1875: Dimitrie Petrino: Adio Bucovinei
Pe-ale Molnei triste maluri,
Unde tulburele-i valuri
Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,
Mă opresc în treacăt încă
Şi cu dragoste adâncă
Vin să-ţi jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!
Vreau să uit a mea durere,
Zile fără mângâiere,
Şi acele nopţi amare care fruntea mi-au zbârcit,
Vreau să uit cu ce urgie
Vremea cu-a sa tiranie
Şi pe tine şi pe mine deopotrivă ne-a lovit;
Dar întâia sărutare
Şi întâia dezmierdare
Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghiţit:
Mii de glasuri mie sfinte
Veşnic mi-or aduce-aminte
Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.
Două cruci de pe-o movilă,
Unde-o soartă fără milă
Pe sub muşchiul veşniciei al meu nume l-a săpat,
Ele-mi spun şi mi-or tot spune
Că sunt umbre din vremi bune
Ce m-aşteaptă şi pe mine, să mai fiu îmbrăţişat.
Deci, iubită Bucovină,
Inima-mi de tine plină
Ea adio nu-ţi va spune; căci cu tine rămân eu
Înfrăţit prin suferinţă,
Într-un gând şi-ntr-o credinţă:
Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dumnezeu!
Şi nu-i fier destul de tare,
Nu sunt dinţi de rele fiare
Să despartă fii de mamă şi credinţa de altar.
Molna-i apă românească:
Marfa poate s-o oprească,
Însă dorul de-nfrăţire nu-l opreşte la hotar.
Mănăstiri cu frunţi plecate,
Catacombe profanate
Ca şi vulturul ce zboară în eterul tău senin,
Tot ce soarele-ţi rodeşte,
Ce-i iubit şi ce iubeşte
Unui Dumnezeu cu toţii româneşte se închin.
De-i frumoasă-ncântătoare
E româncă acea floare
Ce pe-ale Sucevei maluri răspândeşte-un farmec lin.
Ochii mari şi gene brune
Aste sunt comori străbune
Ca şi focul care arde vălul alb pe albul sin.
Duşmanii ar vrea să piară
Tot ce e moşnean în ţară
Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creştin,
Însă ei să nu sporească
Într-o ţară românească,
Ţară cu Suceava-n frunte şi cu Putna mândră-n sân!
Brazii mândri de la munte,
Văi mănoase, culmi cărunte,
Unde sună printre secoli doina unui brav popor
Ele sunt pe veşnicie
Semne mari c-are să fie
După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.
Noi în veci nu vom pătrunde
Taina care ne ascunde
Viitorul ce-şi dă mâna cu trecutul glorios,
Dar crezând în mântuire,
Spunem cu neobosire:
Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!
Nu ştim ce e scris în stele,
De-o să fie zile grele
Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;
Nu ştim vremea ce-a aduce,
Dar românu-şi face cruce
Şi se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,
Vremea tot nainte merge
Şi în urma-i lesne şterge
Tot ce spre eternizare sumeţia a creat.
Piramide ea zdrobeşte,
Monumente risipeşte,
Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.
Şi din sinul veşniciei
Dumnezeul României,
Fraţi iubiţi din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!
Jugul vostru-o să dispară,
Însă nu dispare-o ţară
Care-a fost atâţia secoli leagăn falnic de eroi!”
Deci cum eu nu uit că-n lume
Suvenirul unui nume
A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,
Astfel mândra Românie
N-o să uite-n veşnicie
Că-n pământul tău cu fală este Ştefan îngropat![1]
Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli
[1] Petrino, Dimitrie, Adio Bucovinei, în Convorbiri literare, Nr. 8, Anul IX, Iaşi, 1 noiembrie 1875 pp. 321, 322