1875: Dimitrie Petrino: Adio Bucovinei | Dragusanul.ro

1875: Dimitrie Petrino: Adio Bucovinei

 

 

 

 

 

Pe-ale Molnei triste maluri,

Unde tulburele-i valuri

Mai despart de România pe-o iubită fiică-a sa,

Mă opresc în treacăt încă

Şi cu dragoste adâncă

Vin să-ţi jur, o, Bucovină, că în veci nu te-oi uita!

 

 

Vreau să uit a mea durere,

Zile fără mângâiere,

Şi acele nopţi amare care fruntea mi-au zbârcit,

Vreau să uit cu ce urgie

Vremea cu-a sa tiranie

Şi pe tine şi pe mine deopotrivă ne-a lovit;

 

 

Dar întâia sărutare

Şi întâia dezmierdare

Nu se uită nici atunce când mormântul le-a-nghiţit:

Mii de glasuri mie sfinte

Veşnic mi-or aduce-aminte

Că în sânul tău odată cu căldur-am fost iubit.

 

 

Două cruci de pe-o movilă,

Unde-o soartă fără milă

Pe sub muşchiul veşniciei al meu nume l-a săpat,

Ele-mi spun şi mi-or tot spune

Că sunt umbre din vremi bune

Ce m-aşteaptă şi pe mine, să mai fiu îmbrăţişat.

 

 

Deci, iubită Bucovină,

Inima-mi de tine plină

Ea adio nu-ţi va spune; căci cu tine rămân eu

Înfrăţit prin suferinţă,

Într-un gând şi-ntr-o credinţă:

Căci Moldova-i maica noastră, tatăl nostru-i Dum­nezeu!

 

 

Şi nu-i fier destul de tare,

Nu sunt dinţi de rele fiare

Să despartă fii de mamă şi credinţa de altar.

Molna-i apă românească:

Marfa poate s-o oprească,

Însă dorul de-nfrăţire nu-l opreşte la hotar.

 

 

Mănăstiri cu frunţi plecate,

Catacombe profanate

Ca şi vulturul ce zboară în eterul tău senin,

Tot ce soarele-ţi rodeşte,

Ce-i iubit şi ce iubeşte

Unui Dumnezeu cu toţii româneşte se închin.

 

 

De-i frumoasă-ncântătoare

E româncă acea floare

Ce pe-ale Sucevei maluri răspândeşte-un farmec lin.

Ochii mari şi gene brune

Aste sunt comori străbune

Ca şi focul care arde vălul alb pe albul sin.

 

 

Duşmanii ar vrea să piară

Tot ce e moşnean în ţară

Tot ce face semnul crucii, tot ce-a mai rămas creştin,

Însă ei să nu sporească

Într-o ţară românească,

Ţară cu Suceava-n frunte şi cu Putna mândră-n sân!

 

 

Brazii mândri de la munte,

Văi mănoase, culmi cărunte,

Unde sună printre secoli doina unui brav popor

Ele sunt pe veşnicie

Semne mari c-are să fie

După un trecut de fală, nu un jug drept viitor.

 

 

Noi în veci nu vom pătrunde

Taina care ne ascunde

Viitorul ce-şi dă mâna cu trecutul glorios,

Dar crezând în mântuire,

Spunem cu neobosire:

Unde Iuda este-aproape, nu-i departe nici Christos!

 

 

Nu ştim ce e scris în stele,

De-o să fie zile grele

Sau de poate sfântul soare va străbate norul greu;

Nu ştim vremea ce-a aduce,

Dar românu-şi face cruce

Şi se-ncrede în puterea unui mare Dumnezeu,

 

 

 

Vremea tot nainte merge

Şi în urma-i lesne şterge

Tot ce spre eternizare sumeţia a creat.

Piramide ea zdrobeşte,

Monumente risipeşte,

Însă sângele în apă nici o vreme n-a schimbat.

 

 

Şi din sinul veşniciei

Dumnezeul României,

Fraţi iubiţi din Bucovina, el vă spune: „Sunt cu voi!

Jugul vostru-o să dispară,

Însă nu dispare-o ţară

Care-a fost atâţia secoli leagăn falnic de eroi!”

 

 

 

Deci cum eu nu uit că-n lume

Suvenirul unui nume

A mea soartă, Bucovină, de-a ta soartă-o a legat,

Astfel mândra Românie

N-o să uite-n veşnicie

Că-n pământul tău cu fală este Ştefan îngropat![1]

 

 

Alecu Hurmuzachi, Dimitrie Petrino şi Carol Mikuli

 

 

[1] Petrino, Dimitrie, Adio Bucovinei, în Convorbiri literare, Nr. 8, Anul IX, Iaşi, 1 noiembrie 1875 pp. 321, 322