Theodor Th. Burada: Conservatorul de muzică din Iaşi | Dragusanul.ro

Theodor Th. Burada: Conservatorul de muzică din Iaşi

 

 

 

„Să se desfiinţeze conservatorul de muzică din Iaşi, nu avem nevoie de o şcoală care nu ne aduce nici un folos, banii care se cheltuiesc în zadar pentru întreţinerea lui, să se întrebuinţeze pen­tru alte institute folositoare societăţi!!”, acesta a fost şi este strigătul a mai multor cetăţeni din urbea noastră, acesta a fost strigătul – sunt acuma câţiva ani, al mai multor deputaţi din Camera noastră. Acest strigăt însă a rămas fără ecou, n-a găsit şi nici va găsi vreodată loc în inima acelor români care vor să prosperăm; suntem convinşi că muzica, la noi, ca şi în alte state civilizate ale Europei, va merge înainte, cu paşi mari pe calea pro­gresului, şi va deveni, în curând, unul din elementele esenţiale ale educaţiunii junimii noastre.

 

Artele frumoase, precum şi celelalte arte liberale, s-au practicat la noi numai de străini şi numai ca un obiect de speculaţiune. Abia pe la începutul secolului s-a introdus, în Iaşi, cel dintâi pian. Damele boierilor noştri au fost cele dintâi care se eman­cipară din această prejudecată şi începură, pe încetul, a cultiva muzica, considerând-o nu ca o meserie înjositoare şi de speculaţiune, ci ca una din cele mai plăcute distracţiuni care pot fi, vorbindu-ne inimii şi deşteptându-ne sentimentele cele mai nobile.

 

Nu cu mulţi ani în urmă, dar poate că şi acuma, se mai află printre numărul boierilor bătrâni mulţi încă, care consideră muzica bună numai a ne desfata la mese şi la petreceri, chemând, în asemene ocaziuni, lăutarii sau trubadurii celor vechi. Câţi părinţi de familie au oprit pe fiii lor a lua arcuşul în mână, considerând sunarea violinei ca o meserie dată numai ţiganilor! Radele însă binefăcătore ale civilizaţiunii n-au întârziat a străbate şi la noi, făcând să dispară, pe încetul, aceste idei primi­tive, în ceea ce concerne frumoasele arte şi muzica, pe la anul 1831, când începe a se introduce în pensionatele publice şi private. Aşa, în luna lui februarie a aceluiaşi an, un cor de muzică vocală se înfiinţează în gimnaziul Vasilian din Iaşi, sub conducerea profesorului Paulicec, care, pentru prima oară, acompaniaţi de harpă, a cântato cele mai frumoase arii, la împărţirea premiilor, care a avut loc în 1 iunie 1831.

 

În pensionul privat de domnişoare al defunctului vornic Teodor Burada, înfiinţat în 20 august 1831, se învăţa muzica, el însuşi dădea lecţiunile de pian şi ghitară şi fu cel dintâi profe­sor român de muzică.

 

Pe la finele anului 1831, muzica militară se organizează, sub ca­pelmaistrul Herfner, şi înlocuieşte meterheneaoa domnească, care, com­pusă din turci, greci şi bulgari, având în capul ei pe Mehter Başa (capelmaistru), cânta, duminicile, sărbătorile şi în alte zile, la curtea domnească, diferite manele turceşti, cu instrumentele lor, care erau nişte fluieraşe, neiuri, zimbalare, naiuri, dairale, darabani şi diferite timpane, de deosebite mărimi, precum şi câteva instrumente de alamă.

 

Înfiinţarea teatrului francez de varietăţi, sub direcţiunea lui B. Furo, pentru prima oară în Moldova, a cărui inaugurare se făcu la 1832, decembrie 4, influenţă forte mult asupra dezvoltării gustului muzical în diferite clase ale boierilor, prin cântecele actorilor care erau artişti distinşi, şi a orchestrei, care executa, cu măiestrie, cele mai grele bucăţi de muzică, şi, în anul 1835, noiembrie 15, un conservator de muzică se înfiinţează în Iaşi. Iată ce ne spune bătrânul Asaki despre Înfiinţarea lui: „O societate de boieri, doritori de muzică, au informat, prin mijlocirea subscrierii, un conservator filarmonic-dramatic, unde, gratis, se învăţa muzica vocală şi declamaţia, în limba patriei. Directori ai conservatorului s-au ales domnii vornicul Şte­fan Catargiu, Aga Asaki şi spătarul Vasili Alexandri, care s-a însărcinat a fi şi casier acestui conservator, aşezat în o casă par­ticulară, aproape de St. Ilie. Dl Paulo Cervati, tenor, artist însemnat, şi Dl Cuna au început lecţiile lor, iar un membru al societăţii s-a însărcinat cu paradosirea declamaţiei. Douăsprezece dame tinere învăţau, de patru ori pe săptămână, dimineaţa, iar 16 tineri, după-amiezile”. Progresul elevilor, în Conservatorul filarmonic a fost foarte mare, căci, în 23 februarie 1837, s-a reprezentat, în româneşte, piesa „Laperuz”, dramă a lui Cotzebu, şi „Văduva viclenă”, tot de acel autor, prelucrată de Aga Asaki. Orchestra era dirijată de Cervati, profesor conservatorului, alcătuită din cei dintâi artişti ai Capitalei; ariile care s-au cântat, în piesa „Laperuz” au fost din cele mai alese ale lui Rossini, Bellini şi ale altor maeştri celebri. La 20 februarie 1838, ei au reprezentat, în limba patriei, opera „Norma”, pentru prima dată; persoanele care au luat parte în această operă au fost: doamna Langa, care a jucat rolul Normei, doamna Elisabeta Fabian, a Adalgisei, Dimitrie Gherghel, a lui Flavius, şi Constantin Gheras, a lui Orovezo, corul, compus numai din elevii Conservatorului a reuşit şi el pe deplin.

 

În anul 1844, martie 1, un cor de muzică vocală se înfiinţează în Seminarul Veniamin, de la Socola, unde s-a numit profesor Al. Petrino; în anul 1847, martie 29, se înfiinţează un cor de muzică vocală în oştire, sub conducerea aceluiaşi profesor. În anul 1854, aprilie 23, se înfiinţează un cor de muzică vocală la biserica St. Atanasie, sub îngrijirea lui Evdochim Ianov şi Gh. Burada; în anul 1860, octombrie 1, sub Ministerul domnului Cogălniceanu, se înfiinţează, în fine, Conservatorul de muzică; în anul 1864, iulie 1, un cor de muzică vocală la Mitropolie, având de profesor pe Gh. Burada, în 1868, sub Ministerul domnului Dimitrie Gusti, un cor de muzică vocală la bisericile din Iaşi, Sf. Lazăr şi Nicoriţia; în fine, constatăm, cu o deosebită plăcere, că muzica merge progresând în societate, şi Primăria urbei Iaşilor, în anul 1871, aprilie 8, înfiinţează muzica comunală, care, prin deosebita îngrijire ce o are consiliul comunal pentru îmbunătăţirea ei, progresează din zi în zi şi astăzi execută cele mai grele bucăţi cu mare acurateţe, şi sperăm că cei ce strigau, odată, pentru desfiinţarea ei, în curând se vor convinge că ea este necesară oraşului nostru, singura care mai execută muzica naţională şi face să ne aducem aminte că avem datoria să o cultivăm şi să nu o lăsăm se zacă în letargia de care e cuprinsă.

 

Muzica, de vreo câţiva ani, încoace, a luat un avânt care merge progresând cu energie nu numai în Iaşi, dar şi în alte oraşe, prin întocmirea de coruri de muzică vocală, pe la diferite bi­serici, care ne inspiră cea mai mare evlavie, precum şi prin înfiinţarea de muzici comunale, care, în unele locuri, satisfac pe deplin scopul pentru care ele s-au înfiinţat, producând publicului cele mai plăcute distracţiuni. Aşa vedem, în Huşi, la seminar, un cor de muzică vocală, înfiinţat în 1 ianuarie 1854; un altul, la monastirea Neamţului, în 1859, la monastirea Agapia şi Varatic, în 1860, sub conducerea  vechiului profesor de muzică Ioan Cartu. Asemenea, la Galaţi, în 1862, apoi la Roman, Bârlad, Botoşani, înfiin­ţate mai de curând. În Ismail, Episcopul Dunării de jos, Melhisedec, în anul 1868, mai 30, a înfiinţat un cor de muzică vocală, întreţinut cu a sa cheltuială, sub conducerea domnului Gavril Musicescu, acum profesor la Conservatorul de muzică din Iaşi.

 

Deie Domnul ca coruri de muzică vocală să se înfiinţeze pe la toate bisericile şi să înlocuiască musichia, acea muzică nazală a Orientului, care, odinioară, era foarte stimată de popor, predominând în biserica noastră.

 

Muzici comunale s-au înfiinţat la: Bacău, în 1864, luna mai 13, la Botoşani, în 1866, ianuarie 1, la Piatră, în 1871, iulie 14, şi la Roman, în 1871, iulie 14; suntem convinşi că nu va trece mult timp şi asemenea muzici comunale se vor înfiinţa în toate oraşele noastre.

 

Pentru propagarea gustului muzical în urbea noastră, nu pu­ţin au contribuit şi trupele de operă, care s-au succedat, din timp în timp, precum şi diferitele concerte date de către artiştii celebri din Europa, în treacătul lor prin Iaşi, care, după câta ne este cunoscut, cel mai vechi dintre toate, a fosta acela dat în Iaşi de celebrul violoncelist Bernard Romberg, înainte de anula 1809, când a şi executata un capriciu compus de el, pe arii naţionale; asemenea au influenţat şi concertele de muzică de cameră, înfiinţate de către Eduard Caudella, în anul 1867, precum şi a celeilalte Societăţi filarmonice, înfiinţată, în anula 1868, de cătră Teodor T. Burada, Costantin Gros, Eduard Caudella, Petru Mezzeti şi Gaetano Biundi.

 

Proba evidentă, la cele ce am zis despre dezvoltarea gustu­lui muzical este introducerea muzicii mai pe la toate pensionatele publice şi, astăzi, sub Ministerului inteligentului Ministru, domnul Titu Maiorescu, ea s-a introdus în toate şcolile, prin noul program al instrucţiunii publice; în pensionatele private, ea deja se află introdusă mai de mult timp; probă, asemenea despre progresul ce îl face muzica, este numărul elevilor din Conservatorul de muzică, care pe fiecare zi, se măreşte, precum şi rezultatele satisfăcătoare ce s-au obţinut şi se obţin la examenele acelei şcoli.

 

Artele, la noi, au fost totdeauna dispreţuite, niciodată n-au fost încurajate de nimeni, şi aceasta a fost şi este poate una din piedicile cele mai mari care se opun progresului şi civilizaţiunii. Omenii nu sunt fiinţe abstracte, nu se pot conduce ca nişte automaţi, ei au simţuri, şi acele simţuri formează pasiunile; ştiinţa de a conduce oamenii pe calea progresului nu este alta decât ştiinţa de a dirija sensibilita­tea lor, fundamentul instituţiunilor umane stă în moravurile lor pu­blice şi private, şi frumoasele arte sunt esenţialmente morale, fiindcă fac pe individul care le cultivă mai bun şi mai ferice.

 

Să ne aruncăm privirile noastre în anticitate şi vom vedea pe Orfeu în munţii Traciei, subjugând fiarele sălbatice de prin codri prin puterea sunetului lirei sale, pe Amphion zidind zidurile Thebei, pe Păunaşul codrilor făcând să salte pietrele şi frunzele de pe arbori, la sunetul fluierului său şi la alte fabule din vechime, care, înfrumuseţate prin imaginaţiunea poeţilor, nu sunt în ochii noştri decât frumoase alegorii, ce desemnează cu energic imperiul ce-l are muzica. Dacă deschidem analele istoriei, vedem pe Timoteu sub­jugând pe Alexandru, pe rusticii Spartiaţi proscriind comerţul şi artele, afară însă de muzică; tot acei Spartiaţi (spartani – n. n.), învinşi mai de multe ori şi recâştigând apoi victoria, auzind cântând pe atenianul Tirteu.

 

N-a existat nici o naţiune pe pământ, care să nu fi iubit această artă încântătoare. La greci, mai cu deosebire, muzica era foarte stimată, Polibius ne spune că era necesară pentru a îmblânzi mora­vurile arcadienilor, care locuiau într-o ţară unde aerul era trist şi rece; şi că cyneţii, care părăsiseră muzica, întreceau cu mult în cruzimi pe toţi grecii, şi că nu era un oraş altul unde să se comită mai multe crime.

 

Muzica este un instinct a naturii, o necesitate a inimii, ea înveseleşte singurătatea şi încântă societatea, animează, deodată, răzbelul şi amorul, ne face viaţa câmpenească mai plăcută. Ţăranul îşi uşurează lucrul său cântând din fluier doina, cântarea sa de jale, şi alte cântece de dor, pe care l-a învăţat muma lui, în mijlocul turmelor şi a câmpiilor pline de holde aurii, păsto­rul munţilor umple văile de sunetul buciumului, care, odinioară, era vechea strigare a ostaşilor romani, fetele şi flăcăii, plini de iluziunile vârstei lor, joacă hora. la glasul îngânător al cimpoiului, bătrânul, încălzindu-şi zilele sale la razele soarelui, intonează plângând cântul care făcea, odinioară, deliciul copilăriei sale, femeile, dotate de la natură cu o sensibilitate mai mare decât a noastră, iubesc cu pasiune muzica, care, ca şi ele, îmblânzeşte moravurile, temperează forţa prin graţie, apropie şi leagă împreună deosebitele ele­mente ale societăţii.

 

Omenii cei mai celebri, în momentele lor cele de pe urmă, au recurs la muzică. Socrate, înainte de momentul băutului cucutei, cul­tiva muzica în închisoare. Platon, cunoscând puterea muzicii şi moralitatea ce făcea să se nască în clasa poporului, o introduse în toate instituţiile repu­blicii, apoi în toate ceremoniile religioase. Jean Jacques Rousseau, la bătrâneţe, suspina încă auzind romanţele sale, care înduioşează ini­ma şi fac să se simtă în ele melancolia care zbuciumă zilele sale de pe urmă.

 

Dacă muzica este atât de necesară pentru fericirea internă a fiecărui individ, pentru beatitudinea lui, dacă este atât de utilă şi atât de morală, să ne grăbim, deci, cu toţii a-i asigura un azil în societatea noastră şi să facem ca ea se fie baza educaţiunii junimii noastre; departe de noi fie, deci, suprimarea şcolilor de muzică, din contra, să ne silim şi să le încurajăm prin orice mod şi, completând clasele Conservatorului cu instrumentele care lipsesc, în curând vom vede efectele sale binefăcătore asupra soci­etăţii noastre; vom avea un teatru naţional şi o orchestră com­puse numai din artişti români, care, desigur, nu vor întârzia a forma gustul muzical în masa poporului, ridicând muzica naţională la înălţimea ce trebuie să o aibă.

 

Înfiinţarea Conservatorului nostru de muzică din Iaşi datează din anul 1860, octombrie 1, după cum am văzut acest institut, deşi încă june, totuşi a produs deja mai mulţi elevi distinşi, din care unii din ei astăzi sunt profesori pe la diferite şcoli publice, iar alţii au dat probe de talentele lor prin diferite concerte, în care societate Iaşului a avut ocaziune a-i asculta”[1].

 

 

[1] Burada, Theodor, Th., Almanahu Musicalu, Anul I 1875, Iaşi, pp. pp. 21-26