Bastilia adolescențelor (I)

La “vânătoare”, cu verişoara Tatiana Ivan

Când am dat examen de admitere la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, în vara anului 1970, încă nu-mi revenisem după definitiva plecare, în 17 noiembrie 1969, a tatii; secvențe decupate îmi fremătau prin fața sufletului, dar nici eu, ca şi el, nu aveam darul plânsului eliberator. Îl tot vedeam, aducând pe bicicletă, primul televizor din sat, în fața căruia se aduna puhoi de lume, încât, dacă nu ajungem la timp, cu Mihai și Marceluca, verii-frați, nici măcar pe șura vecinului nu mai prindeam loc; îl reîntâlneam călare, mai ales în vis, și când în întrebam, uimit, dacă nu a murit, iar el îmi răspundea, zâmbind, că nimeni nu moare niciodată și că există, iarăși, de la capăt, la capăt, într-un nedeslușit paralele, la care nu avem acces pentru că ne lipsesc puterea și îndrăzneala de a-l căuta; îl purtam, în suflet și îl retrăiam, în mare secret, ca pe poezie și doar în noaptea zilei în care aveam să iau Marele Premiu „Nicolae Labiș”, am ridicat ochii spre cer, spre un foc îndepărtat, în jurul căruia și el se prinsese în horă cu străbunii, și i-am arătat diploma, pe care o primisem din mâinile lui D. R. Popescu:

– Vezi, tată, vezi?

Și stelele mi-au răspuns. Pentru prima dată în viață, mi-au răspuns, cu glasul tatii, sonor și plin de potolită mândrie. Apoi am rupt diploma bucățele și am aruncat-o ofrandă în vânt. În deceniile de mai târziu aveam să câștig toate concursurile naționale de poezie, dar nu am păstrat decât diplomele care puteau fi transformate în coperte pentru cărțile deteriorate pe care le cumpăram de la anticariat. Nu aveam nevoie de diplome, ci de căutare, în neostenita mea străduință de a mă afla prin tata.

Tata

În liceu am intrat ultimul, iar în toamnă, la începerea cursurilor, toți colegii erau interesați doar de liderii generației noastre, Codruța Buzdugan și regretatul Dorin Ciubotaru, dar și mai mult de „norocosul” Ioan Gâză din Mereni, adică eu, care avusesem norocul de a prinde, ultimul, lista admișilor. Mă deranja atenția neașteptată, mai ales atunci când în clasa noastră, singura din istoria liceului, nu și a gimnaziului, doar de băieți, progeniturile întregii aristocrații politice și administrative a Sucevei căutau spre noi, cei patru țărănuși din comuna Salcea, singurii rurali din întreaga clasă, cu o curiozitate superioară, râzând în cor la fiecare zeflemea răutăcioasă a unuia sau a altuia. După vreo săptămână, când nu am mai putut îndura, fără să ne sfătuim, am trecut la represalii, care au pornit de la un cap al lui Miki Cocieru, aplicat în fața unuia dintre gâlcevitori, care, în cădere, a rupt banca din care tocmai se ridicase. S-a produs o încăierare, din care noi, cei patru țărani, așezați instinctual spate în spate, am ieșit învingători. Timp de câteva zile, am sancționat toate glumele de prost gust, apoi am fost și noi integrați în colectivitate și ne-am simțit profund atașați de băieții aceia din familii bune, unul mai inteligent și mai bine crescut decât celălalt, având, până la contactul cu noi, lacune doar în privința bietei țărănimi românești.

Primele mele note au fost doi de 10, la română și la fizică, și un 9 la istorie, iar menționarea o fac nu ca să mă laud, ci datorită contextelor vesele în care au fost dobândite acele note, din partea unor dascăli uriași, înainte de a se produce „dezastrul” unui 5 la limba latină.

Doamna Iulia Leo Miza, un aristocrat al simțirii înnăscut în trupul unei femei frumoase și dominatoare, avea metoda proprie de a-și cunoaște clasa, printr-o lucrare de control cu analiza gramaticală a unei fraze; cine termina primul rezolvarea corectă a problemei primea nota 10. Mă pricepeam, pentru că trăiam de mic limba străbunilor mei, dar nu am îndrăznit să anunț, pentru că eram în prima săptămână, cea a zeflemelelor târgoveților. Doamna profesor, care pășea neauzit prin clasă, mi-a văzut lucrarea peste umăr și a exclamat plăcut surprinsă:

– Bravo, băiețaș: ai un 10! Cum te cheamă?

În anii care au urmat, numai 10 și 2 (când făceam câte o trăsnaie) am luat la limba română, chiar și atunci când nu apucasem să citesc tema. De pildă, știind Doamna Leo Miza că, toamna, am de strâns recolta de pe o normă la CAP, mă întrebă, într-un an, dacă am apucat să citesc „Floare albastră” și cum nu apucasem, îmi spuse ultima strofă a poemului, întrebându-mă:

– De ce a scris Eminescu „Totuși, este trist în lume” și nu „Totul este trist în lume”?

– Pentru că nu pornise de la o preconcepție, ci de la o experiență de viață.

Altădată, când, tot despre poezia lui Eminescu spusesem nu mai știu ce, în totală contradicție cu opinia lui George Călinescu, pe care, de altfel, nu l-am citit și nu-l voi citi în viața asta, a izbucnit sarcastic:

– Bravo, tocmai l-ai contrazis pe Călinescu!

– Doamna profesor, eu tot de la dumneavoastră am învățat că o operă presupune un număr neprecizat de intenționalități și o infinitate de interpretări, de finalități. Dacă doar finalitatea George Călinescu devine literă de lege, înseamnă că Eminescu nu a scris poezii, ci criptograme, pe care doar George Călinescu a izbutit să le descifreze, caz în care este de neînțeles de ce ne mai predați opera lui Eminescu drept literatură…

Profesoara a căzut pe gânduri, chipul i s-a relaxat, apoi a rezumat:

– Bravo, băiețaș: ai un 10!

Nu mai întreba cum mă cheamă, pentru că până și eu simțeam că îi plac raționamentele mele, deși nu știa că scriu, la rândul meu, poezie. Iar când avea să afle, le spunea elevilor din generațiile următoare că eu aș fi fost singurul dumisale elev cu limba română în sânge.

Domnul profesor Ioan Nemeș era leit, și nu doar la chip, Albert Einstein. Avea, printre altele, aceeași tinerețe fără de bătrânețe, pe care o manifesta ca pe-o camaraderie de generație, fiind, clipă de clipă, fratele nostru mai mare, predispus la giumbușlucuri de tipul fugii, de 1 aprilie, când clasele făceau farsa schimbării sălilor, iar domnia, sa împreună cu noi, am plecat cu totul din şcoală, la terenul de fotbal al Liceului Nr. 2, unde am jucat fotbal, sub arbitrajul domnului Ioan Nemeș, care lua doar decizii care să provoace râsul, fără să-i pese de corectitudinea lor. Știam despre domnia sa de la văru-meu, Mihai, și am mers la „Ștefan cel Mare” doar ca să pot să-l am model de viață, după ce rămăsesem pustiit prin moartea tatii. La prima oră, nu m-a ascultat, dar un coleg, care tocmai reprodusese o teoremă, cu reciprocă – desigur, domnul profesor l-a iscodit poznaș:

– Adică cum reciproca?

Colegul, care pregătise bine lecția, a enunțat și reciproca, spre nemulțumirea domnului Nemeș, care a clătinat dezaprobator din cap, apoi a anunțat:

– Cine știe cum adică reciproca primește de la mine un 10!

Băieții se năpusteau cu răspunsuri, reformulând reciproca teoremei, dar fără succes; eu, care ascultasem atent întrebarea și aveam un simț acut al limbii, m-am ridicat, și am zis, spre amuzamentul delirant al târgoveților, în aceeași săptămână a zeflemisirii țăranilor:

– Adică viceversa…

– Bravo: 10! Nu-i nevoie să-mi spui cum te cheamă, pentru că semeni bine cu văru-tău Mihai.

Din clipa aceea și până la moartea domnului profesor am rămas prieteni apropiați. Nu-i spusesem că scriu poezie, dar într-o zi, după o ședință de partid furtunoasă la cancelarie, a venit glonț la banca mea și, întinzând mâna, mi-a cerut poruncitor caietului. Aveam noroc: pentru prima şi singura dată, îmi și făcusem tema la fizică:

– Ce-i porcăria asta?!, mi-a zvârlit profesorul caietul peste umărul său.

– Tema la fizică…

– Nu ăsta, mă, caietul tău cu poezii! Dă-mi-l, până nu fac infarct.

I-am întins un carnețel, în care copiasem sau scrisesem direct câteva poeme. A citit câteva, până la catedră, apoi s-a așezat și, ținând calm lecția, căuta cu privirile, uneori prin carnețelul meu, pe care mi l-a adus abia când a sunat de pauză:

– Ai talent. Nu cât Labiș, dar ai talent. Lui Labiș i-am dat un 13, ție ți-am trecut un 11 în catalog.

– Dar e voie, domnule profesor?

– Nu, dar nu-i spun dirigintei Rodica Șeșurschi decât după ce îți închei media.

Într-o oră de geografie, am izbutit să-mi văd notele la fizică: un 10 și un… 11.

Doamna director și profesor de istorie Rodica Alexandru avea, pe față, o adevărată afecțiune pentru copiii de țărani, știind cât de munciți sunt aceștia în lumea împietrită în preistorie a satului românesc, Blaga referindu-se, prin celebrul „Veșnicia s-a născut la sat”, la această împietrire în faptul stilistic inițial și nu la sensurile declamative conferite de necitiții la cheremul cărora s-a aflat și adolescența mea. Prima lecție predată fusese despre cultura babiloniană și primul ascultat am fost eu, mult prea ocupat, în săptămâna aceea, cu tăiatul porumbului, ale cărui frunze îmi umpluseră brațele, gâtul și fața cu tăieturi usturătoare. Fusesem luat ca din oală, dar, ca să nu i-au un 2, am început să turui, pornind de la opera lui Geo Bogza, tot ce-mi trecea prin cap. Clasa se întorsese uimită, iar de la catedră, Doamna Rodica Alexandru mă privea fascinată, dar eu, cu privirile în jos, nu vedeam nimic, știind că trebuie să turui până ce voi fi oprit, ca să iau măcar un 4, care se mai putea repara. Când a sunat de pauză, m-am oprit izbăvit, fără să pot pricepe că am vorbit, neîntrerupt, vreme de 50 de minute. În jurul meu, o tăcere densă, pe care nici măcar sunetul clopoțelului nu a prefăcut-o în cioburi.

– Ei, vedeţi, copii! Aşa se pregăteşte o lecţie de istorie!…

Mă simţeam atât ciudat şi aproape umilit, încât am mărturisit cu disperare:

– Da’ de unde, nici măcar scrierea nu-mi mai amintesc dacă se numeşte cuneiformă sau cuieniformă; m-a rupt porumbul CAP-ului, doamnă director, şi nu mi-a lăsat răgaz şi pentru lecţii…

Mărturisirea i-a blocat peniţa stiloului pe pagina catalogului şi, după o scurtă ezitare, doamna Rodica Alexandru a scris un 9 ferm, pe care eu l-am considerat, inclusiv acum, nemeritat. Şi faţă de domnia sa am rămas, dacă nu prieten pe viaţă, acelaşi stângaci, dar onest şi evlavios închinător.

Şi a venit acel neaşteptat 5 la latină din partea unui om complexat de puţinătatea trupului său şi, tocmai de aceea, tiranic şi nedrept, care trosnea pe deasupra capetelor noastre cu harapnicul limbii latine. Parcă se prăbuşise peste creştetul meu cerul apocalipsei şi, oricât m-am străduit să ascund, tot au presimţit băieţii mai mari din sat nenorocirea, pe calea întoarcerii acasă cu autobuzul. Au încercat să mă descoase, apoi acelaşi Costică Sârghe, ştiutorul de poezii nemuritoare, deja student, a izbucnit în hohote:

– Ai luat prima ta notă proastă! La ce?

– La latină, un 5…

– Iar văru-meu Mihai:

– Ooo, bravo: înseamnă că ai ştiut conjugarea verbelor neregulate; dacă nu o ştiai, luai 4. Aşa-i Ursu, ţine în 4 şi 5 pe mai toată lumea…

Vitoria şi Zamfir Bolohan

Acel 5 la latină a însemnat o răscruce, o rupere brutală şi de lumea împlinită, spre care vroiam să răzbat, sub influenţa fratelui bunicii, colonelul-procuror Zamfir Bolohan. „Nenea” Zamfir petrecea, în Mereni, câte o săptămână, în fiecare vară, iar conducerea regională de partid îl aştepta la gara din Burdujeni, punându-i la dispoziţie fie cea mai bună caleaşcă a primăriei, fie autoturismului primului secretar, pe care a acceptat-o o singură dată:

– Eu vreau să merg ca Iorga, mă, în 1904 şi să retrăiesc clipele lui de atunci; aşa că lăsaţi-mi caleaşca…

Când ajungea la bunica Firuţa, în capătul de sus al satului Mereni, dădeau buzna să-l întâmpine, cu buchete uriaşe de flori în braţe, toţi nepoţii neamului Bolohan şi Bursuc, inclusiv cei ai celuilalt frate al bunicii, Alexandru Bolohan, iar nenea Zamfir le dădea fiecăruia câte o bancnotă şi îi săruta pe frunte. Avea o soţie nespus de frumoasă, ingineră textilistă, tanti Vitoria, care se bucura de flori şi de statutul de prinţesă din poveşti, cu care merenarii o cinsteau dintotdeauna. Noi nu aveam flori şi, din pricina asta, eu nu aveam cum îl întâmpina pe unchiul legendar al familiei noastre şi, ca să-mi macin tristeţea şi neputinţa, am mers pe râpa Ştaragului şi m-am prăbuşit în fâneţe, cu ochii spre cer, aşteptând să mi se cureţe sufletului. O boare de vânt tocmai prinsese să legene florile sălbatice, înfrumuseţând cerul albastru al amiezii. M-am ridicat şi am desprins din lujer o floare, rănindu-mi palma, pentru că lujerii florilor de câmp sunt tari şi rezistenţi, iar eu nu aveam la mine nici măcar briceagul „peşte” din dotarea firească a fiecărui plopanar. Am găsit, totuşi, o cremene zimţată, cu care am reuşit să retez, de la rădăcină, ce-i drept că destul de anevoios, un braţ de flori de câmp, pe care le-am legat într-o împletitură de mohor proaspăt, apoi am plecat spre casa bunicii Firuţa, unde am ajuns odată cu seara, pe când nu mai rămăsese nici un verişor, care să nu fi bâiguit vreo poezioară naivă, iar Stela, sora cea mai mică a mamei, încă mai trecea dintr-un cântec în altul, cu o dezinvoltură incredibilă. Avea o voce de aur Stela, dar se născuse unde nu trebuia să se nască, veşnic alungată după treburi şi cânta numai la lucrul câmpului, ca să-şi mai uşureze tortura silnicei munci a vieţii de copil de ţăran. Nenea Zamfir o asculta fascinat, aşa că a dat cu ochii de buchetul meu cu flori de câmp destul de târziu, dar s-a luminat la faţă şi mi-a întins cea mai mare bancnotă a vremii, pe care eu am refuzat să o iau.

– Cum să-i dai atâţia bani, Zamfire, când nu ţi-a adus decât nişte buruieni!, s-a contrariat bunica Firuţa, cea care, în fond, era un adevărat schingiuitor pentru mezina ei, Stela.

– Pentru că băiatul acesta a muncit, şi-a zdrelit palmele şi a mers până în râpa Şfaragului, ca să-mi aducă mie aceste flori de nepreţuit; tu nu vezi, Firuţo, cum şi-a zdrelit palmele şi câte zgârieturi are pe braţe, pe picioare, pe gât şi pe faţă?

Apoi, întorcându-se spre mine:

– De ce nu vrei să primeşti banii, nepoate?

– Pentru că nu le-am cules pentru bani. Am vrut să vă bucur; le-am văzut, din iarbă, înfrumuseţând cerul şi am ştiut că, dacă vi le aduc, o să vă bucuraţi. Iar bucuria nu trebuie plătită, ci trăită. Respirată, că de aceea e bucurie.

Din clipa aceea, am devenit nepotul de nepreţuit al şefului Procuraturii Militare din România; l-am vizitat, la Bucureşti, în câteva rânduri, stând la el câte o săptămână, şi ne-am tot povestit unul altuia. Iar când am ales cea mai banală existenţă posibilă, nenea Zamfir m-a vizitat şi la unitatea militară din Băneasa, spunându-le ofiţerilor care s-au strâns să-l întâmpine:

– Măi băieţi, am cam îmbătrânit, dar mare bucurie mi-aţi face dacă mi-aţi trimite, în fiecare duminică, nepotul, să-mi mai descarc sufletul şi eu.

Se pensionase, dar fusese imediat angajat în Ministerul de Externe ca expert, ceea ce şi era, în fond. Petreceam duminicile împreună, vizitând Bucureştii, iar la amiază mergeam la Mitropolie, să o luăm pe tanti Vitoria. Nimeream, spre sfârşitul slujbei, atunci când soborul binecuvânta pe ierarhii bisericeşti şi pe conducătorii statului; cum ne zărea, tanti Vitoria ţâşnea din fotoliul de la balcon şi ne scotea repede afară, ca să nu observe cineva cele două sticle de coniac albanez, care se lăfăiau în plasa din plastic împletit a unchiului Zamfir. Erau menite întâlnirii, spre seară, cu bunul lui vecin şi prieten, generalul Tatu, om sfătos şi înţelept, căruia îi plăceam, mai ales că avea două fete cam de vârsta mea, cam urâţele şi cu nasurile prea lungi. Amândoi îmi recomandau cu căldură Facultatea de Drept, dar eu am avut, mereu şi mereu, alte visuri, care, în cele din urmă, aveau să se împlinească.

Dispreţul şi suficienţa cu care un om mărunt şi complexat m-a „altoit” cu un 5 la latină mă revoltase într-atât, încât am stat pe gânduri, vreme de ani, încercând să înţeleg cum ar trebui să-mi trăiesc propria-mi viaţă, ca s-o pot tezauriza în suflet clipă cu clipă, fără să mai tropotească pe ea cei care ar avea-o la cheremul lor. La răscruci, poate că am ales şi căi înşelătoare, dar nu conta, erau căile pe care eu le-am ales şi îmi puteam duce crucea fără să ostenesc.

Cei mai buni prieteni ai mei din liceu, ţăranii Traian Huluţă şi Mihai Cocieru din Văratic, nu ştiau că scriu poezie. Doar regretatul Dorin Curechianu, băiat de o inteligenţă sclipitoare, pe care îl admiram, şi Florin „Maghi” Pascal, viitor inventator român de marcă, dar care cocheta şi cu poezia, îmi văzuseră câteva poeme, atunci când am vrut să verific, totuşi, dacă am sau nu ceva de spus. Nu mult după aceea, am fost chemat la biroul Directorului Rodica Alexandru, iar un bărbat pleşuv, cu mâini moi şi umede s-a ridicase din fotoliul de piele, ca să mă întâmpine. Crezusem că făcusem, inconştient, vreo prostioară, dacă am fost chemat la direcţiune, dar, sub privirile mămoase ale Doamnei Director, bărbatul acela mi-a spus:

– Am venit să vă cunosc, pentru să sunteţi un poet înnăscut; şi eu scriu poezie, dar talentul dumneavoastră este copleşitor…

Când ne-am strâns mâinile, şi când şi-a spus numele: Marcel Mureşeanu, încă încercam să înţeleg cine m-a turnat: Dorin Curechianu sau Florin Pascal? M-am prăbuşit în celălalt fotoliu, în care m-am scufundat speriat, pentru că nu mai văzusem niciodată un fotoliu şi nu ştiam cât de abrupt te absoarbe. Nu-mi plăcea ce mi se întâmplă, şi nici postura de poet, pe cale de a fi recunoscut ca atare, nu mă ademenea. Îl auzisem pe Arghezi, într-un interviu tv, explicându-i unei reporteriţe suficiente, care-l întrebase despre legătura dintre macro şi microcosmos:

– Domniţă, când mi se arată un poem, pe care îl aştern în pagină şi numai eu îl ştiu, este ca şi cum aş muşca din macrocosmos; când poemul acela vede lumina tiparului şi poţi muşca din el şi dumneata, poemul meu nu mai există, este deja microcosmos.

Îmi plăcuse replica acidă a lui Tudor Arghezi, pentru că şi eu eram de părere că poezia înseamnă o taină, încărcată şi de sfinţenie, dar şi de răni vulgare, omeneşti. Încă optam pentru sfinţenia tainei, decis să o apăr de atingeri lumeşti. I-am explicat, cum m-am priceput, toate astea poetului Marcel Mureşeanu, primul poet pe care l-am cunoscut în această viaţă, iar pe chipul Doamnei Rodica Alexandru am zărit, în treacăt, fascinaţia cu care îmi sorbea cuvintele, atunci când, din pricina porumbului ceapeului, nu am avut timp să învăţ lecţia predată. Oare poezia nu-i tot aşa, o expunere a unei lecţii care nu-ţi va fi predată vreodată?