteni. Scriind despre fiecare carte în parte şi publicând cronicile în „Monitorul de Suceava”, devenisem, fără să prind de veste, un adevărat exeget în opera lui Ion Paranici, o istorie a literaturii române, scrisă şi publicată la Iaşi, în mai multe volume, folosind cu predilecţie textele mele, deşi au fost mulţi cei care au scris despre ele, majoritatea critici literari încercaţi şi recunoscuţi ca atare. S-ar părea că, datorită frăţiei care ne unea de aproape o viaţă, eu înţelegeam mai adânc, adică mai aproape de trăirile lăuntrice ale poetului.

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

Ultima dată, ne-am văzut prin vară, pe un trotuar oarecare al Sucevei. Nu am stat mult de vorbă, deşi ne-am bucurat de întâlnire poate că mai mult decât oricând. Nici dacă am fi ştiut că urmează să-l pierd în acest an, tot nu am fi stat mai mult la taifas, pentru că Ion Paranici se simţea oarecum ostenit. Dar nici nu conta durata clipitelor de sporovăială, câtă vreme ne-am tot trăit unul pe celălalt, clipă de clipă, Ion Paranici fiind fratele pe care mi l-a dăruit şi-apoi mi l-a luat Dumnezeu.

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

În textul acesta, care nu-i decât o lacrimă a mea, nu am folosit cuvântul „domnul”, pentru că Ion Paranici a fost, este şi va fi mult mai mult decât atât: unul dintre puţinii seniori adevăraţi, pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Frate, căruia îi închin sufletul cu evlavie şi de memoria căruia, dacă va fi să mai rămân, mă voi ocupa cu sfinţenie. Nu din sentimentul frăţiei, ci pentru că i se cuvine pe deplin. Ion Paranici merită o carte a cărţilor sale de poezie, cu o amplă şi exhaustivă prezentare. În viaţa asta, am întâlnit mulţi creatori mari, dar numai doi oameni m-au impresionat prin măreţia umanului: Radu Beligan şi Ion Paranici. Iar ca poet, ca scriitor, Ion Paranici nu a fost decât icoana măreţiei sale omeneşti.