Serafim Ionescu, autorul poveştii aşezărilor fălticenene

Despre autorul impresionantului Dicţionar geografic al Judeţului Suceava, Bucureşti 1894, pe nume Serafim Ionescu, nu ştiam şi încă nu ştiu mare lucru, deşi cartea lui este una extrem de importantă pentru mine, preferând-o variantelor uneori prescurtate de Tocilescu pentru înserare în cele cinci volume coordonate de George Ioan Lahovari şi intitulate Marele Dicţionar Geografic al României. Ştiam doar că, în 1894, Serafim Ionescu era inspector şcolar pentru plasele judeţului Suceava, că locuia în Fălticeni, pe strada Mihai Eminescu nr. 16, unde îşi durase casă nouă, până în 1898, din banii obţinuţi pe Dicţionar, că scrisese câteva remarcabile texte dramatice, dar şi manuale şcolare de istorie, şi că fusese profesor şi director de şcoală primară, şi că era un pasionat al cunoaşterii, alcătuind, practic, prima poveste a aşezărilor fălticenene, în care folosea o puzderie de documente inedite, copiate de prin bibliotecile mănăstireşti sau de prin tot felul de arhive. Astăzi am aflat că s-a născut în 1858 şi că a murit, la o vârstă respectabilă, în 29 iunie 1930. Nu ştiu când s-a născut, dar am copiat necrologul care i-a fost închinat de arhimandritul Scriban, cu gândul că le poate fi de folos altora.

„Deşi-l ştiam om trecut cu vârsta, totuşi bărbatul acesta aşa se străduia totdeauna pentru înălţarea sufletească a obştii, încât în el se întrupa viaţa şi munca. În sufletul său era toată frăgezimea tinereţii. De aceea, gândul de moarte niciodată nu-ţi venea în minte, când îl vedeai ori auzeai vorbindu-se de el. El era tăgăduirea morţii, fiindcă era totdeauna viu; era totdeauna frământat de gândurile mari de a îmbunătăţi viaţa altora. Şi cu toate acestea, moartea l-a ajuns şi pe el!

Ce miraţi am fost, când, ia capătul lui iunie, poşta ne-a adus înştiinţarea, cu chenar negru, că cineva s-a dus dintre noi! Şi cine era acest cineva? Tocmai Serafim Ionescu, el, care întinsese cât putuse mai mult ogorul vieţii şi al luminii! Fiindcă trăia în Fălticeni şi ne vedeam rar, nu ştiam că ar fi căzut bolnav. Când ne venea în minte chipul lui, noi ştiam că el trebuie să mai facă ceva pentru şcoală, în care lucrase toată viaţa, ca profesor de şcoală primară, ca director şi, pe cât ne aducem aminte, şi ca inspector. Îl ştiam bărbat harnic cu condeiul, pentru a scrie bucăţi de bună îndrumare a sufletului mulţimii, prin citiri sănătoase şi prin bucăţi de teatru cuviincios.

Serafim Ionescu a fost un apostol. Viaţa sa a fost închinată binelui neamului şi înălţării patriei. El a fost patriot în chipul cel sănătos şi adevărat, adică nu cu surle la zile mari, ci prin muncă de toată ziua pentru înălţarea ţării. El a înfăţişat un tip de oameni care au alcătuit una din păturile cele mai vrednice ale ţării, tipul care a văzut viaţa cu răspunderile ei şi cu plăcerea de a nu cere de la ea numai foloase, ci a o curăţi şi a lăsa urme vrednice în ea. Au fost în lumea noastră un soi de oameni care nu se pot preţui din destul şi despre care nu s-a vorbit cât trebuie. A fost soiul unor profesori de provincie, atât din şcoala primară, cât şi din cea secundară, care au fost ca nişte luceferi prin oraşele în care au trăit, bărbaţi în care viaţa cetăţenească a suit cele mai înalte culmi ale ei, bărbaţi modeşti, dar credincioşi, care n-au făcut zarvă în jurul lor, n-au căutat căpătuiala, dar dacă au ajuns ca lumea să-i cunoască, a fost numai din pricina muncii, pe care şi-au luat-o asupra lor. Unii din bărbaţii aceştia trăiesc, Serafim Ionescu a murit. Dar ar trebui scrisă galeria lor, pentru că ei alcătuiesc un punct de mare înălţime pentru viaţa noastră românească. Ei pot fi daţi ca pilde tinerimii, când e vorba să-i îndrumăm către o viaţă cetăţenească vrednică şi înaltă. Oraşele noastre au cuprins în sânul lor astfel de lumini, dar care nu sunt puse în lumină. Când zici, de pildă, profesorii Strajan şi Cantuniar la Craiova; Scurei la Câmpulung; Atanasie Popescu la Brăila; Moise Pacu la Galaţi; Cotavu la Hârşova, numeşti prin ei nişte podoabe ale vieţii noastre cetăţeneşti. Trebuiesc puşi unul lângă altul, ca pilde ale unei vieţi de carte şi de străduinţă pentru bine, în centre în care se închideau la o viaţă modestă, mai prejos de meritele şi de vrednicia lor. Oare nu este cu dreptate ca toate aceste chipuri să fie căutate şi puse spre cunoaştere înaintea tineretului de azi? Noi am numit numai puţine astfel de chipuri. Ele însă sunt cu mult mai multe. La provincie au trăit profesori de seamă, care s-au închis în jertfa unei vieţi fără multe pofte, care totuşi strălucesc cu mult mai mult decât alţii, care s-au zbuciumat pe căi mai bănoase înaintea lumii. Acesta este încă un capitul neatins al vieţii noastre româneşti şi acum, la moartea lui Serafim Ionescu, ne gândim că el ar merita scris, fiindcă răposatul făcea parte din acest soi de oameni. Cum am scris mai sus, unii din ei trăiesc şi trebuie să le dăm acestora mângâierea preţuirii noastre, încă din această viaţă. Atanasie Popescu este fost profesor de limba română în Brăila, de ale cărui cărţi cu plăcere îmi aduc aminte, încă din vremea şcolăriei mele. Moise N. Pacu, fostul meu profesor, este bărbatul turnat al conştiinţei cetăţeneşti şi de o hărnicie care nu se domoleşte nici când merge spre 80 de ani de vârstă. Ziarist din vremea veche, este tot atât de vioi până acum în presa oraşului său.

Din această pleiadă de apostoli a făcut parte şi Serafim Ionescu. Cum să nu ne pară rău că a plecat din această viaţă? Într-un oraş mic ca Fălticenii, ce punct de lumină a fost el, ce podoabă a fost pentru şcoala sa în acel colţ al Moldovei! De aceea, deşi acum era pensionar şi nu mai avea cârma şcolii în mâna lui, de care şcoală se simţea legat, şi apoi marea şcoală a vieţii. Serafim Ionescu a fost un om de cultură. Pe vremea când acest cuvânt nu era în toate zilele pe buzele noastre, ca acum, el făcea mai mult decât acum, pentru că la dânsul silinţa spre bine izvora dintr-o inimă curată. Iată pentru ce moartea lui este o adevărată pagubă, fiindcă s-a dus dintre noi unul din acei care nu sunt prea mulţi. Sf. Petru, în a cărui zi şi-a dat sufletul către Domnul, să-i deschidă porţile Raiului şi să ducă spre fericita odihnă a slugii bune şi credincioase. / Arhimandrit Scriban”[1].

[1] Cultura Poporului, Nr. 334-335, 10 august 1930, p. 5