1876: Ciprian Porumbescu: Altarul Mănăstirii Putna

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan, la Viena

Domnul Ştefan, viteaz mare, ce-a dat groază prin păgâni

Locaş sfânt creştinătăţii astăzi vrea să facă dar,

Şi pe malurile Putnei, cu vitejii săi români,

Merge să aleagă însuşi locul sfântului altar.

Mare obşte îl urmează şi pe culme se lăţeşte,

Pe-ai lor cai sirepi şi mândri, ca la semnul de război

Precum aburi de pe baltă, când lumina asfinţeşte,

Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi.

Căpitani, ostaşi cu zale şi cu platoşe de fier,

Al Moldovei steag de fală fâlfâie cu fală-n cer.

Iată că lângă-o movilă Domnul Ştefan s-a oprit,

Totul tace, ochii ţintă, stă poporul neclintit.

Trei ostaşi cu arce-n mână, pe movilă cum se urcă;

Doi ca zimbrul, ageri, mândri, nalţi ca bradul de la munte,

Pe-ai lor umeri poartă glugă, la brâu paloş, şi pe frunte

Cu-a lor lungi şi negre plete se coboară-o neagră turcă.

Ei ades cu-a lor săgeată, repezită sus în nor,

Printre-a fulgerului focuri au oprit vulturu-n zbor.

Multe fiare din cei codri, mulţi duşmani tineri, semeţi,

Drept în inimi, drept în suflet au simţit a lor săgeţi.

Căci ei sunt ostaşii vrednici ai lui Ştefan, Domn cel Mare,

Ce-şi găteşte-acum săgeata, s-o izbească-n depărtare.

„Copii, trageţi, eu voi astăzi să mă-ntrec în arc cu voi!”,

Astfel zice Domnul Ştefan, iar voinicii, amândoi

Se pleacă, arcele-şi încoardă, trag, săgeţile lor zboară,

Spintecă repede vântul ce dă foc şi vâjâieşte,

Se tot duc ca gândul şi de-abia ochiul zăreşte

Pe câmp departe locul unde se coboară.

Ura-n ceruri se ridică! Urlă dealul, clocoteşte!

„Să trăiţi, copii!”, le zice Ştefan, ce-acum se găteşte.

Zbârnâie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vânt,

Piere, trece mai departe şi-ntr-un paltin vechi s-a frânt.

„Acolo va fi altarul!”, zice falnicul monarh,

Ce se închină şi se pleacă pe războinicul său arc.

„Să trăiască Domnul Ştefan!”, mii de glasuri se ridică

Şi poporul, jos, pe vale, umilit în genunchi pică[1].

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

[1] Porumbescu, Ciprian, Inimă de român, Suceava 2011, pp. 28-31 (bilingv, româno-engleză), apud Muzeul Bucovinei, Fond Ciprian Porumbescu, pp. 43, 44

1882: Ciprian Porumbescu: Codrul Bucovinei

Polonia-i învinsă, Ştefan a biruit,

Ioan, regele slăvit, e-nfrânt, zace rănit,

Iar douăzeci de mii viteji din oastea-i mare

Prizonieri sunt astăzi, lipsiţi de apărare.

Roş soarele apune pe ceru-nflăcărat,

Parcă şi el băut-a din sângele vărsat

Şi parcă-ar vrea pe calea-i eternă să vestească,

Cu limbi de foc, cea luptă sălbatic-vitejească.

Craiul polon trimite la Ştefan soli de zor,

Greu încărcaţi cu aur roşu-strălucitor:

– La Ştefan-vodă mergeţi, acesta-i închinaţi,

Oştenii pân-la unul să mi-i răscumpăraţi!

Pornesc spre cortul mândru solii îndată,

Vorbesc cu dregătorii şi aur le-arată.

Şi-aceştia gândesc veseli: E chip de câştigat

Şi pentru Ştefan slavă şi pentru voievodat.

– Primeşte-aceste daruri, voivoade luminate,

Dă-acestor prinşi în luptă dorita libertate!

Ia aurul, ridică un monument al ţării

Din piatră, martor vremii, să nu fim daţi uitării!

Se-ncruntă voievodul şi peste câmp priveşte

Unde mai strigă moartea şi sângele-abureşte:

– Din marmora cea rece un monument vreţi voi?

Nu! Altul mult mai falnic va povesti de noi!

Trimiteţi solii-acasă, rămân polonii-aci,

Ei înşişi monumentul cel falnic l-or zidi!

Câmpia bătăliei ei să mi-o are-ndată,

Lungime două mile şi una milă lată,

Şi jir de fag s-arunce-n pământul plin de sânge…

Va răsări un codru ce-n veci nu se va frânge,

În măduva-i, în creanga-i s-a strecurat o dat’

Viteazul nostru sânge, ce astăzi s-a vărsat.

Smucit de vifor, codrul să strige cu tărie:

„Aici a-nvins românul cel tare-n bătălie!”.

Frunzişu-n vântul serii să-ngâne liniştit:

„Somn lin, viteji ce-aicea, luptând, aţi biruit!”.

Şi zi şi noapte-oştenii mândrului crai leşesc

Tot ară şi plantează şi mulţi se prăbuşesc.

Curând pe cea câmpie răsare înverzind

Al Bucovinei codru, izbânda-n veci vestind[1].

Ciprian Porumbescu – desen de Radu Bercea

[1] Porumbescu, Ciprian, Inimă de român, Suceava 2011, pp. 20-23 (bilingv, româno-engleză), apud Leu, Paul, Ciprian Porumbescu, Editura Muzicală, 1978, pp. 174, 175

1925: Vasile Gherasim: Imnul arcaşilor

Sus ţineţi steagul, bravilor arcaşi,

Primit de la străbuni pentru urmaşi;

E steagul înfrăţirii şi-al iubirii,

Al luminării steag, al întăririi

                       Şi-al mântuirii.

Să fâlfâie al păcii falnic steag,

Şi steagul vitejiei scump şi drag;

Avut-au şi duşmanii steagul lor,

Rămas-a dar al nostru tricolor

                        Biruitor.

Fiţi voi urmaşii lui Ştefan cel Mare

Şi ai lui Mircea cel Bătrân şi Tare

Şi-ai Bravului Mihai ce ne-a unit

Şi moartea pentru noi a suferit,

                        Că ne-a-nfrăţit.

Păstraţi a noastră fire, grai şi lege

Şi-l ocrotiţi pe-acel ce le-nţelege;

În cartea vremii-i scris cu slove mari

Că fi-vom printre-acele neamuri rari

                         Ce-s pururi tari.

Apostoli fiţi ai vremilor ce vin,

Mândria neamului şi-al lui destin;

 Să sune-al vostru glas ca o chemare

La muncă între largile hotare,

                         Din munţi, la mare[1].

[1] Gazeta Poporului, Nr. 23, 1925

1891: T. Robeanu: În bolta de la „Craiul Negru”

T. Robeanu (George Popovici) – Luceafărul, nr. 13, 1905, p. 290

Suceava e avută-n turnuri

Ca muntele bogat în stânci,

Ea are strade glorioase

Şi are pivniţe adânci

În bolta de la „Craiul Negru“

Acolo-i vinul minunat.

Acolo trei voinici aseară

Într-un ungher s-au aşezat

Au pene roşii-n pălărie

Şi tinereţe în obraz.

Mustăţile, aşa de dârze

Şi vorbele aşa cu haz.

Crâşmaru-n umbră clipoceşte,

Mănunchi de chei i-atârnă-n brâu,

Nepoata are ochi albaştri

Şi-i blondă ca un spic de grâu.

Aduce vin în cupe clare,

Roşind, celor trei darabani,

Ei au mustăţi atât de dârze,

Ea numai optsprezece ani.

Şi unul sare în picioare,

Zâmbind mânuţele i-a prins.

Guriţa-al doilea îi sărută

În şagă mai, mai înadins.

Iar cel din urmă stă deoparte

Aşa de palid, chinuit –

Ah, mult amar şi, totuşi, dulce

În ochii săi ea a citit[1].

Cartea editată de Şt. O. Iosif. Bucovina încă nu a făcut-o

[1] Convorbiri literare, XXV, No. 6, Bucureşti 1 septembrie 1891, p. 526

1903: George Coşbuc: Mortul de la Putna

Iar la Putna-n mănăstire,

Noaptea, iese din mormânt,

Iese-n plină strălucire

Ştefan cel viteaz şi sfânt,

Lespedea ce-au pus-o popii

Peste groapă-ncet se dă

Îndărăt şi-n fundul gropii

Ştefan în picioare stă,

Şi se-nalţă-ncet eroul –

Deşteptat din lungu-i somn,

Luminat e-ntreg cavoul

Şi sumeţ viteazul Domn.

Albul coif străluce-n lună,

Iar pe zale-i joacă zări

De lumini ce se-mpreună

Ca-ntr-un basm cu arătări,

Lunga suliţă şi-o poartă

Răsucind-o-n mândru chip –

Nu e, nu, o umbră moartă

Ce se mişcă pe nisip,

E un viu! Acum ridică

Ochii săi, parcă-ar lăsa

Peste-o oaste inamică

Toată vrăjmăşia sa.

Apoi stă plecat şi-ascultă;

Poate-aude spre Hotin

Vuiet şi-alergare multă

De Poloni şi Turci, ce vin,

Poate-aude oşti tătare

Şi năvală peste Prut,

Ori, venit din depărtare,

Peste munte i-a trecut

Regele Matei! Vai, cete

De Cazaci şi de Secui,

Dumnezeu acum vă dete

Gata, iar, pe mâna lui!

Da! E zornăit de zale.

Strigăt mare de război,

Ard Moldova noastră-n cale

Câţi duşmani, şi vechi, şi noi!

Ştefan tremură-n mânie,

Iese din tăcutul schit –

Luna-n ceruri, argintie,

Cu nori negri s-a-nvelit,

Şi cumplit din bucium sună

Ştefan Vodă: ca un nor

Ies oşteni şi iuţi s-adună

Roată, lângă Domnul lor.

Iat-o, oastea lui voinică,

Toţi cei buni şi tari ai săi!

Ştefan spada şi-o ridică

Şi porneşte-n sârg spre văi,

Luna tot mai mult s-ascunde,

Tot mai negri nori plutesc

Şi din văi grozav răspunde

Buciumul moldovenesc.

Se tot duce, duce noapte

Zgomotul în jos, spre Prut,

Mai lăsând în urmă şoapte

Din furtuna ce-a trecut.

E pustiu la mănăstire,

Gol, mormântul cel deschis!

Toate-au fost o nălucire,

Toate repezi, ca-ntr-un vis.

Nu ştiu bine-n care parte,

Ştefane, te-ai dus cu oşti,

Ştiu că tu te-ai dus departe

Şi duşmanii ţi-i cunoşti!

Bate-i, Ştefane, Părinte,

Spulberă-i de pe pământ:

Chiar şi mort învaţă-i minte,

Bate-i chiar şi din mormânt![1]

[1] Deşteptarea, Anul XI, Nr. 97, Duminică 7 /20 Decemvrie 1903, p. 1