copilul care am fost cândva (IV)

Din vremea când tata era cârciumarul satului

Relația mea cu cărțile începuse nefericit și continua dezastruos, pentru că și în următorii ani, la serbările școlare, aveam să primesc broșurile unei jalnice literaturi nevandabile, pe care Centrul de librării Suceava, ca să-și epuizeze stocurile, le transfera Inspectoratului școlar raional. Nici nu le mai duceam acasă, aruncându-le pe drum, de unde le recuperau bătrânele, ca să le folosească pentru acoperirea oalelor cu lapte acru. Abia la sfârșitul clasei a patra am primit o carte adevărată, „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, de Selma Lagerlof, pe care am dus-o acasă, dar fără să am curiozitatea și tipul de a o citi, pentru că vacanța însemna pentru noi mersul cu vaca și cu vițeii la păscut și nicidecum o vacanță.

Pe gârlă veneau, cu vitele lor, doi băieți mai mari, Mircea Gâză, de pe Dobroaia, poreclit Gârboavă, și Costică Șfertuc, de la șosea, primul viitor tractorist, celălalt viitor șofer, dar amândoi băieți inteligenți, care dădeau iama prin rafturile bibliotecii școlii din Plopeni, devorând cărțile. Ce citeau noaptea, la lumina lanternei, sub plapumă, ne recitau dimineața, cu aptitudini native de actori, iar după aceea continuau să citească pentru noi, cu voce tare, pagină după pagină. „Copii eroi”, „Însemnările unui partizan”, „Pe Donul liniștit”, „Operațiunea KV”, „Război și pace”, „Anna Karenina”, „Povestiri de pe Don” sau „Moș Teacă” ne stârneau imaginația, care vizualiza totul cu o neasemuită încântare. Deci asta e literatura; păcat că dascălii noștri ne țin departe de ea.

Într-o duminică, am mers, împreună cu vărul Mihai, la Costică Sârghe, băiatul mai mare al vecinilor mămuțicăi, Emilian și Catinca. Era, aidoma tuturor celor din neamul lui, un băiat vesel și prietenos, pururi optimist și ursit unei viitoare strălucite cariere didactice, dar care nu rata nici un prilej de a recita poezii de Eminescu, Minulescu și Topârceanu. Nu cred să fi rămas poem din cărțile celor trei poeți, pe care să nu le fi memorat Costică, iar când recita, o făcea cu atâta suflet și cu atâta mândrie, de parcă ne-ar fi dezvăluit ceva ce numai lui îi aparține. Am mers, după aceea, acasă și, pe pagina finală a unui caiet de clasa a doua, pe care urma să o termin în curând, am scris prima mea poezioară, o pastișă penibilă după ceea ce auzisem și trăisem în casa cea mare a familiei Sârghe. Era primăvară, iar omătul încă se mai zvârcolea sub sulițele soarelui ca o vietate rănită, iar eu scriam, topit de dor: „Codrule cu frunze rare, / când se va topi zăpada de pe-a ta cărare, / când în tine vor veni păsărele multe, / ca să poată copiii sta să ți le asculte”. Urmau și alte versuri, la fel de jalnice, dar pe care le-am uitat. Am rupt foaia din caiet și am grăbit spre casa verișorilor mei celor mai apropiați, Mihai și Marceluca, iar când s-a ivit prilejul, i-am citit Marcelucăi, care îmi era și colegă de clasă, ceea ce am scris. I-a plăcut, dar nu a vrut să creadă că eu sunt autorul stângaciul poem, iar ca să-mi dovedească faptul că nu sunt în stare să scriu o poezie, a găsit o soluție neașteptată:

– Dacă ai scris-o tu, înseamnă că poți scrie și despre altceva; poftim (îmi întinse un caiet), scrie o poezie despre… despre câine! Da, despre câine.

Încă-l aveam pe Muzu, dulăul de stână care mă învățase să merg; îl iubeam nespus, dar nu-mi inspira nici un vers. Rămăsesem neputincios în fața verișoarei pe care o consideram soră și, rușinat de nepricepere, am plecat capul, plecând dezarmat. Pe drum, am aruncat poemul printre biletele împăturite ale habotnicilor religioși. Exista obiceiul, pe atunci, să se arunce pe cale bilete frumos împăturite, iar dacă ridicai unul și-l citeai, nu mai aveai scăpare, pentru că ți se cerea să copii de 50 de ori conținutul și să-l răspândești, iar dacă nu o vei face, te va paște soarta unor nefericiți de prin toate țările Europei și ale Americii, care au fost pedepsiți de Dumnezeu cu înspăimântătoare ispășiri. Nașul Leonache râdea de credulitatea noastră și ne îndemna să nu ținem seama de astfel de șiretlicuri bigote, dar noi, copiii, fascinați de autocrația de netăgăduit a Celui de Sus, copiam textul imbecil, cu o evlavie naivă, și le împrăștiam, de-a lungul drumului, drept capcane și pentru alți creduli,

– Băiete, Dumnezeu nu pedepsește niciodată!, îmi spunea nașul Leonache. Dumnezeu e dragoste necuprinsă și veșnică…

Dar cum să nu dai crezare scrisului și să riști năpăstuiri și cazne veșnice? E drept că nu am mai ridicat niciodată alte bilete-capcană, dar pe primul l-am copiat evlavios, sacrificând două caiete cu linii, ca nu cumva să-l supăr pe Dumnezeu, dar fără succes, pentru că, dacă nu am mai ridicat bilete, ca să nu fiu pus la treabă, Dumnezeu m-a suspectat, pe bună dreptate, de înșelăciune și, cum mersesem în huci, ca să-mi plâng în tihnă nefericirea că nu-s poet, mi-a pus viața în cumpăna. Abia urcasem într-o răchită, ca să caut cuiburi de vrabie, când creanga de răchită, de care mă țineam s-a rup și am căzut pe mâna stângă, cu capul la un centimetru de o cioată ascuțită, care m-ar fi ucis, fără îndoială, dar se vede treaba că Dumnezeu, pedepsindu-mă pentru şiretlic, nu era chiar atât de supărat pe mine, încât să mă și omoare. O durere cumplită în umărul și în brațul stâng îmi smulgea lacrimi de durere la fiecare pas, deși mergeam tiptil și lin, susținându-mi brațul stâng cu mâna dreaptă. Ajuns cu chin și vai acasă, m-am întins în pat și am adormit somn cu coșmaruri, în care Dumnezeu nu contenea să mă mustre. Îl știam pe Dumnezeu, îl identificasem când aveam doar vreo trei anișori. Mi-l descrisese tata ca fiind un om înalt, frumos și cu părul alb, așa că, imediat ce am intrat în magazinul lui bădia Petrache, din imensa casă a tatălui lui, moș Nicolae, l-am văzut pe Dumnezeu stând la tejghea, cu o cinzeacă de rachiu în față, și am exclamat plin de bucurie:

– Tată, uite-l pe Dumnezelea!

Și „Dumnezelea” i-a rămas porecla lui Vasile Flocan, om cuminte, chibzuit și bun, falnic şi frumos, care lucra în combinat, până la sfârșitul vremilor lui.

O străfulgerare de durere în braț m-a smuls din coșmarurile somnului. Când am deschis ochii, l-am văzut pe tata, îngrijorat și mângâindu-mă părintește pe umăr. Intuise că mi s-a întâmplat ceva rău, dacă dorm în timpul zilei și, cum nu am avut de ales, i-am povestit totul, iar el a țâșnit și s-a dus, în fugă, spre sediul gospodăriei colective, unde, din fericire, Leonache Manciu, șoferul de pe camionul „Praga”, încă mai trebăluia ceva. „Praga”, camion verde, captură de război, avea o banchetă militară din tablă, cumplită pentru mine în drumul spre dispensarul din Salcea, unde, ca de obicei, l-am găsit pe felcerul Gheorghe Scripcă, felcer, dar și cel mai priceput medic generalist pe care l-a avut vreodată comuna. Mi-a mișcat puțin mâna stângă și, înțelegând că mi-am fracturat brațul, ne-a trimis la spitalul din Suceava. Acolo, un medic tânăr, m-ia înfășurat bustul gol în ghips, cu mâna stângă la o șchioapă de gură. Și am rămas al nimănui, în pavilionul mare al spitalului vechi (cel nou avea să se construiască mult mai târziu), cale de o veșnicie. Priveam pe fereastră și mă topeam de dor și de singurătate, iar când am văzut „Praga” lui Leonache intrând în curtea spitalului, m-am simțit izbăvit, deși urma să port armura aceea de ghips timp de 45 de zile. Mă chinuia o monedă de 25 de bani, pe care o scăpasem sub ghips, pe braț, și pe care medicul, după tăierea ghipsului, avea să mi-o scoată din carne, care deja o adoptase, provocându-și usturimi, dar nu a fost chiar rău, pentru că puteam merge cu vitele pe gârlă, iar când mi s-a dat ghipsul jos, tocmai începeau să se facă primele silozuri cu tocături de furaje, pe care tata le călca cu un cal superb, Evuleț cel Gras, și el fost cal arab de curse, care slujise la trăsura tovarășului Evuleț din Suceava, apoi, după ce s-au adus mașini pentru liderii regionali de partid, fusese abandonat în grajdurile gospodăriei colective „Viață nouă”, unde se îngrășase de atâta lenevie. Ceilalți cai ai gospodăriei fuseseră uciși, din ordinul partidului, iar carnea lor, fiartă între cartofi și tărâțe, era folosită pentru hrănirea porcilor. Am văzut moartea unui singur cal, o iapă albă, numită, după porecla fostului stăpân, „Țurlica”. Aurel Ciotu a scos-o din grajd, de parcă ar fi dus-o la pășune, iar când iapa a plecat botul, ca să muște un smoc de buruieni, Aurel a izbit-o violent, cu muchia toporului pe care îl purtase ascuns, în mijlocul frunții. Biata vietate s-a prăbușit în spasme, cu smocul de buruieni între dinți, iar peste sufletul meu s-a prăbușit definitiv, întunecat și dezgustător, întregul univers.

Când tata se oprise din marș, pentru că bietul cal obosise, în trap dificil cu povară în șea, l-am rugat să mă lase să călăresc puțin. M-a urcat în șea și a început să caute în jur un bărbat mai pirpiriu, dar nu a găsit pe nimeni. Tocmai sosise și bădia Petruță Climencu, președintele, și când tata i-a zis de problema călărețului, bădia Petruță a râs:

– Ce-ți trebuie un altul, când ai unul ideal? Îl pontăm pe băiat zi pe zi și rămâne el călărețul…

Îmi venea să chiui de bucurie: să călăresc, vreme de trei luni, ce noroc pe mine! Peste câteva zile, însă, când deja mă durea toți mușchii și toate oasele, m-am simțit înfrânt și, la amiază, când mama a venit cu mâncare, am descălecat și, urcând buza silozului, i-am zis tatei, aproape scâncind:

– Nu mai pot, mă doare totul…

– Nu-i nimic, găsim pe altcineva, dar azi poți duce treaba până la capăt?

– O să pot, dacă voi ține dinții încleștați…

– Bun, dar e păcat. Eu îmi închipuiam, deja, că suntem în casă doi bărbați…

După ce am coborât în șanț, tata a venit cu o frânghie, a măsurat-o, apoi, după ce a legat-o, a tăiat frânghia de prisos.

– Pune tălpile în buclele frânghiei și călărește mai mult în picioare, decât așezat!

Cu frânghia care ținea loc de scări mă simțeam mult mai bine, deși, când ședeam prea mult în picioare, mă dureau tălpile desculțe. A doua zi, când am încălțat sandalele, nu am mai avut nici o problemă: călăream când așezat, când ridicându-mă în frânghii, și mă simțeam atât de bine, încât tata zâmbea bucuros că nu s-a înșelat, că am rămas acasă doi bărbați. Seara, calul, care mă îndrăgise, pornea după mine spre casă și, în timpul nopții, îmi veghea, împreună cu Muzu, somnul din pătucul din ogradă. Împărțeam cu ei biscuiții, bomboanele și bucățile de rahat dintr-o pungă maronie de hârtie, pe care mi le aducea tata, în fiecare seară, apoi, până să adorm, priveam cerul înstelat, întrebându-mă necontenit cum ar fi dacă eu nu aș fi. Adormeam din ce în ce mai târziu, pentru că nu mă mai ostenea călăritul, iar când începeau ploile de meteoriți ai Perseidelor, în august, nu închideam ochii până în zori. Iar duminica, pentru că mă ardea dorul după o fetiță din clasa întâia, Mărioara Strugaru, singurul copil al cantonierului din Cier, plecam călare spre „Păşunea Cerului”, doar-doar m-o zări Mărioara călare, ceea ce și avea să se întâmple, după câteva duminici, în care tot străbătusem degeaba Cierul în trap mărunt. Eram atât de bucuros, încât m-am înălțat în șea, lăsând calul în pas de voie, iar el, tânjind după răcoare, a grăbit spre umbra părului pădureț din apropierea cantonului și, cum ochii mei se fixaseră cu adorație pe Mărioara, n-am mai băgat de seamă de nimic și, pe neașteptate, m-am trezit măturat din șea de o creangă rămuroasă a părului. Mărioara a râs cu lacrimi, când m-am dus de-a berbeleacul, iar eu, umilit și rușinat, am încălecat și m-am dus nălucă până în celălalt capăt al satului, pe Căprărie, unde m-am prăbușit în lucerna verde, cu fața în jos, ca să pot plânge în voie. Calul păștea fără grabă, iar tata, care nu știu ce drum avea pe acolo, călare pe Evuleț cel Slab, a venit în goană, a descălecat și, văzându-mi obrajii plânși, a izbucnit în râs:

– Și cine-i nefericita care ți-a pricinuit prima dragoste?

Nu i-am spus, era taina mea, dar, când am ajuns, amândoi călări, acasă, nu-mi mai păsa de Mărioara și nici spre alte fete nu-mi mai rătăcea gândul. Intuisem, fără să vreau, o epigramă a lui George Petrone, din viitorimea următoarelor decenii: „E timpul s-admitem ideea, / căci prea ni se-ntâmplă ades: / Bărbatul alege femeia… / aceea de care-i… ales”.

Până acum, când am început să scriu aceste pagini, n-am sesizat cruzimea vieţii rurale româneşti, din pricina vibraţiilor de nostalgie, care însoţesc amintirile vesele. De pildă, la doar trei ani, mergeam cu douăzeci de oi, primăvara, pe gârla huciului, care începea din locul pe care avea să se croiască drumul nou. Aveam buzunarele doldora de cuburi de zahăr, pe care le foloseam în loc de bomboane, şi pentru că mi-era tare dragă „Cumintea”, lidera turmei, care nu se depărta de ciobănaş, oricât de mic ar fi fost acesta, ţinând turma strânsă în jurul ei, i-am dat şi ei un cubuleţ de zahăr, apoi încă unul, pe care le-a crâmpoţit împrăştiind ţăndări în jur. Şi s-au strâns toate oile, au cules cu limbile fărâmele de zahăr, apoi, orientându-se după miros, au dat iama asupra buzunăraşelor mele, trântindu-mă în iarbă şi vânând cubuleţele de zahăr de peste tot.

– Tataaa! Tatăăă! Sari, că mă mănâncă oile!, am strigat din iarbă, iar tata a venit în fugă, ca să râdă apoi cu lacrimi de întâmplare.

Peste câţiva ani, deşi eram încă fraged, mama mă alerga ba după ţipari, la râmnic, ba după crapi la balta „Cierului”, iar în zilele de dezlegare la peşte, din nesfârşitele posturi, după peşti din apa înşelătoare a Sucevei. Ţiparii, un fel de şerpi de apă, rătăceau prin mlaştina din vecinătatea râmnicului şi, când îi prindeam de după cap, ca să nu mă muşte, ţipau disperaţi. La baltă, mergeam cu coşul de nuiele, pe care îl aşezam, cu gura în jos, lângă o tufă de păpuriş, apoi băteam zgomotos apa şi, când întorceam coşul, găseam în el cinci-şase crapi dolofani, pe care îi aruncam pe mal, repetând întreaga operaţiune de trei-patru ori, ca să ne ajungă peştele. La apa Sucevei era mai greu, pentru că stâncile se aflau aproape de malurile Lisaurei şi trebuia să traversez râul, care adesea îmi ajungea până la bărbie. Suceava, liniştită la suprafaţă, are curenţi repezi la fundul albiei, care te pot înşfăca pe neaşteptate. Nu ştiam să înot, dar făceam paşi rari, fără grabă, iar când ajungeam la stânci, pipăiam pe sub ele şi înşfăcam peştele ascuns, pe care îl aruncam pe malul Lisaurei, ca să am cum căuta un altul. Dura timp de două-trei ore pescuitul cu mâna, dar eram norocos şi simţeam zvâcnirea peştilor înainte de a-mi atinge degetele. O singură dată, în ciuda precauţilor mele, m-a înşfăcat apa, dar, din fericire, nu m-am panicat şi am înotat, pe sub apă, spre malul Lisaurei. Şi am scăpat.

Vara, când mergeam cu vitele pe gârle sau pe mirişti, se închegau furtuni neaşteptate, cu trăsnete şi cu fulgere, dar părinţii nu aveau nici o grijă. Noi, copiii, ne dezbrăcam şi ascundeam hainele în scorburi sau în căpiţe, ca să le protejăm, apoi dansam desculţi în ploaie, chiuind de bucurie când ploua cu soare, în stropi mari, provocând bulbuci în bălţile vremelnice.

Toamna, din ultimele zile de august, până în septembrie, păzeam împreună cu vărul Ionel Murguleţ, cârlanii de doi ani ai gospodăriei colective, meniţi exportului în ţările arabe. Mai toţi împungea şi atacau în cete, iar noi, fără să ne înveţe nimeni, ne trânteam în mirişte, cu câte un bot scurt la îndemână şi când berbecii, dintr-odată dezorientaţi, ezitau sau încercau să ne ridice cu boturile, îi croiam îndesat cu beţele peste nări, până se îndepărtau. Ştiam că încă nu i-am lecuit şi că ne vor ataca iar, că, în vreme ce pasc, mulţi dintre ei ne pândesc cu răutate, căutând un prilej propice să ne ia în coarne, dar nici noi nu dormeam în papuci, mai ales că eram veşnic desculţi. Noaptea, vărul Ionel dormea la noi, iar la masă, când ne întrebau părinţii mei cum a fost cu păstoritul cârlanilor, plesneau din palme cu satisfacţie, minunându-se de iscusinţa noastră în a respinge atacurile afurisiţilor de berbecuţi. Nu luau în calcul că, într-o clipă de neatenţie, puteam fi luaţi în coarne şi zvârliţi cât acolo; iar dacă am fi nimerit cu spinarea pe o piatră, numai Dumnezeu ştie cât şi cum am mai fi vieţuit. Conta doar că nu trăisem o zi de pomană, că de sub tălpile noastre înţesate cu ghimpi se mai adăugase o zi de muncă în condica de pontaj a gospodăriei „Viaţă nouă”, dar cu obişnuinţe dintotdeauna.

Toţi copiii satului erau la fel de cuminţi şi de harnici, dacă nu cumva şi mai şi, dar nu era înserare să nu aud răsunând, ba dinspre un colţ, ba dintr-un altul al satului, ţipete disperate:

– Văleo, mămico, nu mă mai bate, că am fost cuminte şi harnic!…

Mă ardeau strigătele nevinovaţilor şi aproape că începusem să le urăsc pe toate mamele de pe uliţă, fără să fi aflat că şi Iorga, în 1904, scrisese de rău despre habotnicia bunicilor lor. Dar tot nu realizam că şi muncile de peste zile însemnau o cruzime, poate că mai cumplită şi decât bătăile materne din fiecare seară.

copilul care am fost cândva (III)

Verişoarele Oltiţa, Marceluca şi Liduca şi nepoata Marcela din Lisaura, la cumătria verişoarei Maria-Brânduşa

Tata suferea iarăși, dar nu o arăta. Întotdeauna își ținea dosite în tainițele sufletului amărăciunile și doar fața alba, care se făcea și mai albă, însemna pentru mine un semn vestitor de adâncă suferință. Pe neașteptate, l-am întrebat:

– De ce nu pleci?

M-a privit surprins, de parcă i-aș fi tropotit prin suflet.

– În agricultura de stat, ca să poți pleca, de acolo, mai departe, am continuat.

Nu știam ce-i aia agricultură de stat, dar așa mă învățase să-i spun nașul Nicuță, care știa că tata doar pentru mine trăiește. Ceilalți frați plecaseră la timp: Petrache se făcuse ceferist, ca şi socrul său, Gheorghe intrase în comerțul cooperatist, într-o funcție importantă, iar nașul Nicuță se făcuse cârciumarul satului; numai tata rămăsese în gospodăria agricolă colectivă, la rosturile lui, care erau, în fond, rosturile moștenite, din neam în neam, ale satului. Dar, de când vitele noastre au fost duse la abator, tata nu-și mai simțea rostul. Petrecea mult timp la saivanele de oi, pe care le durase în buza Cierului, în vecinătatea bordeiului cărămidarului Ceaunaru, un bătrân enigmatic, cu casă pe Dobroaia, dar care alesese să trăiască singur, în vecinătatea lutăriei de sub Holm, unde-și făcuse colibă și cuptoare de copt cărămida.

Cierul, un platou întins, cu pășune grasă, cu o baltă frumoasă, smălțuită cu stuf și papură, îmi stârnea imaginația cu numele lui straniu, care mă ducea cu gândul la sfintele ceruri. Îmi închipuiam că raiul acesta pământesc, de sub dealul Holmului, rotit în jurul unui păr sălbatec, s-a rupt din ceruri și tocmai de aceea se cheamă așa, când, de fapt, numele de „cier”, „ciir” sau „ceair” ține de rosul străvechi al acestor pământuri cu rogoz și ierburi tari, care erau folosite, încă din vremea lui Ștefan cel Mare, drept pășune a cailor. Abia mai târziu, în 1620, după mutarea capitalei Moldovei la Iași, când mănăstirea Pantocrator sau Todireni din Burdujeni a înșfăcat Merenii, cu toate pământurile lui, a fost luat şi cierul, iar călugării susţineau că, pe vremea când stareț al mănăstirii era Hristofor, vlădica din Nichea, aceasta ar fi primit și „Păscăria Mitropolitului și Colacul Bălții” (Holmul), ce „era acea bucată de loc ciir gospod”, şi ar fi fost dăruit sfintei mănăstiri, deși acte întru dovedire nu existau.

Pe vremea copilăriei mele, singura carte de istorie a Mirenilor, adică al laicilor (satul s-a numit Mereni mai târziu), era mămuțica Adela, mama tatii, care știa numele urmașilor răzeşului Ion Gâză din Revcăuți, care, după un scurt popas la Udești, s-au stabilit dincoace de apă, unde pământul era mai ieftin, pentru a continua micul trafic de frontieră, inclusiv contrabanda.

– Primul a fost Nicolai Gâză, care a avut, cu nevasta lui, Anisia, trei feciori. Noi ne tragem din Ion, care se însurase cu Margareta, unul dintre feciorii lor fiind bunicul tău, Mihai, bărbatul meu, pe care l-au ucis jandarii, bătându-l între scânduri, în 1933. Și tatăl lui Mihai, Ion Gâză, fusese ucis, nu se știe de către cine, și ascuns sub o grămadă de frunziș, până i-a scos trupul la iveală primăvara anului 1914…

– Dar de ce l-au ucis jandarmii pe bunicul?

– Pentru că organizase, împreună cu bosâncenii, răscoalele împotriva cămătăriei, la Suceava… Nu l-au condamnat, dar în timpul anchetei, jandarii l-au pus între scânduri, în care au bătut cu maiul, până i-au rupt toate măruntaiele… mi l-au adus acasă într-un țol, spunându-mi că ar avea nu știu ce boală, iar după vreo săptămână, Mihai al meu a închis ochii și eu am rămas să cresc șapte copilași. Am fi murit de foame, dacă n-ar fi fost baciul Petruță Țâbulea, care să-i ia la stână, pe măsură ce creșteau și puteau fi de folos măcar la paza oilor scoase la păscut…

Nici mămuțica nu putea plânge. Îi vibra ciudat glasul, dar nu scăpa lacrimă din ochii ei albaștri, pe care nu-i pleca, niciodată, în fața nimănui, oricât de mare și de faimos ar fi fost domnul sau „jandarul” care i se ivea în față. Pe șeful postului de miliție din Salcea, plutonierul Tomescu, om bun și prietenos, nu-l putea suferi doar din pricina uniformei „de jandar”, pe care o purta, deși recunoștea că Tomescu este un om drept și cumsecade, „păcat că s-a rătăcit în țoalele stăpânirii”. Nici pe primarul Mihalachi, care era rubedenie cu noi, nu-l mai avea la inimă, pentru că, de când „l-o uns domn stăpânirea, îmblă numai cu șareta galbenă sub fund”.

– Dragii mămuțicăi!, se întoarse bunica Adela spre nepoții care se strânseseră în ciotcă în jurul ei. Nu știu ce vă este scris în cartea vieții, dar aveți grijă să nu-mi supărați sufletul: nu cumva ca vreunul dintre voi să se facă haită de jandar sau haită de popă!

– Ați auzit?, am râs eu, înșfăcându-le de cozi pe verișoarele Liduca și Oltița, care au căzut în iarbă, scâncind.

Mămuțica, fără să se întrerupă din croșetat, zvârli spre mine bățul ei, cu un capăt sub formă de baltag, iar cu celălalt îmbrăcat într-un inel de metal și prelungit cu un cui, iar cuiul de sprijin mi s-a înfipt în laba piciorului, străpungând-o și rămânând drept, ca înfipt în pământ. Nu curgea sânge, nimerind cuiul într-o zonă cu vase sanguine mai puține, Și nici nu mă durea. Mai sărisem eu în cuie, care mi-au străpuns laba piciorului, dar oblojisem rapid rana cu petrol lampant și cu frunze de patlagină, strâns înfășurând totul într-o cârpă, iar după două-trei ceasuri deja puteam merge să jos fotbal.

– Of, of, bătrână nebună, ce-ai făcut!, scânci bunica, apropiindu-se îngrijorată de mine.

Mă așezasem în iarbă și culegeam frunze de patlagină, iar când am avut destule, am tras de băț, scoțând cuiul din laba piciorului, și mi-am învelit rana cu patlagină, strângând piciorul rănit în poalele cămășii, pe care le-am desprins cu briceagul „pește” din dotarea fiecărui plopanar.

– Gata, nu-i nici o problemă, i-am răspuns, întinzându-i respectuos bastonul buclucaș.

Mămuțica mă scufundase în imensitatea albastră a ochilor ei și a șoptit ca într-o taină:

– Așa a făcut și taică-tu, când și-a tăiat două degete de la mâna stângă, care se mai țineau doar în piele: le-a înfășurat în patlagină și s-au prins din nou. Nu a plâns, nu s-a văitat și nu l-am putut săruta decât noaptea, în somn…

Când avea să vină vremea să plece şi dormea somn horcăi în patul morţii, tata, care intrase iar să-şi vadă mama adorată, s-a prăbuşit, pe neaşteptate ca retezat de securea destinului. L-au scos afară, la aer, iar eu am rămas cu bunica, să nu se simtă singură, dacă se trezeşte. Şi, într-adevăr, peste puţină vreme horcăielile au încetat, mămuţica respira normal, apoi a deschis frumoşii ei ochi albaştri şi a întrebat, cu o stranie uimire:

– Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?

A oftat a uşurare şi s-a dus, lăsându-mă copleşit de uimire. Cum adică? Ştiam că, deşi bunicul s-a dus de tânăr, răpus de jandarmii regali, mămuţica fusese nespus de fericită pentru că a crescut patru băieţi şi trei fete, rostuindu-i pe toţi, pe la casele lor, cu prestigiul de gospodari de frunte, iar noi, nepoţeii Mihai, Lenţuca, Marceluca, Liduca, Oltiţa şi Mihăiţă o adoram ca pe-o sfântă şi o copleşeam cu dragoste şi cu bunătăţi. Un veac întreg dacă ar fi trăit şi după aceea, tot n-ar fi fost vreodată o povară pentru cineva, ci un adevărat izvor al tămăduirii sufletelor şi al călăuzirii spre aflarea rosturilor. Şi-atunci, de unde întrebarea „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Ce a pierdut, trăind-o? Putea trăi un altceva mai luminos şi mai bun, încât să-mi inducă în subconştient sentimentul condamnării la viaţă? Peste ani, când scriam primul meu roman, „Omul de sacrificiu”, îi împrumutasem unui terorist rus, Serghei Tumanov, multe dintre aducerile aminte care mi-au marcat viaţa şi nu l-am mai putut ucide, deşi îmi tot propuneam să o fac în capitolul următor. În cele din urmă, în romanul acela poliţist, semnat cu numele eroului principal, Anthony Andrew Rich, detectiv din Baltimore, care încerca să desluşească enigma disputelor ocultelor pentru supremaţia asupra lumii, am făcut din Serghei Tumanov stăpânul secret al civilizaţiei pământeşti, doar pentru faptul că îl simţeam descinzând din aceeaşi bunică. Devenise un eu pe atunci nebănuit, în vreme ce eul conştient, Rich, îşi pierdea memoria, dar la sfatul Anticarului („Povesteşte, Rich! Dacă povesteşti ai să te vindeci”), începu să se afle într-o încleştată dinamică a ciclicităţii existenţiale, prima frază a spovedaniei fiind, de fapt, cea a începutului romanului, pe care îl începusem „sâmbătă, 7 august (1993), ora 8 şi 17”, la Breaza, drept dar de ziua prinţesei mele Ana Cozmina, după ce ne-am fost întors dintr-o vacanţă pe litoral (autorul amintea prin nume de băieţelul meu, Andi, care, atunci când a văzut cartea, în ianuarie 1994, deşi avea doar aproape patru anişori, mi-a spus, cutremurându-mă: „Tata, când tu nu o să mai fii şi o să-mi fie dor de tine, o să iau cartea asta şi o să te găsesc acolo viu”).

Acum, după o viaţă îndelungată, dar trăită altfel, din perspectiva unui neconformism în care doar familia simboliza întruchiparea dumnezeirii, căutând cauzele, am mereu în faţa sufletului efectele sau, invers, înţelegându-mă, descopăr întâmplările care mi-au zămislit şi modelat nu doar felul de a fi, ci şi viaţa pe care am trăit-o, pentru că astfel am ales să o trăiesc.

Rămas fără rosturile sale, prin depopularea grajdurilor şi saivanelor gospodăriei colective de zestre de vietăţi ale obştii săteşti, tata a plecat la gospodăria agricolă de stat din Burdujeni, unde nu a stat mult, deşi se înşela că ar fi avut prieteni şi acolo, pe inginerii Casapu şi Onofrei, pe care i-am văzut, în mai multe rânduri, în casa noastră. Tocmai de aceea, multă vreme am avut o adevărată afecţiune faţă de un timid coleg de clasă liceală, Mircea, fiul inginerului Onofrei, dar care, în urmă cu câţiva ani, după ce am făcut greşeala de a mă duce, presat de Vladimir Novogreblevschi, care venise din Anglia, la o întâlnire a generaţiei noastre, avea să mi-o reteze brusc:

– Cum să fie prieten, mă, tatăl meu cu un… ţăran!

Chiar aşa: cum să merite o mediocritate de inginer prietenia unui ţăran? Practic, statul acesta de ţăran, pe care l-am trăit întotdeauna cu mândrie, m-a rupt de lumea viitoarei tehnocraţii, în care nu mi-aş fi putu găsi vreodată rostul. Chiar îi spusesem plutonerului Tomescu, şeful postului de miliţie din Salcea şi bun prieten al tatii, care vroia să mă înscrie la o şcoală de şefi de post, închipuindu-şi probabil că nu mă duce capul pentru mai mult, că eu am un mare păcat, care mă face incompatibil: îmi place, dacă trec, la cumpăna nopţii, pe dealul Dobroaia, să fluier.

– Şi cine te împiedică să fluieri? Dacă ajungi şef de post, fluieri când vrei şi unde vrei!

Bietul om, dar om, nu înţelese nimic. Iar eu, când îmi ies în cale oameni cu concluzii decisive, nu-mi mai pierd vremea cu ei, ci îmi văd de drum.

În cele din urmă, tata a ajuns cârciumarul satului, în locul naşului Nicuţă, care fusese promovat merceolog. Şi a început cu ceea ce ştia să facă: a durat o terasă frumoasă, cu ziduri joase din piatră, iar în faţa bufetului a făcut scări comode, altele decât cele ale magazinului sătesc, cu care bufetul făcea corp comun. Şi la magazin lucra un Ilie Gâză, tatăl Dorinei şi al lui Dorel, dar rudă mai apropiată cu celălalt Petruţă Gâză, tatăl Marcelei Andronic şi al lui Viorel, toţi din ramura lui Nicolae Gâză, om pe care l-am cunoscut, în vremea primului magazin al Merenilor, adăpostit de casa lui lungă, cu acoperiş de şindrilă copleşită de muşchi verde, lesne de desprins şi de pus pe nisipul dintr-o cutie, ca să-ţi fascineze sufletul cu o adevărată pădure în miniatură, de-a lungul aprigilor ierni ale copilăriei.

Bădia Petrache Gâză, împreună cu tata, săpa după piatră de construcţie, pe râpa Şfaragului, când un mal s-a prăbuşit şi, după aceea, nu a mai putut păşi decât cu mare greutate. Ca să nu-l omoare lipsa rostului, a luat în primire magazinul sătesc şi i s-a lăsat teleguţa cu o iapă albă, pentru deplasare, chiar şi după colectivizare. Avea o nevastă frumoasă-coz, mătuşa Aneta, cu care fiică-sa, Marcela, semăna lacrimă şi era un om învăţat, cu care puteai discuta lucruri pe care abia dacă le percepeai. Când intrai în magazin, îl găseai citind şi aşeza repede cartea sau ziarul cu faţa în jos, ca să nu îndoaie vreo pagină. Eu primisem, drept premiu, la terminarea clasei întâi, două cărticele, „Băieţelul de hârtie” şi „Lenin şi copiii”, care m-au lecuit de citit pentru multă vreme. Într-o zi, pentru că bădia Petrache mă plăcea, i-am dus cele două broşuri, urmând să mă dumirească, după ce le va citi, unde şi-a găsit sălaş prostia: în căpşorul meu sau în filele celor două cărţulii. Pentru că nu aflasem de existenţa tovarăşului Lenin, îmi închipuiam că Lenin este masculin pentru Lenea, aşa cum Marin este masculin pentru Maria. Şi nu înţelegeam şi pace cum îl pot iubi copiii atât de mult pe Lenin, când rostul ţăranului este hărnicia, şi nicidecum Lenin.

Când ne-am revăzut, bădia Petrache mi-a răspuns la bineţe:

– Prostia e în cărţuliile astea, iar dacă nu ţi-au plăcut, înseamnă că eşti un băieţel cu adevărat inteligent!

Moş Nicolae, bătrân ca vremea, cu plete albe care se scurgeau de sub căciula neagră de miel, şi cu o mustaţă la fel de albă, aşa cum visa şi tata să poarte cândva, trebăluia prin grădină.

– Moş Nicolae, nu crezi că e vremea să te mai şi odihneşti?

– Eu? Tu vrei să mor, măi băiete?

– Cum să vreau asta! Eu vreau să trăieşti cât lumea; dar nu ai grijă de dumneata şi nu te mai opreşti din muncă…

– Munca e rostul; când nu mai ai ce face, te stângi şi te duci.

Îl priveam cu neascunsă admiraţie, iar el, simţind asta, se apropie de gard, scoase din buzunar trei bomboane, pe care mi le înveli în palmă:

– Hai, îndulceşte-te, dar nu mă mai ţine de vorbă, căci acuşi apune Sfântul Soare, dar nu înainte de a mă lua la rost: Pentru ce ai trăit, astăzi, măi Nicolae?

– Îţi vorbeşte Soarele?

– Păi, cum? Tuturor ne vorbeşte, numai că puţini mai au şi urechi de auzit…

Apoi s-a îndepărtat, grăbit, spre grădiniţa lui, pe care o delimitase cu gard împletit doar pentru a avertiza că el o munceşte; în rest, putea lua din ea cine ce ar fi vrut.

Naş Leonache

Dar cel mai interesant dintre bătrânii satului mi se părea a fi naşul de botez al mamei, Leon Bârzu. Mama, Viorica Bursuc, era verişoară dreaptă cu Viorica Bârzu, nevasta fratelui tatii, Petrache, şi mama verişorilor mei celor mai apropiaţi, Marceluca şi Mihai. Cu Marceluca eram coleg de clasă, iar Mihai, mai mare decât noi cu cinci ani, era dascălul meu de suflet. Nu-i întâlneam cu vaca la păscut şi nici la alte munci agricole, pentru că bădia Petrache, care-i iubea ca pe ochii din cap, nu-şi dorea de la ei decât să înveţe şi să însemne ceva în viaţa asta. Cu vaca venea naşul Leonache, care ţinea frânghia cu o mână, iar în cealaltă mână sprijinea veşnic o carte religioasă, pe care o citea din mers, până la aproape o sută de ani, fără să se folosească de ochelari, deşi literele şi slovele erau nespus de mici. Dacă pornea cineva vreo dispută pe vreo temă religioasă, el nu se băga, deşi devenise un înţelept al credinţe. Atât de înţelept, încât citea doar pentru el, nu şi pentru alţii. Nici măcar nouă, nepoţilor, nu ne vorbea despre Dumnezeu, despre necesitatea credinţei şi despre pildele din „Biblie”, aşa cum procedează făloşii care cred că şi cred. Credinţa făcea parte din structura lui sufletească, era dialogul lui cu veşnicia. Şi avea atâta bunătate lăuntrică, încât nu se înfuria niciodată; nici măcar atunci când unul dintre viţeii noştri, zburdalnic şi neastâmpărat, l-a luat, pe nepusă masă, între coarne şi l-a zvârlit cât acolo, cartea sfântă ajungând dincolo de brazdele unui hat. S-a ridicat anevoios, a privit vietatea cu bunătate şi i-a spus blajin:

– Măi băiatule, ce ţi-am făcut eu ţie, de mă superi?!

Apoi a căutat cartea sfântă, a scuturat-o şi s-a bucurat, cu o închinare, că nu fusese în nici un fel vătămată. Pe atunci, nu ştiam că naşul Leonache fusese unul dintre eroii „izmănari” de la Mărăşeşti şi că a dus războiul Întregirii Neamului de la capăt, la capăt, fiind demobilizat târziu, după ocuparea şi luarea în administrare a Budapestei. Abia atunci când, intrând în „casa cea mare”, unde îşi ţinea Mihai cărţile propriei biblioteci, am văzut, pe peretele nordic, un certificat regal de împroprietărire pentru merite speciale în rezistenţa de la Mărăşeşti, fapte care l-au dus ulterior şi la o şcoală de ceferişti, şi aşa am aflat despre tinereţea lui eroică, tot căutând, după aceea, prilejuri să intru în vorbă cu el, ca să aflu şi să înţeleg. Într-o duminică, sub dudul cu fructe albe şi negre din mijlocul curţii verilor mei, pe când Mihai scosese din beci o cană cu vin de vişine, făcut de el, şi a turnat în trei pahare aburinde, l-am întrebat pe naşul mamei, în vremea în care ciocneam, dacă nu i-a fost frică să se năpustească, cu mâinile goale, împreună cu camarazii lui, asupra nemţilor care-i îndemnau, cu mitralierele şi cu degetele pe trăgaci, să iasă din apă şi să se predea.

– De frică ne mai ardea nouă? Ne luaseră armele şi hainele, iar dacă nu le luam înapoi, ne mutau majurii fălcile, după aceea, aşa că n-am mai stat la sfială, ci ne-am năpustit, le-am luat armele şi tot ce era al nostru, dar nu i-am umilit, cum au vrut ei să facă cu noi: le-am lăsat hainele, când i-am luat prizonieri.

– Bine, dar acesta e eroism!

– Nu e eroism, e numai onoare şi datorie…

Un “izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

Vinul de vişine e înşelător: ai impresia că bei un must bun, dar, după trei-patru pahare de vin rece, nu te mai poţi ridica, iar dacă o faci, echilibrul îţi joacă feste peste feste. Naşul Leonache ştia năravul vinului de vişine, aşa că, după două pahare, ne-a rugat să-l ducem în casă, că mai are de citit. Îl ţineam de subsuori, dar nu era nevoie, pentru că picioarele îi erau încă sigure. L-am ajutat să se întindă, dar abia după ce şi-a aşezat ceremonios pălăria într-un anume cui, iar Mihai i-a adus o carte, pe care naşul i-o ceruse. Îmi spunea Marceluca, amuzată, că naşul se înfurie rar, şi numai atunci când nevasta lui, naşa Domnica, devine prea harnică la vorbe:

– Dumneata Domnică, zice el atunci, ai grijă să nu mă faci să-mi dau pălăria jos din cap!

Spunea vorbele astea domol, potolit, dar morişca naşei contenea brusc.

– Şi ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi dat pălăria jos din cap?

– De unde să ştim noi, că doar n-a lepădat-o niciodată!

În câteva rânduri, l-am întrebat ce scrie în cărţile pe care le citeşte neîncetat:

– De ce nu le citeşti, dacă vrei să afli? Nu o fi venit vremea, dar, dacă va veni, vei şti singuri să alegi şi să înţelegi. Pentru că aceleaşi cuvinte mie îmi spun una, iar ţie îţi pot spune alta. E păcat de neiertat să te trufeşti cu cuvintele sfinte şi să îi otrăveşti pe alţii cu ceea ce doar pentru tine este leac. Credinţa nu-i o trufie, dragule, ci o taină din care sorbi sau nu ca dintr-o prospeţime a izvorului…

– Dar afli, de acolo, ce vrea bunul Dumnezeu de la noi?

– Nu. Dar sufletul meu află ceea ce îi este de trebuinţă. Nimic mai mult.

Cu vreo câteva zile înainte de a împlini o sută de ani de viaţă dumnezeiască, naşul Leonache, întins în patul din odaia mare, citea dintr-o carte sfântă, iar noi, verişorii, jucam cuţchi pe masa din aceeaşi încăpere. Îi plăcea să ne privească şi ne admira dezinvoltura nepăsării. Spre amiază, din câte îmi aduc aminte, a pus cartea sfântă pe piept, cu faţa în jos, şi ne-a vestit:

– Măi copii, Dumnezeu să vă dea vieţi frumoase şi iertaţi-mă, că a venit vremea să mă duc…

A respirat a uşurare, în vreme ce încerca să-şi facă cruce, iar mâna i-a rămas împietrită pe cartea sfântă, fără să mai întregească imaginata cruce a martiriului; şi nici el n-a mai fost.

copilul care am fost cândva (II)

Muzu

Venea colhozul şi o nelinişte tulbure se furişase în oameni. În Mereni nu s-a făcut niciodată politică, dar vestea venirii colhozului părea atât de înspăimântătoare, încât eu îmi închipuiam colhozul ca un balaur, precum cel din icoana de carton a Sfântului Gheorghe, care trebuia răpus bărbăteşte, fără să intri în panică. Îţi ţii cumpătul, priveşti dragonul în ochi şi vâri în el un drug ascuţit, ca să-l răpui şi să scapi satul de primejdie pentru totdeauna. Fratele mai mic al tatei, Gheorghe, singurul om din sat căruia i se zicea „nenea”, anticipase primul cursul vremii şi înfiinţase o întovărăşire, „1 Mai”, în care concentrase, pe moşia Putreda, pământurile oamenilor care îşi închipuiau că, dacă vor da râpele şi pământurile sterpe întovărăşirii, le vor scăpa pe celelalte, cele mănoase şi din belşug udate cu sudoare, iar în vremurile grele pentru ţară, şi cu sânge. Numai că întovărăşirea nu însemna decât un început, un fel de glas de trâmbiţe, care vesteau marea ocupaţie. Oameni chibzuiţi, care cântăreau temeinic, întotdeauna, perspectivele, merenarii au încercat să tragă de timp, dar fără a se împotrivi pe faţă. Mulţi dintre ei trecuseră prin urgia războiului şi ezitau să iasă în calea unui alt martiriu. Chiar şi Sâlică Murariu, care scăpase din încercuirea de la Cotul Donului, dar fusese rănit la gât pe aliniamentul Iaşilor, suferind, o întreagă viaţă, de spaima retrăirii bătăliilor de la Don, ori de câte ori se închega o ploaie cu tunete, chiar şi el, cel care, după demobilizare, se făcuse jitarul pământurilor noastre, simţea că nu mai are putere să lupte pentru pământ şi se sleise în resemnare, învelindu-şi mult mai strâns în bandaje arsura încă vizibilă a rănii de la gât, iar când începea să plouă cu tunete, se certa cu Dumnezeu, cerându-i să oprească măcelul nedrept, cu care ne asupreşte neamul. Era un om bun şi de o onestitate singulară acest veteran de război, care avea o căsuţă în vecinătatea gospodăriei noastre şi o grădină hat în hat cu grădina noastră. La prăşit nu prea conta, dar la secerat ne chema, să fim martori şi să recoltăm cu dreptate. Mie îmi povestea multe, poate şi din pricină că eram protejatul camaradului său de război, Mihai Bârzu, maistru sudor neîntrecut, luat din încercuirea de la Don cu un avion militar special şi dus la Giurgiu, ca să facă uriaşa conductă de petrol de peste Dunăre. Sâlică, fiind doar ţăran, a rămas acolo, în iadul pământesc, dar, împreună cu alţi câţiva ţărani, a răzbit prin liniile ruseşti şi s-a întors în ţară.

– Pe aliniamentul de lângă Iaşi, unde ne regrupasem, un glonţ rătăcit mi-a ars pielea gâtului, fără să mă rănească. Doar o arsură, colo, care nu se va mai vindeca vreodată. Simţeam că-mi pierd minţile. Trecusem prin atâtea în iadul de la Don şi mintea lupta odată cu mine, ajutându-mă să răzbesc. Se despica cerul şi se prăbuşea asupra sângelui care mustea pământul, dar nu-mi păsa, pentru că ştiam că numai de mine depinde dacă voi ajunge sau nu acasă. Şi mi-era atât de dor!… Ştii, băiatule, dorul e ca o lumină călăuzitoare, care îţi întremează trupul şi-l duce, îl duce, îl duce…

Se concentra, apoi, asupra sapei şi începea să mângâie pământul. Nu izbea niciodată nici măcar asupra crustelor pietrificate, ci mângâia ţărâna cu ascuţişul curbat al sapei, iar pământul devenea supus şi se lăsa modelat în voie. Câtă vreme prăşea, Sâlică nu scotea o vorbă. Trăia o poveste de dragoste aidoma Soarelui în primăvară. Pe piepţii cămăşii, sub pufoaica de care nu se despărţea nici în cele mai călduroase veri, străluceau panglicile colorate ale câtorva medalii, însemne ale bravurii pe care refuza să le arate cuiva. Nici măcar mie, care eram adesea martorul neaşteptatelor lui confesiuni, nu mi le-a arătat vreodată.

– Acolo, e iadul şi spaima, iar tu nu trebuie să ştii despre spaimă… Acolo e inima mea crucificată, băiatule, şi numai eu trebuie să-i aud cuiele blestemului din al şaptelea neam…

Şi se întorcea în muţenie, pentru a trăi ciudata lui cosmică poveste de dragoste. În ziua aceea vorbise prea mult şi-abia după alte câteva zile de tăcere s-ar putea să mai vorbească. Fie cu vechiul lui camarad de război, Mihai Bârzu, fie cu mine, dacă Dumnezeu îi va scoate pe cineva în cale. Credea pătimaş în Dumnezeu, dar asta nu-l împiedica să izbucnească în dese revolte:

– Tiii, pentru ce tuni şi bubui, Doamne? Ce-ai cu mine, vrei să mă scoţi din minţi?

Şi ridica armă sapa spre cer, apoi se prăbuşea în genunchi, scăpa sapa din mâini şi îşi apuca strâns bandajul rănii de la gât cu palmele. Îl priveam clătinându-se în faţă şi în spate ca un copac chinuit de vijelie. Lacrimi grele împleteau şiroaiele de ploaie pe obrajii lui, adânc săpaţi de răbojul vremii. Încercam să i le şterg cu mânuţa, şi-atunci el îşi lăsa bandajul şi o cuprindea cu palmele ca pe-o speranţă. Pleca fruntea asupra mânuţei mele şi plângea mocnit, fără să-l mai certe pe Dumnezeu. Aş fi vrut… Nu am ştiut niciodată ce aş fi vrut, deşi îmi tulbura sufletul un amestec usturător de milă şi de revoltă. Dar şi de neputinţă. În fond, revolta, ca şi plânsul, nu este decât o reacţie instinctuală a neputinţei.

Cu tata şi cu Muzu, în ogradă

Când a înţeles, cu amărăciune, că nu scăpăm de colhoz, tata a scos paiele din standolă, lăsând pe pământul uscat o pătură de paie uscate, apoi a demontat carul bucată cu bucată, aşezându-le grijuliu unele lângă celelalte. Într-un colţ, a aşezat plugul, tragla şi grapa, apoi a acoperit totul cu paie, până la grindă. O zi întreagă, din zori şi până în noapte, a trudit tata cu această adevărată înmormântare a rostului său pe acest pământ, apoi a luat trişca şi, vreme de câteva ceasuri, a scrâşnit, iarăşi, nişte cântece. A doua zi, la revărsatul zorilor, a scos boii porumbi din grajd şi a pornit către gara din Burdujeni. Mama îl urma plângând, în urma boilor, iar mie mi se rupea sufletul, pricepând că înmormântarea de ieri încă nu a luat sfârşit. Dincolo de liniile gării din Burdujeni erau nişte saivane, în care erau închise vitele cumpărate pentru abatorul din Burdujeni. Tata a intrat într-un saivan, iar boii slobozi l-au urmat. Cineva a tras poarta din lătunoaie, peste care tata a trecut anevoie, cumplit de ostenit. A luat banii şi am plecat, fără să mai privim înapoi. Doar pe podul de peste calea ferată ne-am oprit puţin, cât să aruncăm o privire spre saivanele în care ne lăsasem boii, cărora încă nu apucaserăm să le dăm nume. Tata avea ochii umezi şi faţa ca spuma laptelui dintr-odată împietrită. S-a întors înciudat şi a păşit ostenit spre Burdujeni. În următoarea zi, urma să se angajeze zidar şi dulgher la Staţiunea de Maşini Agricole din Salcea. Seara, la difuzor, am auzit că tata s-a înscris în colectiv, iar mama, topită de atâta plâns, abia dacă şi-a uşurat sufletul cu un suspin, resemnându-se. La difuzor începuse să cânte fanfara lui Modest din Chilişeni. Armonii vesele şi săltăreţe ţâşneau din petecul de pânză rară a difuzorului, apoi se prăbuşeau, ca frunzele în noiembrie, prin imensul cimitir în care se prefăcuse casa noastră.

A doua zi, duminică, cei patru feciori ai văduvei Adela lui Mihai Gâză s-au reunit ca de obicei, dar de data asta în casa noastră. Apoi au venit mămuţica Adela şi fetele ei, cu bărbaţii, Ileana măritându-se, între timp, cu un tânăr şi frumos ceferist, Ghiţă Sârghe. Noi, copiii, am fost trimişi să ne jucăm prin ogradă. Am scos mingea, iar vărul Mihai, fiul lui Petrache, cel mai mare dintre veri, ne-a învăţat să jucăm fotbal. Primul pare să fi prins şmecheria Muzu, dulăul nostru ciobănesc, neîntrecut în a dribla, conducând mingea cu botul. Era mare veselie între noi, verişorii. Doar în casă stăruia întristarea, risipind o tăcere grea ca o pâclă.

Spre seară, neamurile au ieşit pe prag. Neaşteptat de relaxate, s-au sărutat de despărţire, ca de obicei.

– No, să vedem ce va fi. Nu ne-au stârpit pe noi sărăcia şi războaiele,  nu ne va veni de hac nici colectivul, a zis naşul de cununie al părinţilor mei, Nicuţă.

Şi toţi i-au dat crezare, pentru că Ion Adeli, alintat Nicuţă, cel mai mare dintre fraţii Gâză, făcuse războiul de la capăt, la capăt, ca mitralior, şi s-a întors acasă fără nici o rană. Iar când sătenii întrebau despre acest miracol, naşul Nicuţă, căruia îi port cu mândrie prenumele, răspundea amuzat:

– Deşi eram mitralior, nu am ucis nici un om. Am tras, întotdeauna, doar înspre zările pustii. Iar dacă nu am ucis pe nimeni, de ce aş fi fost eu ucis?

În timpul iernii, s-au făcut alegeri pentru prima conducere a colhozului. Partidul l-a propus pe vecinul nostru, fostul căpitan al Armatei Române Petru Climencu, iar câţiva oameni din sat, pe tata. A câştigat bădia Petruţă, care, astfel, a devenit primul preşedinte al Gospodăriei Agricole Colective „Viaţă nouă” din Plopeni, tata urmând să fie primul contabil şef, funcţie care îi convenea, până una alta, adică până la durarea gospodăriei comune a obştii. Era mult de lucru: se construiau grajduri şi, odată cu ele, puţurile aducţiunii cu apă de pe pârâul Şfaragului, apoi magazii, hambare, o clocitoare de ouă cu lemne, fierăria, atelierele de tâmplărie, ba chiar şi un parc adevărat, împrejmuit cu gard înalt din leaţuri distanţate, cu o fântână arteziană rotundă în mijloc, pe care o durase tata cu mâinile lui, modelând, pe pietrele ţâşnitorii, câteva broaşte din ciment, care se mai pot zări şi astăzi. La intrare, tot tata zidise, împreună cu bădia Mitruţă Şutac, un arc de triumf, vestitor de „Viaţă nouă”, pentru că oamenii nu numai că îşi doreau, ci chiar îşi şi asumau o viaţă nouă.

Când toate construcţiile au fost gata, tata a mers la vecinul Petruţă Climencu şi i-a cerut să-l mute brigadier zootehnic.

– Dar pierzi la leafă, Iluţă!

– Da, dar îmi păstrez rostul.

Vitele şi caii satului au fost aduse, încetul cu încetul, în noile grajduri, dar ţăranii încă nu-şi pierduseră spiritul obştesc, în ciuda faptului că mulţi dintre ei începuseră să lucreze prin noile combinate din lunca Sucevei, întorcându-se, în fiecare seară, pe jos, peste dealul Burdujenilor, cu câteva lătunoaie sau scânduri pe umeri. Pământul se lucra împreună, în echipe vesele, care cântau de mama focului, ca să-şi uşureze munca. Noi, copiii, adunam buruienile în snopi, iar seara mergeam, împreună cu părinţii, la vitele voastre, ca să le hrănim şi să le mulgem, să nu se bolohănească, Doamne, fereşte! Învăţasem de mic să mulg – mai târziu nici nu se poate învăţa – şi, deşi ne rămăsese în grajd o vacă albă tânără, care mă înnebunea cu afecţiunea ei, lingându-mă îndesat pe frunte, când îmi era lumea mai dragă, nici pe cea roşie, cu o pată albă pe bot şi cu piepţii bălţaţi, din grajdul colectivei, nu o puteam lăsa de izbelişte, mai ales că ne purta dorul şi se bucura ori de câte ori ne vedea.  Abia după aducerea unui lot de vite de rasă, care să înlocuiască dragele noastre vietăţi, grajdurile gospodăriei colective nu au mai interesat pe nimeni şi au fost aduşi ţărani de la Sarafineşti şi de la Corni, pentru care s-au durat dormitoare şi o cantină, care adăposteşte, astăzi, sediul asociaţiei agricole. Am fost cu tata, într-o căruţă, la Sarafineşti şi la Corni şi ne-am întors cu o ceată faină de tineri harnici şi prietenoşi. Ei au adus, în Mereni şi Plopeni, obiceiurile de iarnă ale cetelor cu mascaţi, pe care le însoţea întregul sat, de la o casă la lata, ca să se bucure de o astfel de misterioasă minunăţie. La noi nu mai existau obiceiuri şi nici porturi naţionale, iar explicaţia aveam să o găsesc, peste decenii, în faptul că satele acestea au fost populate masiv, de către boierul Balş, cu iobagi aduşi de pe la moşiile lui din Bucovina şi cu răzeşi din părţile Boianului, care şi-au vândut cu bani buni moşioarele strămoşeşti, cumpărând în Moldova mult mai multe pământuri, dar fără să predomine o anumită provenienţă, care să fi împământenit obiceiurile satului din care au venit. Iar răzeşii, care au tot trăit izolaţi, nici nu prea aveau obiceiuri, pentru că le pierduseră odată cu boieria, la care, pe la 1860, au renunţat de bunăvoie, ca să poată păstra în gospodărie, fără a fi încorporat, pe mezinul familiei. Obiceiul acesta al folosirii copiilor ca mână de lucru gratuită în familie a durat, ba a şi revenit, după reforma agrară din 1992.

Dar atunci, când s-a făcut colhozul, în 1963, şi când eu intram în clasa întâia, rostul acesta îndătinat încetase să mai conteze, aşa că toţi ţăranii îşi îndemnau copiii să înveţe şi să se facă domni. „Învaţă, măi băiete, ca să nu munceşti ca mine!” devenise noua raţiune a satului, fără a consacra şi un rost, dar militând pentru o împlinire mediocră în trândăvie. Probabil că de asta noua tehnocraţie, pe toată durata comunismului, se mulţumea cu statul de arendaş al unor colectivităţi de oameni, fără să performeze în meseria studiată în facultate, dar dispunând, după bunul plac, asupra unor muncitori cu adevărat pricepuţi. Numai din Mereni, de pildă, au primit, în repetate rânduri, „brăţara de aur” a profesionismului de înaltă clasă în România trei vecini, dintre care doi fraţi, electricianul Costel Gâză, strungarul Leunuţă Sârghe rectificatorul Petruţă Sârghe.

În prima zi de şcoală a fost ca şi cum mi s-ar fi dăruit o nouă mamă, Veronica Robilă, de altfel rudă prin alianţă cu noi. În Mereni profesau două învăţătoare tinere şi frumoase, Sava şi Robilă, amândouă din Burdujeni, de unde făceau naveta cu bicicletele. Podelele miroseau a petrol lampant şi a cărţi proaspăt tipărite, pe care mă temeam să le ating: dacă se sfărâmă. Le-am dus acasă şi am coborât grăbit pe gârlă, la un meci de fotbal şi, pentru că la o poartă lipseau pietrele, am pus sandalele mele drept marcaje. Seara, când am fost strigat acasă, eram atât de nerăbdător să le povestesc părinţilor despre ce mi se întâmplase în acea zi, încât am uitat de sandale, iar a doua zi, când să merg la şcoală, am mers să le caut, dar sandalele mele dispăruseră. Şi cum să mă duc eu, la şcoală, desculţ? Trebuia să le găsesc: poate că le-au pus băieţii pe undeva, de-a lungul pârâului. Am căutat, câteva ore, apoi am mers pe tarlaua Şfaragului, unde ştiam că lucra echipa mamei, chibzuind cum să încep să-i spun despre nefericita întâmplare. Şi numai ce-l văd pe tata venind, călare pe armăsarul arab, pe care-l salvase de la ucidere, folosindu-l la călărit, şi descălecând din goana calului:

– De ce n-ai fost la şcoală, măi?

– Pentru că mi s-au furat sandalele…

Furios, tata m-a bătut rău, dar pentru prima dată în viaţă. Apoi a încălecat şi s-a dus vijelie.

Zăceam în volbura care învăluia drumul vechi, sub o jarişte de salcâmi. În viitor, ori de câte ori urma să mi se întâmple ceva rău, visam că învăţ în volbura aceea, de sub salcâmi. Plângeam. Ooo, dacă l-aş fi prins pe hoţul săndăluţelor mele! Plângeam. Unde să mă duc? Încotro s-o iau? Am ajuns de râsul satului: am lipsit de la prima adevărată zi de şcoală.

Spre seară, am auzit-o pe mama strigându-mă. În sat era un obicei ca mamele să-şi strige copiii, pentru că ştiau, din propria lor copilărie că, oriunde ar fi, copii le aud. Valea Merenilor are o acustică minunată. În fine, îmi fac trebuinciosul curaj şi mă îndrept spre casă: dacă nu mă mai vor, să mă omoare şi gata. Deschid poarta cu hotărâre şi o văd pe mama, cu o nuia în mână:

– Şi dumneata, mamă?

Mama a râs ruşinată şi a zvârlit nuiaua.

– Hai şi mănâncă!

Nu-mi era foame, deşi nu pusesem nimic în gură, pe tot parcursul zilei şi nici nu eram de părere că mai merit mâncare. Muzu îmi lingea rana de la genunchi, căpătată în meciul de ieri. Mi se desprinsese, tot ieri, şi unghia de la degetul mare al piciorului stâng. Nici dacă le-aş avut, n-aş fi putut purta săndăluţele. Am rămas pe prag, cu Muzu lingându-mi rănile. Şi cele văzute, şi cele nevăzute. Pentru că i se rupea inima, mama nu a mai insistat, mai ales că urma să vină şi tata şi am putea mânca împreună.

Când a venit, tata m-a luat cu blândeţe de mână, iar în faţa mesei m-a ajutat să urc pe scaun. Mânca tăcut, îngândurat. Eu încă nu puteam să mă ating de mâncare. Nu-i purtam pică, deşi încasasem prima şi ultima bătaie în această viaţă. Simţeam, însă, că nu pot să înghit nimic. Nici mâncare, nici bătaie.

Tata şi-a aprins o ţigară, şoptind odată cu slobozirea fumului cenuşiu:

– Să nu mai faci! Şi, mai ales, să nu te culci niciodată pe lacrima cuiva!

Nu m-a îmbrăţişat, nu-i stătea în fire, iar mie îmi stăruia în auz propoziţia care, în timp, avea să devină esenţa credinţei mele creştine şi omeneşti:

– Să nu te culci niciodată pe lacrima cuiva!

copilul care am fost cândva (I)

Sigiliul bisericii din Plopeni

Dacă rătăcesc cu gândul spre copilul care am fost cândva, trăiesc senzaţia aventurării într-o pustietate de dincolo de zidurile de cărţi, cu care am încercat să mă aflu şi să mă durez în anii din urmă. Urc un drumeag, care însoţeşte malurile unei văi nesfârşite, şi păşesc printr-o preistorie pietrificată, în care mi-a fost dat să desluşesc lumina zilei. O pădurice de sălcii, arini şi răchite, doldora de fânaţuri înflorite, scurtează orizontul cu brutalitate, la fel ca dealul Dobroaiei, care, întotdeauna mi s-a părut a fi născocit drept soclu, dacă nu cumva chiar altar pentru răsăritul Soarelui. Dincolo de pădurice, în curtea unei gospodării bine închegate, un copil învaţă să meargă, încleştându-şi mâinile în părul mătăsos al unui dulău ciobănesc, căruia stăpânii i-au zis Hurmuz, apoi, pentru că fărâma de om care am fost cândva nu-i putea zice decât Muzu, Muzu i-a rămas numele.

Încerc să înţeleg cum am izbutit să evadez din preistorie şi să hălăduiesc de-a lungul şi de-a latul veacurilor, mă strădui să văd în copilul acele aura poeziei – har şi blestem de care am tot avut parte în viaţă – şi nu văd nimic altceva decât o cuminţenie naivă, clipă de clipă modelată de întâmplări şi de personaje ale preistoriei fără de sfârşit a satului românesc. Îl aud pe tata cântând din trişcă şi retrăiesc aievea întoarcerea acasă, cocoţat pe drugul unui car cu fân, într-un sfârşit de vară tivit cu pulberea stelelor, şi parcă simt în palme fructele pârguite, pe care le desprindeam din crengile pe care degetele omeneşti nu le pot atinge de obicei, dar care vibrau vesele deasupra fânului din car şi deasupra cerului înstelat, din care culegeam, ca într-o taină încă netrăite, cele mai frumoase şi mai zemoase stele. Din când în când, în vreme ce tata cânta din trişcă, desfăceam câte o stea cu buzele şi mă înfruptam din veşnicie, în vreme ce tata domina pământ şi cer, dobândind aura tremurătoare a reîntâlnirii cu strămoşii. Îl vedeam cum urcă în văzduh şi cum se prinde în horă, în jurul focurilor sacre, împrăştiind cărbunii dintr-o zare în cealaltă. Şi mă dureau frunzele, şi mă usturau culorile culese de frunze din focurile străbunilor, pentru a saluta miracolul dintre pământ şi cer, înainte de a se întoarce în pământ, duse cât mai departe de respiraţia vijelioasă a dumnezeirii.

Cu palmele sub ceafă, întins, lângă drug, deasupra fânului proaspăt cosit, priveam cerul pe care horeau strămoşii, străduindu-mă să înţeleg cum ar fi, dacă eu nu aş fi. În fiecare vară, după aceea, pentru că mi se punea pătuţul în ogradă, priveam cu nesaţ cerul înstelat, iar sufletul şi imaginaţia mi se brumau cu inefabil, cu o stare ciudată, pe care obişnuim să o numim poezie. Dar nu ştiam nimic despre poezie, pe atunci, şi nici nu auzisem vreuna, fiind prea ocupat cu priceperea rosturilor vieţii ţărăneşti, aceleaşi de la începutul lumii şi la fel de ostenitoare şi, totodată, de reconfortante. Într-un sat nu există decât satul dintr-un hotar în celălalt. Ce se întâmplă aiurea nu contează şi nu interesează. Iar un copil trebuie să înveţe de mic cum să are, să semene, să prăşească, să cosească, să adune recoltele, să modeleze lemnul, să pună şi să închege stâlpii pentru casă, să-şi facă singur toate cele necesare vieţii, ca să nu fie vreodată nevoit să cumpere. Aveam, în cămara podului, un banc de tâmplărie, cu toate uneltele atârnând de cuiele bătute în pereţi, şi eram pus, adesea, să geluiesc scânduri, chestie care îmi plăcea nespus, pentru că auzeam cum cântă lemnul armoniile culese, de-a lungul vieţii de copac verde, din muzica stelelor din cer. Când geluieşti o scândură, nu faci decât să dai sloboadă cântecului pentru întoarcerea lui în stele şi mult mai departe, în zâmbetul curat şi plin de prospeţime al dumnezeirii.

După ce dulăul nostru, Muzu, m-a învăţat să merg – parcă îl văd cum îngenunchea lângă mine, după fiecare cădere, ca să-l pot apuca de coamă şi să mă ridice în picioare –, am descoperit vietăţile noastre. În curţile ţărăneşti nu trăiesc animale, ci vietăţi, care te ajută, dar pe care trebuie să le îngrijeşti şi să le iubeşti, pentru că fac parte din familie. Răsfăţaţi erau cei doi boi, Gică şi Marinică, primul porumb, celălalt bălţat, primul adesea impulsiv, celălalt blajin şi iubitor, care aduceau în casă o grămadă de bani, ba din arat, ba din transporturi grele la depozitele gării din Burdujeni sau la moară, ba din călcatul lutului din care urma să se facă chirpici pentru fiecare nouă casă din sat.

Claca de chirpici însemna un ritual fantastic, care dura trei zile, începând de joi şi până în pragul duminicii. Joi, dimineaţa, se adunau într-un loc curat, aflat sub buza râpei celei mari a Mereniului, toţi bărbaţii satului, fiecare cu câte un hârleţ, şi doar cei mai bătrâni cu câte un târnăcop, şi aşteptau lăutarii, pentru care se pregăteau laiţe învelite în macaturi şi o măsuţă cu de-ale gurii. Când veneau lăutarii şi cinsteau întru trăinicia viitorului locaş, bărbaţii, care deja primiseră cânte un păhăruţ, ca să mai prindă puteri, feciorul care urma să se însoare, în toamnă, alegea locul şi săpa prima brazdă, iar lăutarii slobozeau măiastră cântare. Îndată i se alăturau mirelui patru fârtaţi, care săpau adânc în jurul brazdei de temelie şi, pe măsură ce săpătura se lărgea, intrau la muncă alţi tineri, apoi şi bărbaţii. Abia atunci când groapa era suficient de mare intrau şi bătrânii, care rostuiau, cu târnăcoapele, baza gropii, izbind, printre brazde, ici şi acolo, unde credeau de cuviinţă. Apoi se învelea săpătura cu un strat gros de paie uscate şi se turna deasupra apă din pârâu, adusă cu găleţile de băieţii mai răsăriţi, care, cu povară sau fără, tot într-o goană o ţineau. Iar când săpătura era suficient de muiată, tata îşi aducea boii, înjugaţi şi cu canafi roşii în coarne, şi pornea, cu pantalonii suflecaţi, să dea roată gropii, în sensul invers al rotirii Soarelui, deşi, acoperită de paiele aurii, groapa de temelie a unei viitoare case părea un soare pământesc menit săvârşirii de miracole cereşti. Din când în când, tata cerea să se mai toarne apă din pârâu ba ici, ba colo, şi mergea mai departe, urmat de Gică şi Marinică, boii lui credincioşi, care nu fuseseră loviţi vreodată cu biciul şi care îl urmau într-o ciudată tovărăşie. Până în seară, lutul era gata şi se acoperea iarăşi cu paie.

A doua zi, vineri, odată cu crăpatul zorilor, tata mergea, singur, doar cu boişorii lui, la groapa de temelie a unei noi case şi, până se adunau femeile, cu formele de chirpici, şi lăutarii, lutul era numai bun de lucru. Formele erau făcute din două scânduri, despărţite în două compartimente egale prin două capete de scândură şi fixate între două lătunoaie de salcâm, care serveau şi ca mânere. La groapă, bătrânii, cu furci şi sape, rostuiau lutul, îndepărtând pământul de prisos, apoi încărcau tărgile, pe care le apucau tinerii vânjoşi şi le duceau în fugă, avertizând „Vine! Vine!”, spre câmpul larg, pe care se desfăşuraseră femeile cu formele. Descărcau tărgile, aplecându-le într-o parte, din fugă şi reveneau să prindă rând la groapă, frământând pământul sub tălpi, în timpul aşteptării, pe ritmul melodiilor lăutăreşti.

Femeile puneau lutul în forme cu mâinile, îl călcau cu picioarele, ca să nu rămână goluri, îl netezeau îndesat cu palmele şi, după ce îl stropeau cu apa dintr-o găleată, în care muiau mănunchiuri de crengi de arin, ridicau forma şi o aşezau alături, stropind-o, iarăşi, cu apa desprinsă din frunzele crengilor de arin. Şi parcă vedeai cu ochii cum creşte, pe întinsul câmp din valea chirpicilor, un oraş ciudat de construcţii dreptunghiulare egale, un fel de Babilon în miniatură. Căci aşa spusese părintele Predeanu, la o predică de duminică, despre Babilon, că arăta, înainte de a se face turnul, aidoma unui câmp cu chirpici.

Între timp, tata îşi spăla temeinic boii şi-i slobozea, la păscut, pe dealurile din preajmă, iar la casa părinţilor viitorului mire se băteau pari în pământul livezii, care să susţină plăcile din scânduri negeluite ale meselor şi laviţelor. Vecinele şi rudele aduceau găini, pe care trebuia să le taie un fecior neînceput, care nu cunoscuse încă femeia, sau la nevoie, un copil mai inimos, şi se pregăteau bucatele, sub îndrumarea celor mai pricepute bătrâne ale satului. În oale dădeau un în clocot lin ciorbele de potroace cu tăiţei, sarmalele dolofane şi fripturile de pui la capac, în vreme ce cuptorul nu mai prididea cu coptul pâinii şi al cozonacilor. Că acuşi pică clăcaşii, şi nimeni n-ar fi acceptat să cuteze să-şi facă neamul de râs.

Spre seară, după ce chirpicii fuseseră acoperiţi cu câte un strat de pleavă de grâu, ca să nu-i muşte soarele sau vreo ploaie de vară, oamenii se spălau, pe îndelete, în pârâu, apoi plecau pe la casele lor, ca să se schimbe în haine sărbătoreşti. Lăutarii mai cântau, o vreme, lângă chirpici, înserării, apoi, când socoteau ei că a venit clipa, porneau agale spre casa de petrecere a clăcaşilor, cântând, pe cale, doar melodiile care prindeau în Mereni, mai ales variantele cântecului „Pădure, verde pădure”, care devenise, prin adopţie, un fel de imn al obştii. Pe drum, îi ajungea lumea din urmă, aşa că pe poarta gospodăriei părinţilor viitorului mire intra un adevărat alai de nuntă, pus pe şotii şi pe dans, iar strigăturile înţepau doar rubedeniile viitoarei mirese, care nu participau, după obicei, la clacă, poate şi datorită rolului de zână, de prinţesă din poveşti, pe care urma să-l interpreteze viitoarea mireasă, pentru care se dura o casă ca în poveşti. Iar masa de după clacă era aidoma unei nunţi, de la care numai mireasa şi socrii mici lipseau, deşi, acolo, la petrecerea clăcaşilor, deja se stabileau zilele când bărbaţii satului, pricepuţi în meşteşuguri, vor veni să înalţe casa, fixând tălpile, stâlpii, grinzile şi căpriorii, iar deasupra, steagul pomului verde, împodobit cu panglici colorate din pânză sau din hârtie şi câteva bomboane învelite în staniol.

O casă nouă se dura în maximum două săptămâni, prin truda întregii obşti, iar meşterul cel mare, ba năzdrăvanul Mitruţă Şutac, ba tata, ba vreun alt sătean, înrudit mai de aproape cu beneficiarul, cobora de pe streaşina din draniţă steagul casei, pe care ni-l oferea pradă nouă, copiilor. Şi nu ştiu din ce pricină eu am tot ezitat să gust din bomboanele pomului casei, chiar şi atunci când îl cobora tata, trăind senzaţia unui sacrilegiu, pe care l-aş comite, dacă aş muşca din fructele arborelui sacru, dăruit pământului de Sfântul Cer.

Şi mai exista o clacă, prin care satul mi se dezvăluia în adevărata lui splendoare, claca drumului de primăvară, care avea drept ţintă drumul din lungul satului, dar şi drumurile noi, care se croiau spre pământurile din Cioate, de la Grădinaru sau din Putreda. Pe vremea aceea, satul îşi îngrijea singur drumurile. Bărbaţii cu car sau cu teleguţe mergeau la prundurile apei Sucevei şi încărcau pietriş, iar femeile şi copii curăţau şanţurile, îndreptându-le, şi măturau panta de până în gard. Când venea prundişul, care se răsturna în movile, femeile şi copiii îl împrăştiau cu lopata, iar câte un bătrân priceput îl fixa cu maiul – o buturugă, cu doi drugi de salcâm drept mânere, cerând să se mai pună, în anumite locuri, câte o lopată-două de prundiş. La drumurile noi, din ţarină, lucrul începea cu maiurile, care bătătoreau bine pământul pe care urma să se aştearnă prundişul. Nu se săpau şanţuri, pentru că drumul, fiind îngust, trebuia să permită ieşirea din calea carului încărcat a celui fără de povară.

Bunica Firuţa avea încă patru fete de măritat, aşa că, după strângerea roadelor, urma să aibă mereu casa plină, pentru că vor veni flăcăii la fete, să-şi încerce norocul şi să intre în rând cu lumea. Pentru Aneta, Costică Paiu, poreclit Tusana, deja durase casă, pe care o înfrumuseţase cu fresce florale sau peisagistice vestita Areta din Suceava. O bătrână grasă şi astmatică, care vâjâia inspiraţia şi respiraţia, dar care fuma, în continuare ca un turc. Era din Mereni, dar plecase şi devenise artist reputat. Ca să te împlineşti, înţelegeam eu, trebuie să pleci. Şi mai era o casă, în capătul Palaghenilor, durată pentru Olimpia, de către Costel Ivan de pe Cracul cel Mare, tânărul care cânta la armonică de parcă ar tot fi visat cu ochii deschişi.

Nu mai era mult până la strânsul recoltelor, tata deja căra, cu carul cu boi, sfecla altora la depozitele gării din Burdujeni. La ultimul transport, m-a luat şi pe mine cu el. Pe peronul gării, am văzut două şiruri de ceferişti în aşteptare, apoi un tren, cu doar trei vagoane, a oprit pe linia întâi şi din primul vagon au coborât nişte domni de oraş.

– Cine-s domnii?, am întrebat, după ce tata se îmbrăţişase cu unul dintre ei, care-l recunoscuse în mulţimea ocazională.

– Comandantul meu din armată, Emil Bodnaraş. Iar cel din frunte e tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej… Acela înalt şi frumos e Ioan Gheorghe Maurer, iar cel mic şi chel, Chivu Stoica…

O singură dată am auzit acele nume şi habar nu am de ce mi-au stăruit în memorie. Domnii au trecut printre cele două şiruri de ceferişti, salutându-le, apoi, însoţiţi de aceştia, au urcat în câteva maşini şi camioane, care aşteptau în spatele gării. Noi am urcat în car şi am luat-o prin lunca Sucevei, pe drumeagul sufocat de stuf şi păpuriş, urcând dealul abrupt al bisericii Sfântului Dumitru, în jurul căreia erau îngăduite pentru popas carele şi căruţele ţăranilor. Tata a scos boii din jug şi i-a legat în jurul coşului carului, plin, pe jumătate, cu fân proaspăt cosit, apoi ne-am strecurat pe drumul strâmt de lângă cârciuma pieţii, „Mestecăniş”, dar căreia ţăranii îi ziceau „La Zoiosu”, spre locul viran din centrul Sucevei, de lângă cârciuma lui Werenka, deja pregătit pentru construcţii noi. Se adunase multă lume, dar a mai durat ceva până ce au sosit, pe jos, însoţiţi de Ene Ţurcanu şi încadraţi de ceferişti, domnii pe care-i văzusem la gară. Ioan Gheorghe Maurer a intrat în mulţime, strângând mâinile bătătorite şi îmbrăţişând copiii şi ţăranii. Aveam să-l reîntâlnesc, peste zeci de ani, în sala teatrului din Sibiu, dar nu am simţit nevoia să-i povestesc despre îmbrăţişarea de odinioară. Poate din dezamăgire, poate din ruşine.

De la o tribună improvizată au vorbit ceilalţi domni, unul câte unul, despre victoria împotriva imperialismului, şi doar Emil Bodnaraş a spus ceva şi pe înţelesul meu, despre asanarea luncii Sucevei şi construirea, în locul mlaştinilor şi a stufărişului, a zonei industriale a Sucevei. Mai târziu, când Chivu Stoica a zis nu ştiu ce despre colectivizare, tata s-a posomorât şi, scrâşnind o înjurătură, m-a prins de mână şi m-a scos din mulţime. Ne-am dus la „La Zoiosu” şi am mâncat, pentru prima dată în viaţă, trei mici. Tata s-a răcorit cu o bere, iar eu cu un sifon cu sirop de zmeură. Nici din sifon nu mai gustasem până atunci şi nici Suceava nu o mai văzusem până atunci. Nu cred că mi-a plăcut.

Pe drumul întoarcerii acasă, tata a cântat, întruna, din trişcă. Era pentru prima dată când cântecele mi se păreau pline de scrâşnete. Un fel de înjurături şi de pumni încleştaţi, ridicaţi spre cer. În zilele următoare, şi-a vândut boii, dar, după vreo săptămână, ca să nu-şi piardă rostul, a cumpărat o altă pereche de boi, înalţi şi porumbi, pe sub burţile cărora puteam trece, fără să mă plec, din fugă. Erau blânzi şi ascultători, aşa că îi puteam duce singur la adăpat în pârâu. Slobozi. Le vorbeam, ciripeam cuvinte şi eram fericit, gândind că, nu peste multă vreme, aceştia vor fi mândreţea mea de boi. Şi ai tatii, desigur, dar ai mei, pentru că au deja înţelepciunea de a mă recunoaşte de stăpân.

Într-o seară, mergeam, cu tata, la fratele lui, Petrache, să-mi cunosc verişorii, pe Mihai şi Marcela. În dreptul magazinului sătesc, ne-am oprit, iar tata a intrat să-şi cumpere ţigări. Mă jucam cu troscotul, care exercita asupra mea o continuă fascinaţie, de codru privit din cer. Pe drumul Dobroaiei se apropia, păşind ostenit, un bărbat drapat într-o lungă manta neagră din piele. Era înarmat până-n dinţi, iar în casa de lângă magazinul sătesc se dăduse alarma. O femeie bătrână, despletită şi desculţă, a ieşit în drum şi a grăbit împleticit spre bărbatul cu manta de piele, icnind, la fiecare pas, câte un „Nuuu!” disperat de vietate înjunghiată, dar băiatul nici măcar nu a privit-o. Nici măcar atunci când bătrâna a încercat să-l îmbrăţişeze, prelingându-se, chinuitor de încet, spre poalele mantalei, până în troscotul drumului, unde a rămas chircită şi icnind spasmodic: „Băieţii, mei! Copiii mei!”. Ajuns în faţa casei, omul cu manta neagră a zis, gros şi răguşit, printre dinţi:

– Ieşi, afară, jigodie comunistă!

Uşa s-a deschis încet, scrâşnind adânc, de parcă s-ar fi clătinat universul. Nu l-am văzut bine pe cel din cadrul uşii, pentru că s-au năpustit pocnete înspăimântătoare peste lume, iar bărbatul cu manta neagră s-a prăbuşit în troscotul de lângă picioarele mele, slobozind un pârâiaş vâscos de sânge ca vişina coaptă, din calea căruia mi-am ferit picioarele desculţe. Peste pragul casei se prăbuşise celălalt bărbat, într-o poziţie ciudată, cu trupul răsucit şi cu faţa îndreptată răutăcios spre drum. Cred că încă nu împlinisem patru anişori, când am fost singurul martor al acestui dublu asasinat politic, şi eram curios dacă sângele celui din prag se va uni cu sângele celui din troscotul de la poartă. Nu ştiam că erau fraţi, dar vroiam să văd dacă sângele li se va împreuna.

De prin casele din preajmă şi din magazinul sătesc oamenii au prins să se prelingă tiptil, ca umbrele, fremătând de teamă. Bătrâna despletită se ridicase şi privea zvâcnit când într-o parte, când în alta, când spre cer, frângându-şi mâinile. Încă murmura „Copiii, mei! Băieţii mei”, dar o făcea într-un scâncet abia auzit, deşi îmi închipui că scâncetul exploda asurzitor în adâncul bietului ei suflet.

– Fraţii Miherea!… S-au ucis între ei…

Nu am auzit mai multe, pentru că tata m-a smuls din mulţimea care încercuise locul în care un copil privea şiroirea sângelui prin troscot. Mă luase pe umăr, ca să ajungem mai repede acasă, întrebându-mă ce-am văzut, iar eu i-am povestit totul, chiar şi despre legănarea înviorată a troscotului, la udarea cu sânge. Deodată, tata m-a întors, m-a ridicat de subsuori, ca să mă poată privi în ochi, şi m-a întrebat îngrijorat:

– Şi nu ţi-a fost frică?

Nu mai ştiu dacă a râs sau nu, atunci când i-am răspuns cu sinceră naivitate:

– Dar ce-i aia, frică?

Sigiliul roşu al Plopenilor