Mircea Streinul: Destinul lui Stans Rayd

O parabolă despre literatură

Domnului

inspector general

CONSTANTIN PĂUNESCU,

omagiu,

M. S.

Istoria de mai jos nu s-a desfăşurat la noi, unde fenomenul literar nu prezintă, în rândurile largi ale publicului, interes nici cât un match de box.

Stans Rayd trăia, deci, la Londra, într-un cartier cu case bătrâne şi mizere – aţi ghicit desigur că e vorba de cartierul Soho, pe care – nu vă jenaţi s-o recunoaşteţi! – îl ştiţi din romanele lui Edgar Wallace.

De fapt, nici nu-l chema Stans, ci pur şi simplu John, însă respectivul găsise că e prea banal să semneze „John Rayd”, când scrii elegii cu viziuni florentine şi tragedii shakespeareiane. Pseudonimul şi-l compusese într-o după-amiază ploioasă şi cu multă ceaţă (vezi romanele lui E. Wallace şi reportajele despre Cernăuţi, „Oraşul dintre ceţuri”, ale subsemnatului…) şi fusese atât de satisfăcut, încât, în seara şi noaptea aceleiaşi zile, adause încă 40 de pagini romanului său, cu care susţinea că-l va da gata pe bătrânul şi naivul utopist Wells.

Domnului Allan Rayd, tatăl legal şi necontestat al lui John şi mic funcţionar la o bancă de asemenea mică (dar foarte solidă), îi era absolut indiferentă activitatea junelui poet – lucru ce nu se poate afirma şi despre mama lui Stans, Mary Victoria Florence (născută Room – ceea ce nu înseamnă numaidecât că era beţivă…), care poseda, pe lângă o statură nesfârşită (comparabilă cu statuia lui Nelson), şi o dantură falsă ca un zâmbet nipon, inclusiv o mare adoraţie pentru speranţa familiei.

Manuscrisele lui Stans erau foarte multe: în biroul de nuc, în cufărul din sufragerie, în sertarul de sus al noptierei şi pe-o etajeră din salon.

Eroul reportajului nostru, reportaj care e destul de mincinos pentru a fi şi destul de adevărat, avea:

23 de ani;

2 măsele plombate;

3 lavaliere;

5 romane;

6 volume de nuvele;

361 de poezii;

zeci de eseuri şi ceva filosofie;

(totul, evident, în manuscris, afară de vreo zece duzini de versuri, publicate într-o revistă obscură dintr-un orăşel din vestul insulei).

UN TRAMVAI BINE INSPIRAT

Într-o dimineaţă, pe când Mary etc. pregătea o enormă budincă de orez, cineva sună violent, ca o alarma de incendiu. Mary etc. sări de la plită şi alergă la uşă. Deschizând, văzu faţa emoţionată şi emoţionantă a doamnei Stormer, vecina sa. Presimţi ceva rău şi, când obeza doamnă Stormer şopti gâtuită de disperare:

– L-a călcat tramvaiul! –

ştiu că nu poate fi vorba decât de Stans. N-avu timp să leşine, şi-alergă în stradă, unde tocmai dădu de ambulanţa care-l transporta pe poet la domiciliu.

CELEBRU POST-MORTEM

Doamna Mary etc. Rayd (născută Room) plânsese mult. Nici acuma, în după-amiaza asta de toamnă cu frunze galbene, nu înceta să-şi şteargă ochii, căci îşi amintea mereu de Stans. Se simţea sfârşită şi fără rost în odaia aceasta, în care umbra mortului mai plutea vag, dar permanent.

Primi vizita Sylviei Beery, care – după cum Mary etc. aflase abia după înmormântarea lui Stans – îl iubise pe tânăr.

Tăceau amândouă.

Tăceau ca două basoreliefuri.

Tăceau englezeşte.

Din când în când, privirile le-alunecau pe fotografia poetului şi oftau. Cu vizite de-acestea, cu plâns, cu dureri ascuţite în suflet, Mary îl retrăia mereu pe fiul suprimat de tramvai. Câtă zarvă a pricinuit moartea lui Stans! Mary (din lipsă de spaţiu renunţăm la „etc.”) şi le reaminteşte pe toate: reportajele din ziare, care, aflând că e vorba de un poet, atraseră atenţia directorilor de reviste literare asupra versurilor lui, şedinţele de la Curtea cu Juri (watmanul s-a ales cu o condamnare de un an închisoare pentru omor din imprudenţă; tramvaiul a fost achitat), vizita unui editor, care-a luat, la întâmplare şi cam sceptic, manuscrisul unui roman.

Într-o bună zi, miracolul s-a produs. Doamna Mary primi din nou vizita editorului, care-i anunţă că romanul e excelent şi-i dădu un cec în valoare respectabilă. De-acuma, viaţa soţilor Rayd luă un tempo accelerat. Critica literară proclamă genial romanul, editorii oferiră sume fabuloase pentru celelalte manuscrise (şi chiar pentru poezii…), doamna Rayd acorda interviewuri despre viaţa lui Stans şi era fericită, iar domnul Allan istorisea tihnit la club:

– Eu sunt tatăl lui Stans. Genial băiat! La cinci ani făcea poezii… – şi domnii englezi luau autografe de la bunul Allan Rayd.

Se spune că însuşi teribilul G. B. (Shaw) a rămas impresionat de confesiunile lui Rayd-senior.

Evident, în felul său …

DOAMNA MARY DESCOPERĂ AMERICA

Într-o zi cu ceaţă (la Londra fiind mereu ceaţă, trebuie să iau notă de acest lucru – oricât s-ar plictisi amabilii mei cititori…), doamna Mary constată, cu un fel de jenă, că nu mai are nici un manuscris de la Stans. Toate fuseseră tipărite – în ediţii de lux şi-n ediţii populare, traduse în franţuzeşte, nemţeşte, bulgăreşte şi esperanto, discutate cu concluzii laudative; – şi, acuma, nu mai era nici un manuscris!

Pe la orele 10 seara, după ce soţul se culcă, mama lui Stans deschise un caiet nou, se gândi câtva timp şi, apoi, începu să scrie. Merse greu, dar, încet-încet, condeiul se aşternu de-a binelea, umplând foaie după foaie.

Trecură trei ani.

Câte-o revistă literară se-ntreba uneori cum de putuse să scrie Stans atât de mult.

Într-adevăr, tot la două-trei luni, doamna Mary etc. mai descoperea câte-un manuscris şi explica editorului:

– Mi l-a dictat când avea douăzeci şi unu de ani… – sau: – L-am scris cu mâna mea, căci bietul Stans tocmai îşi scrântise mâna dreaptă, la un match de polo…

Editorii se mulţumeau cu aceste declaraţii; în definitiv, ce le păsa – când romanele se vindeau excelent? Unii critici remarcaseră, însă, că stilul se deosebea de cel al romanelor anterioare şi-i subliniară varietatea. Un mare critic scrise:

„Stilul voit vulgar, situaţiile naiv înscenate, caracterele conturate mai mult în fuga condeiului – adaugă regretatului Stans Rayd o diversitate puţin obişnuită în scrisul contemporan. Am putea afirma că avem de-a face cu un Shakespeare al romanului…”.

ŞANTAJ…

La 23 februarie 1937, doamna Mary fu vizitată de-un individ cu faţa vicleană, care se prezentă Lewis Lionnel.

Declară scurt:

– Am venit să încasez suma de cinci sute lire… (îi rog pe cititori să înmulţească acest număr cu aproximativ 800, ca să-şi poată da seama cam la câţi lei ar veni pretenţia lui Lewis Lionnel).

Doamna, surprinsă, îl întrebă pentru ce.

Calm, Lionnel, reporter la o gazetă de scandal, replică:

– Pentru ca să tac din gură, milady. Vă întreb: cum a putut să scrie Stans Rayd, care-a murit la douăzeci şi trei de ani, atâtea cărţi? Să vă dau eu explicaţia? Poftim! Stans Rayd, care-a scris câteva cărţi, admite toată lumea: excelente, n-a putut, totuşi, să scrie douăzeci de romane în decurs de trei ani. Just? Cred că e cum spun! Dumneavoastră aţi declarat că Stans începuse să scrie romane abia la douăzeci şi unu de ani. Sunt un incorigibil amator de reviste vechi. Şi-n una din ele, de-acu vreo douăzeci de ani, am dat de-o schiţă, semnată Mary Victoria Florence Room. Şi Room e numele de fată al doamnei Mary Victoria Florence Rayd, nu? Aţi scris, după douăzeci de ani, sub numele fiului dumneavoastră, o mulţime de romane. Ştiţi că asta se cheamă escrocherie, după cum pretenţia mea se numeşte şantaj?

Doamna Mary achită imediat suma cerută de Lewis Lionnel.

De-aci, înainte, doamna Mary trăi într-o panică permanentă. Consultă pe-un avocat, care-o asigură că ar face mai bine să se denunţe singură ca autoare a peste jumătate din romanele lui Stans.

– Nu, gloria asta n-o vreau, deşi publicul, care înghite multe, ar fi în stare să-mi ierte îndrăzneala – de a-l fi păcălit.

Încă în ziua aceea, doamna Mary dădu un interview că toate manuscrisele lui Stans s-au epuizat. Dar, apoi, a început în sufletul doamnei Mary Victoria Florence Rayd, născută Room, o tragedie meschină: era geloasă pe destinul glorios al fiului ei, pe care un tramvai l-a inaugurat printr-un frumos act de inteligenţă :..

După câteva săptămâni, moartea o strânse de pe pământ.

Omul care a plâns-o cel mai mult a fost Lewis Lionnel: tocmai intenţiona s-o tapeze din nou pe regretata defunctă, când decesul ei a fost anunţat în ziarele de dimineaţă…