1903: George Coşbuc: Mortul de la Putna
Iar la Putna-n mănăstire,
Noaptea, iese din mormânt,
Iese-n plină strălucire
Ştefan cel viteaz şi sfânt,
Lespedea ce-au pus-o popii
Peste groapă-ncet se dă
Îndărăt şi-n fundul gropii
Ştefan în picioare stă,
Şi se-nalţă-ncet eroul –
Deşteptat din lungu-i somn,
Luminat e-ntreg cavoul
Şi sumeţ viteazul Domn.
Albul coif străluce-n lună,
Iar pe zale-i joacă zări
De lumini ce se-mpreună
Ca-ntr-un basm cu arătări,
Lunga suliţă şi-o poartă
Răsucind-o-n mândru chip –
Nu e, nu, o umbră moartă
Ce se mişcă pe nisip,
E un viu! Acum ridică
Ochii săi, parcă-ar lăsa
Peste-o oaste inamică
Toată vrăjmăşia sa.
Apoi stă plecat şi-ascultă;
Poate-aude spre Hotin
Vuiet şi-alergare multă
De Poloni şi Turci, ce vin,
Poate-aude oşti tătare
Şi năvală peste Prut,
Ori, venit din depărtare,
Peste munte i-a trecut
Regele Matei! Vai, cete
De Cazaci şi de Secui,
Dumnezeu acum vă dete
Gata, iar, pe mâna lui!
Da! E zornăit de zale.
Strigăt mare de război,
Ard Moldova noastră-n cale
Câţi duşmani, şi vechi, şi noi!
Ştefan tremură-n mânie,
Iese din tăcutul schit –
Luna-n ceruri, argintie,
Cu nori negri s-a-nvelit,
Şi cumplit din bucium sună
Ştefan Vodă: ca un nor
Ies oşteni şi iuţi s-adună
Roată, lângă Domnul lor.
Iat-o, oastea lui voinică,
Toţi cei buni şi tari ai săi!
Ştefan spada şi-o ridică
Şi porneşte-n sârg spre văi,
Luna tot mai mult s-ascunde,
Tot mai negri nori plutesc
Şi din văi grozav răspunde
Buciumul moldovenesc.
Se tot duce, duce noapte
Zgomotul în jos, spre Prut,
Mai lăsând în urmă şoapte
Din furtuna ce-a trecut.
E pustiu la mănăstire,
Gol, mormântul cel deschis!
Toate-au fost o nălucire,
Toate repezi, ca-ntr-un vis.
Nu ştiu bine-n care parte,
Ştefane, te-ai dus cu oşti,
Ştiu că tu te-ai dus departe
Şi duşmanii ţi-i cunoşti!
Bate-i, Ştefane, Părinte,
Spulberă-i de pe pământ:
Chiar şi mort învaţă-i minte,
Bate-i chiar şi din mormânt![1]
[1] Deşteptarea, Anul XI, Nr. 97, Duminică 7 /20 Decemvrie 1903, p. 1