Pasărea şi clipa (I)

În vara anului 2001, poetul rădăuţean Simon-Petru Oprea, care tocmai îşi lansa primul şi singurul volum de poezie, „Lăuntrica transfigurare”, dintr-o serie plănuită de douăsprezece cărţi „Dimaxion” (Editura Muşatinii – Bucovina viitoare), m-a provocat să scriu un roman, cu pagini nenumerotate şi nelegate, puse într-un plic aidoma unor cărţi de jos, pagini care, după stabilirea unei ordini aleatorii, prin amestecarea filelor, să poată fi citit fără a-şi pierde sensurile. Simon-Petru se mutase în Suceava, unde avea să şi moară, angajându-se consilier al primarului Constantin Sofroni, care credea în vocaţia incontestabilă a poetului Simon-Petru Oprea. Ca să nu pierd prea mult timp, am hotărât să scriu doar o sută de pagini, pe două coordonate: trufia vremelniciei (pasărea) şi vremelnicia trufiei (clipa), înlăturând determinismul unităţii de timp. În cartea mea nu mai conta ordinea întâmplărilor, pentru că nu prin risipa de clipite se împlinea sau nu ceva. Două milenii de rătăcire prin etnii, până la reîntoarcerea în cea iniţială, se rezolva într-o singură pagină printr-un exerciţiu de imaginaţie care s-ar putea să cuprindă o „clipită” existenţială din istoria civilizaţiei umane:

„Acasă, pe pământ, străbunii etnici stau de veghe în subconştientul urmaşilor, avertizându-i, prin vise, asupra rătăcirilor. Unii cred în vise, alţii trăiesc izolaţi în doctrinele urii.

La cumpăna nopţilor, subconştientul zvâcneşte din aripi, căutând forma zborului. Deasupra somnului, în munţii cu câte douăsprezece pietre, ard cruci nevăzute.

Ard pentru nu se ştie ce şi pentru nu se ştie cine.

Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele. Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă, iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor.

Fiul îmbracă uniforma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol, cercetând cu tăişul lăncii dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeleancă, iată-i şi fiul evreu pe o corabie atacată de piraţi! Iată-l rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul acestuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie.

Nepotul, un tânăr arab, luptă vitejeşte pentru cucerirea Spaniei. Nepotul nepotului, oacheşul ostaş spaniol, cade prizonier la francezi. Rămâne pentru totdeauna în Franţa ca să se împlinească prin dragoste cu o localnică. Fiul lor se naşte francez, iar nepotul, micul toboşar de la Waterloo, îşi salvează viaţa învăţând să bată pe tobă ritmurile de luptă ale englezilor. Fiul lui se naşte englez, undeva, în Essex, iar fiul fiului, rănit pe câmpurile de luptă ale primului măcel planetar, este salvat de o nemţoaică, o femeie tânără, care-i îngrijeşte şi vindecă rănile. Copilul lor se naşte german şi este iniţiat în ură faţă de toate celelalte etnii ale pământului. Din subconştient, străbunii lui etnici îl avertizează, prin vise, că nu e drept să ridice mâna asupra lor, dar urmaşul lor din generaţia aceea nefericită nu crede în vise şi nu află niciodată că, de-a lungul mileniilor, şi sângele lui a locuit toate popoarele lumii”.

Chiar şi secvenţele „revoluţiei de la Suceava” şi-au găsit loc în acest roman ciudat. Ciudat, dar singurul care menţionează numele celor care au făcut parte din prima formulă administrată democratică, adică: Liviu Acostoaiei, Dragoş Adamoaei, Vasile Bălăceanu, Vasile Bercea, Ion Băiţan, Florin Bucaciuc, Dorin Buzdugan, Constantin Ciobanu, Lucian Constantinescu, Emanuel Diaconescu, Mircea Dăneasa, Gheorghe Galeş, Daniel Gondor, Adrian Graur, Vasile Hasnaşi, Marcel Hasenfratz, Mihai Iacobescu, Gheorghe Irimia, Nicolae Lazăr, Paul Manoliu, Eduard Măciucă, Cristinel Moisii, Gheorghe Munteanu, Ovidiu Mustaţă, Octavian Nestor, Gheorghe Nesteriuc, Silviu Onuţu, Constantin Pop, Viorel Popescu, Gheorghe Prepeliuc, Liviu Râmbu, Laurenţiu Seniuc, Lucia Şindrilar, Ion Tcaciuc, Mihai Trestianu, Sava Tudosă, Ionel Ţimpău şi Sofia Vicoveanca.

Scoasă pe cont propriu, „Pasărea şi clipa” s-a lansat împreună cu cartea „Veniţi de vă veseliţi! / O antologie a folclorului obştesc de iarnă”, de Aurel Ciornei şi Ion Drăguşanul, iar la vreo săptămână după aceea, într-o şedinţă a Consiliului Judeţean Suceava, a fost pusă la index, cerându-se grabnica ei retragere de pe piaţă.

– Uitaţi, aici e vorba despre dumneavoastră, domnule preşedinte… Aici e vorba despre colega noastră… Aici despre…

Ioan Cocuz împărţea câte o pagină sau chiar mai multe consilierilor judeţeni, pe care-i recunoscuse descrişi, deşi nenumiţi, în paginile cărţii mele. Cei mai mulţi au refuzat să se identifice cu personajele, iar cartea nu fusese tipărită cu finanţarea consiliului judeţean:

– Stimaţi colegi, a concluzionat preşedintele Gavril Mîrza. Cartea aceasta a fost tipărită pe cheltuiala autorului, nu a noastră, deci nu o putem retrage. Eu v-aş sfătui să nu vă recunoaşteţi în personaje, pentru că nu vă face cinste…

Şi totuşi gomoşenia „păsării”, care nu are merite pentru zbor, acesta fiind firescul ei existenţial, începuse vârtos dominaţia asupra societăţii sucevene. Rămăsesem doar câţiva oameni liberi, dar asta nu ne ajuta la nimic.

O cronică, „Pasărea şi clipa” de Ion Drăguşanul, publicată de Luminiţa Andriciuc, în „Obiectiv”, numărul din 4 aprilie 2002, mi-a probat că mesajul acestei cărţi fusese recepţionat corect:

„Romanul lui Ion Drăguşanul apărut în 2001 la Editura „Muşatinii / Bucovina viitoare” reprezintă un experiment intere­sant atât din punct de vedere al structurii cât şi al tematicii. Intenţionează o radi­ografie a democraţiei noastre „origi­nale” de tranziţie concomitent cu o intro­specţie istorică, filozofică şi sociologică a involuţiei gândirii unui popor.

Metafora păsării pluteşte deasupra clipei distrugându-se una pe alta şi împlinindu-se una în faţa alteia, două pagini ale aceleiaşi foi de hârtie – feţe ale timpului inert, aparent mişcător.

De o certă profunzime este radi­ografierea subconştientului de-a lungul evoluţiei umanităţii, în limite etnice. „Călăreţul costoboc grăbeşte pe urmele fraţilor săi înspre Dunăre, iar subconştientul urmaşilor îi culege urmele… Câteva bătălii presură cenuşă şi sânge peste capătul urmelor, apoi călăreţul cade în robie. Târziu, i se naşte un fiu dintr-o dragoste cu o roabă elenă iar fiul acela se suprapune peste imaginea călăreţului în subconştientul urmaşilor. Asemeni învelişurilor cercurilor din trunchiul copacului, se aşează memoria străbunilor etnici în subconştientul urmaşilor. Fiul îmbracă forma legiunilor romane şi mărşăluieşte prin Istorie. Iată-l pe un munte domol cercetând cu tăişul lancei dacă Răstignitul mai trăieşte! Iată-l, apoi, împlinindu-se în dragoste cu o izraeliancă, iată-i şi fiul evreu pe o cora­bie atacată de piraţi! Iată-1 rob pe coasta de vest a Africii şi, mai târziu, iubind o iubind o negresă cu neasemuită dragoste! Când se naşte fiul lor, apoi fiul fiului aces­tuia, străbunii lor etnici nu mai există nici măcar în memorie”.

Mersul omenirii de la simplitate la complexitate este întrerupt. Istoria îl întrerupe prin înlocuirea faptului cu mitul, pecetluind în timp devenirea omenirii. Substanţa mitului înseamnă jertfa, sacrificiu permanent, ispăşire. Ispăşire însemnă înregimentare în Istorie, în neam, în religie: „Patria, neamul, bis­erica au nevoie de generaţii pe care să le sacrifice”.

Sacrificiile şi ispăşirea întru mit au întărit conştiinţa vremelniciei, a lipsei de libertate, stavile în calea libertăţii lui Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a creat liberi şi ne-a învăţat să veghem libertatea. Fără ea nu se poate descoperi Dumnezeu”.

Fizionomia şi conformaţia umană au subliniat la rândul lor, prin sensibile transformări, trecerea de la metaforă la mit. Adaptarea la Istorie a început odată cu adaptarea la real, la cuvânt, la curgerea sângelui, la viaţa în temniţele sacerdoţilor (care împiedică imaginea lui Dumnezeu).

Timpul neclintit în zodia mitului se măsoară în anotimpuri. Anotimpurile vestesc stingerea oamenilor care mor pentru Patrie şi nevoile ei, după noua lege a istoriei.

Limba română a decăzut la rândul ei din demnitatea de efigie a unui popor unic printre celelalte, slujind doar pentru numirea umilinţei ajunse până la os. Pedeapsa supremă au întrupat-o păsările hrănite cu trupurile cuvintelor şi ale făptuitorilor „falsei Românii Mari”.

Limba şi ţara au fost desacralizate cu toate jertfele pe care le-au adus la cerere.

Vechea existenţă se rezumă la lupta pentru menţinerea vieţii şi la însuşirea lecţiei morţii prin sacrificii inutile, închi­nate unei mereu noi ordini a lumii. Istoria s-a întrupat şi din uitare şi din „Marele Templu al înaltei Instanţe a Istoriei”, ale cărui temelii sunt cruzimea şi dezbinarea, în lumea clipei cei care descifrează metafora păsării sunt împinşi în derizoriu, în uitare. Clipa consfinţeşte celebritatea „oamenilor momentului” în „Făgetina” (Bucovina): „În Agora afişelor electorale ideile se dezbat cu desăvârşită nobleţe iar politicienii îşi muncesc minţile cu încrâncenare căutând moduri foarte sub­tile de a se face folositori oraşului în care trăiesc, au prieteni şi duşmani, neveste şi amante, copii şi idealuri. Toţi, absolut toţi ne vor binele într-un mod atât de sincer încât sunt mereu gata să-şi sacrifice câte patru ani din viaţă… pentru a se martiriza în numele binelui comunitar”.

Locul poeţilor şi al cărţilor lor nescrise este invariabil în anticamerele „marilor bărbaţi”, confundându-se cu „niscaiva ciudate statui” pe care petiţionarii îşi uită câteodată şepcile şi căciulile.

Doar bătrânul oraşului „înţeleptul sau nebunul” aduce aminte de păsările care-i populează închipuirea tulburată pentru totdeauna de vederea exasperant de con­stantă a efemerităţii clipei. Cartea lui Ion Drăguşanul e mai mult decât un simplu experiment, e o poveste tristă şi lucidă despre jertfii şi cădere, despre căderea jertfei şi jertfa căderii”.

O altă cronică, publicată în „Crai nou” din 5 februarie 2002, de Alma Blănaru, autoarea celebrului „Dicţionar de termeni păstoreşti”, deşi înseamnă un alt punct de vedere, subliniază aceleaşi idei, care transformau „experimentul” într-o carte în sine:

„Riscul prezentării unei lucrări inedite are în contrapondere onoarea de a descifra şi de a oferi spre interpretare o nouă carte semnată de Ion Drăguşanul. De la început, cititorul este frapat de modalitatea de prezentare a cărţii, fiecare pagină volantă fiind o provocare, un îndemn, o atenţio­nare. Cititorul este astfel nevoit să navigheze între trecut şi prezent, între începutul şi sfârşitul cărţii care se contopesc şi se confruntă într-un cerc atemporal.

Inspirat intitulată „Pasărea şi clipa”, lucrarea adăposteşte per­sonaje totem ale căror semnifi­caţie şi valoare ni se revelează doar prin imaginaţia autorului. Astfel încât, în calitate de cititor, te întrebi la un moment dat dacă nu cumva eşti şi tu bine pus la păstrare într-o veşnică şi vie urnă funerară. Dacă ai perspicacitatea să treci dincolo de durata mesa­jului şi să dezvolţi spaţialitatea, personajele create ni se vor dezvălui ca în Commedia dell’ Arte, cu vicii, covârşite de slăbiciuni şi având doar uneori calităţi.

Dacă trecem dincolo de inter­pretarea imediată a întâmplărilor, aparent banale, trebuie să ne ra­portăm la şinele nostru, din per­spectiva personajelor. Pentru că, altfel, s-ar putea să fim total dez­armaţi de cinismul şi spiritul pam­fletar al autorului. Ion Drăguşanul înlocuieşte solemnitatea născută din aroganţă cu spiritul viu şi maleabil, cu inteligenţa românului care ştie să escamoteze răutăţile şi să metamorfozeze binele în tă­cere rituală. Cartea este un frag­ment de istorie a cetăţii şi, de aceea, trebuie asimilată luând în considerare calitatea de exigent observator a lui I. D. El invocă într-un fel de râsu’-plânsu’, realis­mul burghez al secolului XXI, vir­tuţile de carton, acordând întâie­tate, ca în tablourile impresioniste, efectelor de la distanţă.

Pe de altă parte, autorul ne oferă un exemplu de adâncă veneraţie a neamului şi mai puţin a elitelor, un exemplu de reală admiraţie a celor mulţi. Cartea e un crochiu al celor striviţi sub vre­muri. Autorul afirmă cu îndrep­tăţită revoltă: „într-o bună zi vom avea parte de o nouă naştere, dar nu înainte de a urca la altarele cele vechi şi de a rosti cu netru­cată cuminţenie: pentru că ne-ai încarcerat prin fosta naştere în ţara aceasta, noi, Doamne, te iertăm”.

Din punctul meu de vedere, „Pasărea şi clipa” a însemnat perspectiva pentru ce aveam de făcut, într-o provincie românească bogată în istorie şi în frumuseţe, dar cumplit de săracă în memorie. Iar dacă Iorga le reproşa sucevenilor, în 1920, că nici măcar „Istoria Sucevei”, a lui Schmidt, nu au fost în stare să o traducă, nimic nu s-a schimbat până astăzi, doar cărţile mele încercând, cu metode scriitoriceşti, să recupereze memoria pierdută. Începusem cu interesul faţă de opera lui Ion Grămadă, pe care am vrut să-l citesc, dar doamna Ţan, cea mai bună bibliotecară din istoria Sucevei, mi-a spus că, în afară de o broşură, publicată în colecţia „Steaua”, nu mai există nimic. Mă număram printre puţinii locuitori ai judeţului nostru care ştia despre moartea eroică a tânărului cărturar bucovinean, pe care îl preţuia şi Nicolae Iorga, aşa că mi-am propus să fac o recuperare de memorie în două etape şi fără vreo implicare a fondurilor publice, deşi însemna o datorie a Statului o astfel de recuperare: mai întâi opera scrisă, apoi un bust. A fost nevoie să răscolesc pe îndelete toate colecţiile gazetelor vechi bucovinene, să culeg fiecare text în parte şi să obţin un tiraj cât mai mare, care să poată fi distribuit gratuit peste tot, inclusiv în Republica Moldova, prin intermediul liceenilor de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” din Suceava.

O cronică, publicată în „Crai nou” din 25 septembrie 2002 de profesorul şi publicistul Gheorghe Giurcă înseamnă o mărturie de atunci, care mă degrevează de alte comentarii:

„Vara recent încheiată a fost marcată în planul culturii locale printr-o apariţie editorială cu semnificaţii aparte: din iniţiativa scriitorului şi ziaristului Ion Drăguşanul şi cu sprijinul material in­tegral al Consiliului Judeţean Su­ceava – EROARE: CJ nu s-a implicat cu nici un şfanţ –, a fost tipărit volumul „Car­tea sângelui”, de Ion Grămadă (Grup editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare, Suceava, 2002, 404 pagini), reprezentând o reuniune cvasicompletă a scrie­rilor celui supranumit „eroul de la Cireşoaia”. Este un gest recupe­rator de mult necesar, înfăptuit acum, la împlinirea a 85 de ani de când, sfidând legile impuse de stăpânii de ocazie şi frica de moarte („Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea”), acest vrednic fiu al satului Zahareşti a trecut de partea confraţilor de sânge, convins fiind că „Războiul nostru este sfânt”. În numele acestui crez, a adus ţării jertfa supremă, dând astfel o exemplară lecţie de patriotism.

În scurta-i existenţă, Ion Gră­madă a fost şi un intelectual de seamă, care, prin diversitatea preocupărilor şi prin ceea ce a înfăptuit durabil în doar câţiva ani, a marcat viaţa culturală a Buco­vinei din perioada premergătoare primului război mondial. „Cine răsfoieşte hârtiile lui vede câte lucruri îl interesau. Ici dai de gazete scrise în limba germană despre români, acolo de articole germane tratând chestiunea ruteană, dincolo întâlneşti articole despre chestiunea macedoneană sau albaneză, informaţii din lumea mare, în altă parte poezii în limba germană sau franceză, ici notiţe istorice sau geografice, deci o vastă colecţie de note, de unde se vede că pe dânsul îl interesau multe, multe…” (Constantin Loghin).

O importantă parte a volumului a fost rezervată scriitorului Ion Grămadă, despre care acelaşi reputat istoric literar afirma că este cel mai mare prozator al Bucovinei. Şi nu se afla decât la începutul activităţii creatoare! Nuvelele sale, care amintesc de cele ale lui Slavici sau Rebreanu, tratează teme diverse, dragostea fiind mai des întâlnită, sau prezintă secvenţe din viaţa unor categorii sociale diferite având ca eroi săteni, studenţi, preoţi, soldaţi, artişti etc. În toate se simte o surprinzătoare siguranţă şi pricepere pentru crearea cadrului adecvat desfăşurării acţiunii şi a unor personaje viabile sau îm­binarea armonioasă şi echilibrată a modurilor de expunere. Scrise într-o limbă literară îngrijită, nuvelele lui Ion Grămadă se citesc şi acum cu interes şi plăcere tocmai datorită remarcabilelor calităţi de prozator ale autorului lor.

În paralel cu activitatea de creaţie literară propriu-zisă, Ion Grămada era puternic atras, după cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă lui Victor Morariu la 15 oct 1906, de istoria cul­turală a Bucovinei, „cu care am şi început să mă ocup intens…”. Ca urmare, a publicat un însemnat număr de studii şi articole refe­ritoare la diferite aspecte din is­toria mai îndepărtată a Moldovei, dar mai ales din zbuciumata viaţă culturală a românilor bucovineni,  cu precădere din a doua parte a sec. al XIX-lea. Nota lor caracte­ristică o constituie, pe de o parte, originalitatea punctului de vedere, perspectiva din care sunt tratate temele abordate, iar pe de alta, temeiul documentar solid pe care se sprijină, multe din informaţiile cuprinse în ele fiind inedite. Aşa se face că paginile respective constituie şi astăzi o preţioasă sursă de documentare pentru cei interesaţi de aceste probleme.

Se înţelege că pentru întoc­mirea volumului „Cartea sângelui” a fost necesară o îndelungată şi asiduă muncă de recuperare a scrierilor răspândite în paginile diferitelor publicaţii de acum aproape 100 de ani, unele foarte greu accesibile în prezent. Este meritul lui Ion Drăguşanul de a-şi fi asumat această sarcină migă­loasă şi de a o fi dus cu succes până la capăt. Reuşita lui se înscrie pe linia înfăptuirilor anterioare ale altor oameni cu asemenea preocu­pări, după 1990 fiind astfel (re)puse în circulaţie scrieri semnate de S. Fl. Marian, Mihai Teliman, Valeriu Branişte, Constantin Morariu etc. Munca aceasta se cere conti­nuată, pentru că au existat şi alţi intelectuali-militanţi cu contribuţii importante la dezvoltarea culturii româneşti de pe aceste meleaguri şi la împlinirea idealului de li­bertate naţională a românilor bu­covineni. Şi credem că prioritatea absolută i se cuvine lui George Tofan, cu atât mai mult cu cât bibliografia sa de autor este deja întocmită”.

Odată cu „Cartea sângelui”, Ion Grămadă a început să capete notorietate în Suceava şi să existe dincolo de mine, deşi eu mai avem o datorie de împlinit faţă de memoria lui, adică realizarea unui bust, pe care să-l pun „undeva pe pământul Bucovinei”, cum scriau foştii lui camarazi de front, Dimitrie Marmeliuc şi Ioan Arieşescu. Abia lansasem „Cartea sângelui”, când, conform mărturiei Magdei Axon (în „Crai nou din 21 iunie 2002), Ion Grămadă deja beneficia de un omagiu public, în care nu am avut nici o implicare.

„În profundă smerenie, sporită de mireasma teilor şi liniştea troiţei eroilor din cimitirul Pacea, lângă piatra funerară ce adăposteşte tainic, de 76 de ani, osemintele eroului de la Cireşoaia, scriitorul doctor în litere, bucovineanul Ion Grămadă, s-a săvârşit ieri la prânz o slujbă de pomenire. Momentul de supremă cinstire a adunat per­sonalităţi marcante ale administra­ţiei şi culturii locale şi judeţene – preşedintele CJ, dl Gavril Mîrza, vicepreşedinţii CJ, dnii Mihai Grozavu şi Dragoş Danubianu, secre­tarul general al judeţului, dl Costache Achiţei, primarul municipiu­lui, dl Marian Ionescu, directorul general al Complexului Muzeal „Bucovina”, dl Ioan Cocuz, direc­torul Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, dl Pavel Blaj, şi, nu în cele din urmă, publicistul Ion Drăguşanul şi directorul Assist, dl Gheorghe David. Ziua de ieri a marcat începutul unei suite de manifestări de suflet, care se vor derula până la sfârşitul lui august, menite să redea bucovinenilor imaginea personalităţii complete a celui care „s-a învrednicit de o faptă atât de dumnezeiască, jertfindu-şi viaţa”, după cum a spus primarul Sucevei în cuvântul său. „Este o chestiune de onoare ca noi, care vieţuim pe aceste meleaguri, să ne cunoaştem eroii, să-i cinstim şi să-i pomenim. Apre­ciez faptul că s-au găsit oameni de cultură care i-au cercetat tre­cutul şi i-au scos, opera la su­prafaţă”, a mărturisit asistenţei dl Mîrza.

Tot ieri s-a produs şi debutul editorial al cărturarului Ion Gră­madă, prin lansarea volumului editat de Grupul editorial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare – „Cartea sângelui”, eveniment asu­pra căruia vom reveni”.

Scurta cronică a poetului Liviu Dorin Clement, „Cartea sângelui” în mâinile cititorilor săi, vestea: „De joi, cu prilejul primei ample manifestări comemorative dedi­cate omului de cultură şi eroului Ion Grămadă, cele 5.000 de exemplare ale volumului „Cartea sângelui” (apărut la Grupul edi­torial Crai nou – Muşatinii – Bucovina viitoare), ce conţine texte semnate de Ion Grămadă, cău­tate, ordonate şi publicate de Ion Drăguşanul, au început a fi dis­tribuite (evident, în mod gratuit) cititorilor. Un moment favorabil l-a constituit, fireşte, lansarea cărţii, petrecută în aceeaşi zi, la Casa de Cultură a Sindicatelor. Eveni­ment onorat, prin prezenţă şi cuvinte de apreciere, de dnii Gavril Mîrza, preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Costache Achiţei, secretarul general al ju­deţului, Marian Ionescu, primarul municipiului Suceava. Manifes­tarea a fost deschisă de scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, directorul SCPE „Crai nou”, care a precizat că „nu lansăm doar o carte, ci readucem în memorie u­nul dintre personajele aproape uitate ale Bucovinei”. Apoi, dl Gheorghe David, directorul gene­ral al Grupului editorial, a dezvăluit câteva dintre secretele realizării cărţii şi a declarat că „am trăit un mare entuziasm, cunoscând-o înainte de apariţie, şi dorim să transmitem acest entuziasm”. Printre altele, dl Ion Drăguşanul a mărturisit că, până în urmă cu un an, cunoştea, la rându-i, prea puţine lucruri despre Ion Gră­madă, destăinuire care i-a prilejuit, în faţa celor prezenţi, reface­rea drumului pe care această carte l-a parcurs de la gând până sub ochii citito­rilor săi. În ace­laşi context, dl Ion Drăguşanul a precizat că întreg tirajul a fost realizat numai cu fonduri private”.

Scurtele cronici ale cărţilor mele, pe care mi le aducea poetul Constantin Hrehor, au rămas necitite până în aceste zile, întemniţate într-o cutie, pe care am uitat să o mai deschid. Ştiam ce am de făcut, ştiam ce am de învăţat şi de recuperat. Prin urmare, unele dintre aceste notaţii ale vremilor mi-au rămas necunoscute, iar printre ele, cronica „Identităţi deturnate”, publicată de Ion Beldeanu în „Convorbiri literare” din februarie 2001, şi interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, publicat în „Literatură şi Artă” nr. 5 din 1 februarie 1996, sub semnătura studentei Angela Apreutesei. Citind, acum, cronica lui Ion Beldeanu, rămân plăcut surprins de percepţia corectă asupra istoriei reale, pe care o regăsesc la acest poet care şi-a dorit să trăiască numai pentru poezie:

„Am mai afirmat şi în alte rânduri că Bucovina este provincia ce a atras în toţi aceşti ultimi unsprezece ani un interes cu totul aparte; îndeosebi interesul cercetătorilor şi al publiciştilor. E suficient să menţionez că în perioada amintită au luat fiinţă trei institute academice de studii bucovinene la Augsburg, Cernăuţi şi Rădăuţi, că au avut loc numeroase reuniuni ştiinţifice (naţionale şi internaţionale) şi că şi-au făcut apariţia nu puţine lucrări consacrate destinului dramatic al Bucovinei.

Şi, iată, la şirul titlurilor de până acum s-a adăugat de curând încă unul: Identităţi detur­nate. O istorie anecdotică a Bucovinei, de Ion Drăguşanul (Grupul Editorial Muşatinii –Bucovina viitoare, Suceava). Cartea, rezultat al unor mai vechi preocupări ale autorului în această direcţie, se detaşează de opiniile de dată recentă ale altor autori care s-au ocupat /se ocupă de subiectul în cauză. Particularitatea sa constă în abordarea frământatei istorii a Bucovinei dintr-un unghi mai puţin frecventat – cel al faptelor obişnuite, comune, ce nu prea reţin atenţia specialiştilor. „… nici n-am băgat de scamă că eu şi lungul şir de strămoşi care-mi populează subconştientul absentăm din istorie”, declară autorul în deschiderea volumului său cu un generic atât de sugestiv (Identităţi deturnate). Altfel spus, Ion Drăguşanul refuză poza acade­mică şi, în consecinţă, preluarea clişeelor de interpretare dincolo de care adevăraţii făuritori de istorie, pe care se clădesc evenimentele marcante ale acesteia, nu se mai văd, nu mai există. Ca atare, asumându-şi această istorie a anonim­ilor jertfiţi „pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, au murit pen­tru prosperitatea unora-altora”, Ion Drăguşanul vine şi răsfoieşte foile îngălbenite ale mărturiilor trecutului pentru a descoperi adevărul despre „parcursul devenirii” sale.

Dar spre a înţelege ce este şi ce s-a întâmplat cu Bucovina, trebuie înainte de toate să înţelegem ce este şi ce vrea să fie Istoria (califi­cată drept „o farsă ideologică”), respectiv istoria Moldovei. Părerile lui I. D. însă contravin, în bună parte, părerilor (chiar convingerilor) cunoscute emise de istorici (autorul nici nu se consideră aşa-ceva, ci „doar un individ care nu vrea să mai creadă orbeşte în orice”). Pentru el istoria Moldovei, de pildă, îşi are partea sa lumi­noasă doar în începuturile sale, când încă nu începuse pervertirea, adică, de la Bogdan Înte­meietorul şi până la Bogdan cel Orb, când ţara a prosperat, iar „iobagul era om”. Ce a urmat, se subînţelege ori se ştie: o continuă alterare economică , socială şi morală („Ticăloşindu-se domnii, s-a ticăloşit şi ţara”).

­Deplângând această continuă erodare a realităţii de fiecare zi, autorul este de părere că la degradarea stărilor de fapt incriminate au contribuit, între alţi factori (cum ar fi lăcomia, dorinţa de parvenire, intriga, dezbinarea, trădarea etc.), Biserica, mai exact slujitorii Bisericii: „Niciodată nu s-a scris în mod cinstit despre rolul nefast pe care l-au avut, după anul 1600, monahii, ca mari latifundiari, în istoria Moldovei. S-a preferat tăcerea minci­noasă pentru a nu întina imaginea Bisericii neamului” (Este şi constatarea la care vor ajunge şi austriecii, după ocuparea Bucovinei). După I. D., în istoria fiecărui sat „răzbate câte o imagine hidoasă de călugăr sau de popă care lasă în urmă suferinţă şi nedumerire”. Un alt factor notabil, cu efecte nefaste asupra destinului nostru istoric, apre­ciază autorul, l-a reprezentat francmasoneria („în practică, între călugărime şi francma­sonerie nu există nici o diferenţă, şi unii şi ceilalţi dorindu-şi avere şi putere”). Chiar dacă mişcarea masonică a contribuit la progresul societăţii româneşti, recunoaşte tot el.

Iată de ce ocuparea Bucovinei (fosta ţară de Sus a Moldovei) de către habsburgi trebuie văzută ca un factor de progres. Austriecii găsesc aici o situaţie deplorabilă din toate punctele de vedere şi primele măsuri luate de ei constau în inventarierea resurselor mate­riale şi umane. Urmează apoi un şir de acţiuni pentru schimbarea administraţiei ineficiente de atunci „cu una extrem de riguroasă”, care, se-nţelege, avea să modifice pe termen lung viaţa provinciei, dar şi viaţa oamenilor. Nu intrăm în amănuntele pe care I. D. le oferă şi care, entuziasmat de efectul civilizator al administraţiei cezaro-crăieşti, este de părere că nu ne-ar fi stricat chiar „un secol şi jumătate de ocupaţie austriacă”. Ceea ce nu înseamnă că I. D. poate trece cu vederea metehnele respectivei administraţii, dar mai ales cele ale elitei româneşti din Bucovina, între altele sunt persiflate (şi nu numai) goana familiilor boiereşti după titluri nobiliare, tru­fia şi falsul naţionalism, precum şi alte păcate resimţite de celelalte categorii sociale, şi Ion Drăguşanul revine de unde a plecat în demer­sul său, punctând încă o dată teza lansată iniţial: aceea că istoria rămâne mereu indifer­entă faţă de cei mulţi, de cei pe umerii cărora se clădeşte această istorie. Până şi mult discu­tata învrăjbire interetnică din Bucovina „a reprezentat mereu o cinică afacere a celor care au cules fructele puterii”. De aceea, dintotdeauna, cei mulţi rămân „cu sacrificiul şi martiriul”, iar cei puternici „cu averile şi cu împilarea supravieţuitorilor” (Spre edificare, I. D. inserează în partea a doua a cărţii sale fapte, date şi întâmplări din istoria ignorată a satelor şi oraşelor bucovinene).

Oricum, Ion Drăguşanul ne propune o viz­iune puţin diferită (dacă nu şi mai mult) faţă de cele cunoscute asupra istoriei, în general, şi a istoriei Bucovinei, în special. Tocmai de aceea el se fereşte, cum menţionam, de clişeele ştiute, deoarece „istoria are vicleşugurile sale”, şi coboară în anecdotica măruntă, căutând „adevărurile care, cu bună ştiinţă, nu ni s-au spus”. Transpare desigur din toată această demonstraţie un orgoliu rănit dar nevindecat şi o năvalnică pretenţie „la povestea fabuloasă numită istorie”, o poveste care, nu-i aşa, ne-ar putea încălzi sufletul şi ne-ar face să putem uita „toate ticăloşiile tre­cutului şi lipsa de contur a viitorului”.”.

Îmi amintesc vag despre interviul „Între adevăr şi trecut, la intersecţia cu prezentul”, pe care studenta Angela Apreutesei mi-l lua la rugămintea lui Nicolae Dabija, eroicul cărturar şi poet basarabeam, pe care nu am avut norocul să-l întâlnesc în această viaţă:

„REPORTER: Dle Ion Drăguşanu, sunteţi redactor-şef al cotidianului „Nord-Press” din Suceava. Ştiu că iubiţi literatura şi că aveţi un adevărat cult al poeţilor. Cum priviţi dumneavoastră literatu­ra basarabeană în comparaţie cu cea română?

RĂSPUNS: Pot accepta sintagma „literatura basa­rabeană” doar dacă vreau să subliniez latura me­sianică a literaturii române. Altminteri, nu există o literatură basarabeană. Scriitorii de peste Prut sunt asemeni lui Iisus: iau asupra lor păcatele noastre, ale celor de dincoace. Dar haideţi să ră­mânem la definiţia pe care aţi propus-o şi să ve­dem ce înseamnă literatura basarabeană! Precum, la început de veac, Alexe Mateevici, cel care a ră­mas în conştiinţa Neamului prin superbul imn „Limba noastră”, scriitorii români de astăzi ai Basarabiei au parte, în fiecare zi, de câte o uitare, deci de câte o trădare. Alexe Mateevici a căzut jertfă a Marelui Război pentru Reîntregirea Nea­mului. Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Valeriu Ma­tei, Leonida Lari şi toţi ceilalţi par a fi condam­naţi la a se naşte de atâtea ori de câte va fi ne­voie pentru ca jertfa lui Mateevici să nu fi fost zadarnică.

Lăsând la o parte cuvintele susceptibile de lozincarism, trebuie să remarc modernismul care ţine de mileniul ce vine al literaturii române scrise de basarabeni. Ei nu scriu, ei înalţă zidiri creştine. Ei nu intră cu nimeni în competiţie, ci poartă lu­mânarea în mână pentru a călăuzi urcuşul pe Golgota. Sunt neobosiţii căutători de adevăr, iar o astfel de întreprindere dă naştere unui anume stil. Nu cred să existe ceva mai tulburător decât lite­ratura pe care o fac scriitorii Basarabiei.

REPORTER: Ce teme apreciaţi cel mai mult la poeţii basarabeni?

RĂSPUNS: Poeţii uitaţi, dimpreună cu o parte din ţară, dincolo de sârma ghimpată, ademeniţi din­coace doar atunci când jucam tragicomedia patrio­tismului politic, au priceput că omul este frumos şi bun, dar împins mereu în disperare şi umilinţă. Din dragoste faţă de om, poeţii din Basarabia au descoperit dumnezeiasca mângâiere numită iden­titate de Neam. Din nefericire, identitatea de Neam rămâne doar mângâiere, şi aici, şi acolo. Şi de ce rostesc această amărăciune? Pentru că am deschis ochii şi am văzut că „democraţia populară” de tip marxist ne-a fost adusă de către Walter Roman, descălecatul de pe un tanc sovietic, iar democraţia de tip occidental, liberală, ne-a fost adusă de către fiul cu pulover roşu al aceluiaşi Walter Roman. În Basarabia, ca în „Iona”, de Marin Sorescu, poeţii reuşesc să se nască, iarăşi, în fiecare zi. În ţară, cei care au murit n-au avut parte nici de înviere, nici de o nouă naştere. Dar ne rămâne sentimentul identităţii de Neam, cel care ne face să ciulim mereu urechea cu speranţa spre clopo­tul cel mare de la Putna.

REPORTER: Treceţi cu vederea lucrurile văzute de „ochiul al treilea” sau le consideraţi esenţiale în reuşita vieţii de zi cu zi? Spun viaţa de zi cu zi şi înţeleg prin aceasta limbă, alfabet, suverani­tate.

RĂSPUNS: Am trimis la Chişinău o carte care do­vedeşte că mai toată istoria pe care o ştim repre­zintă un fals. Cartea porneşte de la tăbliţele des­coperite la Tărtăria, purtătoare ale unei scrieri mai vechi cu 3.000 de ani decât scrierea sumeriană. Despre tăbliţele astea ştiu foarte multe sumerologii ruşi şi americani, dar în ţară trec neobservate. Ele dovedesc lumii că leagănul civilizaţiilor au fost munţii Carpaţi. Din Carpaţi au plecat sumerienii, un fragment al populaţiei carpatice, care, stabilindu-se în cunoscutul Sumer, s-au văzut nevoiţi să-şi calculeze un nou calendar, pentru că vechiul calendar era calculat pentru paralela 46. Din Sumer au plecat cei care au înfiinţat Troia. Din Troia au plecat ctitorii Romei. Când romanii au cucerit Da­cia, aici se vorbea „limba mamă”, limba din care se trage şi latina. Aşa se explică faptul că, deşi o mică parte din Dacia a fost sub stăpânire ro­mană, limba română s-a vorbit până la Volga şi până la Baltica. Dar asta e o poveste lungă, pe care v-o pot spune cu un alt prilej. Deocamdată, şi în ţară este aproape necunoscută. Vedeţi dumnea­voastră, o mie de ani de ocupaţie maghiară în Ar­deal, o ocupaţie care a vrut să ne desfiinţeze ca Neam, n-a reuşit să ne facă să uităm limba stră­bunilor, iar aproape două secole de ocupaţie roma­nă aveau să ne convertească la limba latină şi pe cei care rămăseserăm liberi. În cartea pe care am trimis-o Chişinăului, prin domnul profesor Gheorghe Colţun, se mai dovedeşte că rădăcina localităţilor slavizate sau maghiarizate au corespondent şi în Sumer. Povestea e lungă şi, ca să răzbaţi spre ea, trebuie să ai parte, mai întâi, de o adevărată „iniţiere”. Sunt, desigur, unul dintre cei care ştiu câte ceva, dar ştiu. Cred că în mileniul care ur­mează şi Istoria noastră ni se va înfăţişa aşa cum a fost. Mai ales că va fi cercetată şi scrisă de către români. Numai de către români. Din moment ce ne-am redescoperit identitatea de Neam, nimeni nu ne mai poate pecetlui gura.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, de care m-am cam îndepărtat, pot să vă spun că limbă, alfabet şi suveranitate înseamnă prea puţin. Dar atâta timp cât încă nu ştim despre noi, cerem ce obişnuiesc să ceară şi alţii. Nu pot înţelege eu de ce ne-am îndepărtat prin uitare de Zamolxe, care, aşa cum spun legendele Sumerului, urma să fie unul dintre cele şapte Spirite înţelepte, care poate fi auzit de către Dumnezeu, şi care, după o primă înfăţişare, se va retrage în Rarău şi se va arăta Neamului său, după două milenii, spre a-l călăuzi spre locul pe care îl merita. Poeţii Basarabiei, care îşi călăuzesc Neamul prin ce scriu, prin ce respiră, prin ce trăiesc, par a-l avea atavic pe Zamolxe în ei.

REPORTER: Problema Basarabiei şi integrarea ei cu Ţara credeţi că este ceva ce aparţine viitorului?

RĂSPUNS: Deocamdată ştim doar că ne-am născut în aceeaşi Limbă, ceea ce înseamnă mult, dar nu suficient. Simt că, în curând, vom şti mult mai multe despre noi şi că atunci când vom şti va lua sfârşit şi martiriul Neamului nostru. Există un adevăr şi mai dumnezeiesc decât limba şi simt că noi, generaţiile care suntem, vom avea acces la adevăr. Şi poate că tocmai El este „iarba fiarelor”, despre care cuvântă mitologia Carpaţilor, şi că în faţa lui se vor prăbuşi toate lacătele. Ştiu asta de când l-am întâlnit pe Valeriu Matei, la Cernăuţi, şi, deşi nu mă văzuse niciodată, m-a cuprins pe după umeri şi m-a întrebat: „Ce mai faci, Ioane frate?”. În clipa aceea, am ştiut că există un ade­văr, deloc mistic, în aura căruia am prins să gra­vităm. Deci cred că viitorul ne va aduce mai mult decât o integrare, adică un loc pe pământ. „Integ­rare” este termenul impus de oculta financiară planetară, care aplică „noua ordine” născocită de J. F. Kennedy şi care înseamnă cucerirea lumii fără război, numai prin împrumuturi bancare. Dar şi asta-i o temă care se poate discuta separat.

REPORTER: Ştiu ca scrieţi şi versuri. Ce teme vă preocupă în domeniul creaţiei proprii? Aţi vrea să propuneţi ceva cititorilor basarabeni?

RĂSPUNS:— Am scris versuri până în 22 Decembrie 1989, ziua în care am avut şansa de a trăi a doua zi după Hristos, dar n-am băgat de seamă. Un prieten din America, originar din România, a intuit de ce se scriu cele mai tulburătoare poeme în ţările cu regim dictatorial. Dl Teodor Mardare Gherasim spune că în sistemul marxist nu există liber­tate, dar omul ajunge să şi-o dorească atât de in­tens, încât şi are parte de o libertate interioară numită poezie. Unii aştern în pagină sentimentul redescoperirii libertăţii, alţii doar se lasă măcinaţi pe dinăuntru de acest pârjol. În sistemul liberal, spunea prietenul meu din America, nici acolo nu există libertate, dar omul se lasă deposedat de ea, devine complicele Puterii, fiind corupt cu bună­stare. Pornind de la aceste două afirmaţii, pe care şi eu le intuisem, fără însă a le preciza, am în­ceput să fişez ştirile externe. Debutasem editorial cu „Vânare de urşi”, la Editura Albatros, aveam depuse la aceeaşi editură două volume de versuri („Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” şi „Orbul şi fluturii”) şi, pe neaşteptate, mi s-a părut că tre­buie să rup logodna cu poezia. După doi ani de fişare a ştirilor externe, când am lecturat notiţele, m-am cutremurat de spaimă: nimic nu se produce în lume la întâmplător, ci în baza unui plan bine pus la punct. Toate marile evenimente planetare (începutul războiului în Iugoslavia, căderea „Zidului Berlinului” şi unificarea Germaniei, invazia Kuweit-ului) au fost precedate, cu exact o lună înainte, de câte o întâlnire „la vârf” între James Backer, secretarul Casei Albe, cu Eduard Şevardnadze, apoi cu o săptămână înainte, de câte o întâlnire „la vârf” Bush-Gorbaciov; cu patru zile înainte, „îm­pricinatul” era chemat la Moscova sau la Washington, apoi se petrecea   falsa „legitate” a lui Marx. Pornind de la această observaţie, am înce­put să scriu, sub numele personajului principal, câteva romane, cu iz de roman poliţist, pe tema cuceririi lumii de către oculta financiară mondialistă. Primul roman, intitulat „Omul de sacrificiu”, a şi apărut şi l-am trimis la Chişinău, în câteva exemplare, prin fratele Gheorghe Colţun. Al doi­lea roman, „Timizii nu mor niciodată”, în care încerc o speculaţie asupra strategiei cuceririi Es­tului, mi-a fost trimis, la cererea mea, pentru că, astăzi, am priceput mult mai multe decât în clipa în care l-am scris. Deci, am abandonat poezia şi am intrat în presă, ferm hotărât să nu mor până nu scriu măcar zece romane poliţiste pe tema mondialismului. De ce romane poliţiste? Pentru că printr-o astfel de modalitate ideile sunt mult mai accesibile.

Rezist tentaţiei de a căuta printre vechile mele manuscrise un poem care să se citească în Basa­rabia. Eu nu vreau să vă mint şi, dacă în Basa­rabia, acolo unde tragismul a ajuns învelişul fie­cărei clipe, poezia reprezintă calea spre adevăr, în Ţară poezia a ajuns să însemne un moft, un fel de „iată cât de deştept mi-s, încât nu pricepe nimeni ce spun!”. De asta am şi renunţat la poe­zie, deşi o iubesc cu disperare.

Am întrebat, în Ţară, dacă ştie cineva unde şi când a murit Alexe Mateevici, poetul atât de îndră­git de toată lumea. Şi nu s-a ştiut. Dovadă că un poem valorează mai mult decât jertfa supremă. Şi nu mai pot scrie poemul cât încă nu ştiu dacă aş fi vrednic de jertfă.

REPORTER:. Dle Ion Draguşanul, vă mulţumesc pen­tru interviul acordat. Numai bine. / Interlocutor: Angela APREUTESEI”.

Veşnicia unor nume care merită totul (IV)

În anul 2000, prin vară, o nouă zavistie se revărsase peste oraş, pe seama fostelor averi mănăstireşti. Câţiva politicieni lansaseră subiectul „adevăratei cunoaşteri a istoriei noastre”, de care habar nu aveau, iar episcopului locului şi câţiva protopopi porniseră ofensiva „noi vrem pământ”, deşi, de la Iosif al II-lea încoace, când s-au secularizat („încamerat”) toate averile mănăstireşti din întregul imperiu, pădurile şi pământurile Bucovinei fuseseră recunoscute drept „avere naţională românească”. Ştiam că pădurile Bucovinei, cu care sistemul silvic îşi acoperea găurile judeţelor neproductive şi jafurile din ce în ce mai agresive, ar fi trebuit să-şi recupereze acest statut de „avere naţională românească” a locuitorilor Bucovinei, dar nu puteam accepta întoarcerea în bezna feudalismului. Am mers, deci, la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, convins că un om de erudiţia ÎPS Pimen Suceveanul nu va refuza un dialog argumentat, dar l-am întâlnit acolo doar pe Anton Hrib, al doilea om în puterea ecleziastică locală, despre care am scris usturător uneori, dar cu care mă împăcam bine, în baza unui respect reciproc greu de zdruncinat. Istoricii tăceau mâlc, de teama unor anateme şi blesteme. Între timp, sosi şi ÎPS Pimen şi, în biroul lui Anton Hrib (în stânga, în fosta gospodărie de partid), am purtat o lungă discuţie. I-am explicat că fundaţia particulară, pe care o înfiinţase şi din care nu făcea parte nici măcar Arhiepiscopia, nu poate reprezenta obştea bucovineană şi că ar trebui să fie înfiinţată o alta instituţională, din care să facă parte Arhiepiscopia Sucevei, Consiliul Judeţean Suceava, direcţiile pentru sănătate publică, şcoală şi cultură, iar ca electori ai congresului bisericesc, primarii aleşi ai localităţilor. Speram să revină judeţului Suceava această avere uriaşă, iar banii să fie folosiţi, în baza unor proiecte aprobate prin votul majorităţii electorilor, şi pentru construcţia de mănăstiri şi biserici, şi pentru repararea drumurilor, şcolilor, spitalelor, şi pentru acte de cultură. Noua fundaţie putea să fie condusă de Arhiepiscopia Sucevei, dar nu de către un anume arhiepiscop, ci de cel pe care soarta sau bunul Dumnezeu l-ar fi desemnat pentru această înaltă onoare.

Arhiepiscopul a clătinat din cap, nemulţumit de sugestie, susţinând că instituţiile lumeşti nu ar fi de acord cu o astfel de fundaţie; numai că eu discutasem cu liderii lor, în dimineaţa zilei respective, şi toţi se arătaseră entuziasmaţi de idee.

– Nu trebuie, pentru că noi vom face acte de binefacere…

Vorbisem de pomană.

– Ştiu. Numai că dumneavoastră nici binecuvântarea nu o daţi pe gratis…

Înalt Prea Sfinţitul a zâmbit şi m-a binecuvântat, deşi nu de binecuvântări, ci de dreptate aveam eu nevoie. Peste câţiva ani, într-o dezbatere la Prefectura Sucevei, când i-am amintit de acest episod, ÎPS Pimen nu a negat, ci doar a plecat privirile, probându-mi că este un om cu adevărat demn.

Între timp, împotriva tentativei de înşfăcare a pădurilor Bucovinei de către o grupare de oameni, politicieni liberali şi ierarhi, nu se găseau adversari în media, cu excepţia lui Sorin Avram, care ridicase flamura „Jupânu’”-lui pe baricadele apărării a ceea ce ne aparţinea tuturor, iar eu am început să scriu „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, descoperind argumentul juridic cel mai important: Statul, prin „Legea din 6 februarie 1924 pentru persoane juridice (Asociaţii şi Fundaţii), publicat în „Monitorul Oficial” nr. 27 din 6 februarie 1924, făcea distincţie între „persoanele juridice de drept public”, care se creau numai prin lege, şi „persoanele juridice de drept privat”, care se constituiau prin voinţa asociaţilor.

Lansarea cărţii, moderată de Sorin Avram, s-a făcut în Sala Mică a Casei Culturii din Suceava, fiind invitaţi să pună întrebări reprezentanţii Arhiepiscopiei şi ai liberalilor, care nu au găsit vreun alt cusur cărţii, decât pe acela că „nu e scrisă de un istoric”, de parcă eu i-aş fi oprit să o facă. Şi-atunci, din public, Aura Brădăţan le-a închis gurile ezitanţilor detractori:

– Ştiţi care este diferenţa între a fi scrisă această carte de un istoric sau de Ion Drăguşanul? Dacă ar fi fost scrisă de un istoric, era cel mult răsfoită; dacă a scris-o Drăguşanul, va fi citită din scoarţă în scoarţă.

Curând după aceea, au început, la Câmpulung Moldovenesc, procesele de presă împotriva mea şi a lui Sorin Avram, judecătoare fiind fata unui cârciumar, care avea să-mi plătească o poliţă. Ne însoţea, de fiecare dată, poetul Roman Istrati, responsabil cu buna dispoziţie. La Gura Humorului, de pildă, zărise câţiva condamnaţi care prestau munci în folosul comunităţii:

– Şi asta e o idee! Poate vă condamnă şi pe voi la fel, caz în care vă rog să-mi spuneţi ce mâncăruri preferaţi, ca să vi le trimit la pachet…

A scos un pix şi un notes, de parcă ar fi vrut să noteze.

La Câmpulung, în faţa instanţei, Sorin Avram era într-o vervă umoristică atât de spumoasă, încât doamna procuror de şedinţă avea ochii înlăcrimaţi de eforturile de a se abţine de la râs, iar eu am întrebat-o cu trucată naivitate:

– Doamnă procuror, atât de tare v-a emoţionat mesajul creştinesc al părintelui protopop încât v-au dat lacrimile?

Şi nu s-a mai putut abţine: a izbucnit într-un hohot dezlănţuit, care era cât pe ce să-mi aducă o amendă din partea fetei de cârciumar care-mi purta sâmbetele, din clipa în care luasem apărarea ziaristului Maricari  împotriva unei sentinţe nedrepte, corectată apoi de către Tribunalul Suceava. Aveam obiceiul să iau apărarea ziariştilor pe nedrept târâţi în faţa Justiţiei, doar pentru a fi umiliţi întru ostoirea ofticii denunţătorilor. În schimb, când eram eu chemat într-o instanţă, presa suceveană triumfa, iar când venea decizia finală, total favorabilă mie, „uita” să o mai menţioneze. Nu ştiam de la ce venea acea stupidă ură, dar, ceva mai târziu, avea să mi-o explice Mihai Chira, de la „Crai nou”:

– Era greu de îndurat ca, peste tot unde intri, să fii întrebat dacă îl cunoşti pe Drăguşanul… Dar, gata, problema s-a rezolvat: spunem că Drăguşanul este scriitor şi, atunci, rămânem noi cei mai buni ziarişti…

Mă aflam la Universitatea din Cluj-Napoca, unde lansam, în organizarea fiicei mele, Cozmina – ca lucrare practică, „Datina, Biblia Românilor”. Veniseră mulţi, mulţi profesori şi studenţi, inclusiv de la alte facultăţi, care să participe la întâmplare. Mi se ceruse să nu vorbesc mai mult de 50 de minute, iar fiică-mea mă prevenise că un profesor tânăr şi exigent pregătise „20 de întrebări încuietoare”, încă înainte de a şti ceva despre carte. Am vorbit exact cât trebuie, iar întrebările care mi s-au pus, după aceea, au ajutat la lămurirea unor teme mai puţin cunoscute la noi, apoi am privit spre universitarul tânăr:

– Domnule profesor, unde sunt cele „20 de întrebări încuietoare”?

– O să vi le dau, dar numai ca mostre al nepriceperii mele..

Deşi toţi profesorii păreau mult prea grăbiţi la începutul lansării, la final aveau timp berechet şi, ca să putem continua discuţia, am mers la o cafenea studenţească din „Zorilor”, însoţiţi şi de mulţi studenţi. Era deja târziu, când m-a sunat prefectul Orest Onofrei, întrebându-mă dacă nu voi putea participa, a doua zi, la ora 11, la o dezbatere pe tema averilor mănăstireşti. Ca să prind ultimul tren de noapte spre Suceava, aveam nevoie urgentă de un taxi, dar mi-a rezolvat problema unul dintre universitari.

A doua zi, cu deputatul ţărănist în capul mesei, flancat de Arhiepiscop şi de Anton Hrib, au început dezbaterile, dar prefectul nu putea deschide gura, pentru că făcea parte din altă biserică, iar mulţimea călugărilor din sală izbucnea în zgomotoase invective. Sorin Avram se uita des la mine, cerându-mi să intru în discuţie, dar eu tot ridicam din umeri, şoptindu-i că nu este problema mea. Şi aş fi tăcut până la capăt, dacă, întrebat de Dana Humoreanu, dacă din fundaţie fac parte şi Arhiepiscopia, şi mănăstirile (şi nu făceau parte), deputatul Vasile Lupu nu ar fi minţit cu seninătate. În faţa acestei insolenţe, a început să-mi clocotească sângele şi fără voia mea am izbit cu pumnul în masa de stejar, care adăposteşte, de regulă, şedinţele consilierilor judeţeni.

– Minţi!

Şi m-am ridicat. Se făcuse linişte, călugării plecând tăcuţi capul în jos şi ascultând discursul meu, dintr-odată calm şi adresat mai mult „domnului Pimen Zainea”. Am vorbit vreun sfert de ceas, apoi m-am îndreptat spre ieşire, oprindu-mă atunci când l-am auzit pe Vasile Lupu, încercând să iasă din încurcătura demagogiei lui spulberate:

– Aşa, domnul meu: e bine să ieşiţi puţin la aer…

– Nu  ies la aer, ci plec definitiv.

Din uşă, am concluzionat cu un catren al epigramistei Florina Dinescu din Ploieşti:

– Multe minţi mai luminate / spun că proştii n-au idei. / E greşit, gândesc şi ei / …din păcate!

Şi am plecat, însoţit de doi călugări tineri, care încercau să mă convingă că bunul Dumnezeu, pe cale naturală, va face să se stingă aceste lăcomii pământeşti.

– Măi băieţi, voi încă nu realizaţi că, îndată ce aţi îmbrăcat aceste haine, v-aţi pus pe suflete şi păcatele cu care s-au stigmatizat prin veacuri…

Ajuns acasă, m-a sunat prefectul Orest Onofrei, ca să-mi mulţumească.

– Cum, deja s-a terminat dezbaterea?

– Da. Imediat ce aţi plecat dumneavoastră, s-a terminat totul.

După aceea, nu m-a mai interesat subiectul, chiar dacă-i vedeam pe ştabii silviculturii proslăvindu-mă, pe la diverse televiziuni, drept „marele scriitor Ion Drăguşanul”. Minţeau. Doar se apărau cu cartea mea, chestie de care aveam să mă conving curând, când le-am cerut o sponsorizare pentru cartea „Povestea aşezărilor bucovinene”, volumele I şi II, pe care nu mi-au dat-o niciodată. Pădurile Bucovinei, jefuite ori de unii, ori de către ceilalţi, nu ne-au aparţinut şi nu ne vor aparţine vreodată drept „avere naţională românească”, aşa că nu m-am mai băgat, deşi, după cum se părea, cartea mea îşi căpătase o îndreptăţire. Într-o zi, m-a sunat Emil Ursu, ca să mă roage, din partea domnului ministru Răzvan Teodorescu, să scriu un elaborat de două pagini despre statutul averilor mănăstireşti de odinioară.

– Şi de ce nu m-a sunat domnul ministru?

– E ocupat, dar m-a rugat pe mine să…

– Bine, Emile. Spune-i domnului ministru că, dacă nu mă poate suna, îi scriu cele două pagini, dar costă zece milioane pagina…

Peste vreo zece minute, m-a sunat iar Emil, doar pentru a-mi retransmite rugămintea ministrului, iar eu i-am răspuns că, între timp, preţul paginii a ajuns la douăzeci de milioane şi că e în continuă creştere. Mi se părea o atitudine ciocoiască, din partea ministrului, pe care nu o puteam accepta. Ulterior, aveam să facem haz pe chestia asta, dar nu am cedat şi pace. M-a sunat, totuşi, şefa de cabinet a premierului Adrian Năstase, clujeanca aceea frumoasă şi inteligentă, dar al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Mi-a pus întrebări, iar eu am sugerat să se dea, totuşi, Arhiepiscopiei nişte păduri, care să fie de folos pentru încălzirea bisericilor şi a caselor parohiale. Aşa s-a şi făcut, dar nu a fost preot care să primească un vreasc pentru biserica şi casa parohială din mijlocul comunităţii în care slujea. Pădurile au fost rase, păşunate pur şi simplu, în acelaşi dispreţ faţă de oameni, inclusiv faţă de liderii lor spirituali, preoţii. După aceea, problema nu m-a mai interesat, deşi scrisesem un proiect de lege, pe baza vechiului statut al Fondului, minţit fiind de un deputat sucevean cum că se va bate pentru ca averea românească a bucovinenilor să le revină lor. M-a minţit, pentru că, începând de a doua zi, deja trata cu Arhiepiscopul „cota” care i-ar reveni lui, dacă i-ar aduce averile mănăstireşti plocon.