copilul care am fost cândva (III) | Dragusanul.ro

copilul care am fost cândva (III)

 

Verişoarele Oltiţa, Marceluca şi Liduca şi nepoata Marcela din Lisaura, la cumătria verişoarei Maria-Brânduşa

 

 

Tata suferea iarăși, dar nu o arăta. Întotdeauna își ținea dosite în tainițele sufletului amărăciunile și doar fața alba, care se făcea și mai albă, însemna pentru mine un semn vestitor de adâncă suferință. Pe neașteptate, l-am întrebat:

– De ce nu pleci?

 

M-a privit surprins, de parcă i-aș fi tropotit prin suflet.

– În agricultura de stat, ca să poți pleca, de acolo, mai departe, am continuat.

 

Nu știam ce-i aia agricultură de stat, dar așa mă învățase să-i spun nașul Nicuță, care știa că tata doar pentru mine trăiește. Ceilalți frați plecaseră la timp: Petrache se făcuse ceferist, ca şi socrul său, Gheorghe intrase în comerțul cooperatist, într-o funcție importantă, iar nașul Nicuță se făcuse cârciumarul satului; numai tata rămăsese în gospodăria agricolă colectivă, la rosturile lui, care erau, în fond, rosturile moștenite, din neam în neam, ale satului. Dar, de când vitele noastre au fost duse la abator, tata nu-și mai simțea rostul. Petrecea mult timp la saivanele de oi, pe care le durase în buza Cierului, în vecinătatea bordeiului cărămidarului Ceaunaru, un bătrân enigmatic, cu casă pe Dobroaia, dar care alesese să trăiască singur, în vecinătatea lutăriei de sub Holm, unde-și făcuse colibă și cuptoare de copt cărămida.

 

Cierul, un platou întins, cu pășune grasă, cu o baltă frumoasă, smălțuită cu stuf și papură, îmi stârnea imaginația cu numele lui straniu, care mă ducea cu gândul la sfintele ceruri. Îmi închipuiam că raiul acesta pământesc, de sub dealul Holmului, rotit în jurul unui păr sălbatec, s-a rupt din ceruri și tocmai de aceea se cheamă așa, când, de fapt, numele de „cier”, „ciir” sau „ceair” ține de rosul străvechi al acestor pământuri cu rogoz și ierburi tari, care erau folosite, încă din vremea lui Ștefan cel Mare, drept pășune a cailor. Abia mai târziu, în 1620, după mutarea capitalei Moldovei la Iași, când mănăstirea Pantocrator sau Todireni din Burdujeni a înșfăcat Merenii, cu toate pământurile lui, a fost luat şi cierul, iar călugării susţineau că, pe vremea când stareț al mănăstirii era Hristofor, vlădica din Nichea, aceasta ar fi primit și „Păscăria Mitropolitului și Colacul Bălții” (Holmul), ce „era acea bucată de loc ciir gospod”, şi ar fi fost dăruit sfintei mănăstiri, deși acte întru dovedire nu existau.

 

Pe vremea copilăriei mele, singura carte de istorie a Mirenilor, adică al laicilor (satul s-a numit Mereni mai târziu), era mămuțica Adela, mama tatii, care știa numele urmașilor răzeşului Ion Gâză din Revcăuți, care, după un scurt popas la Udești, s-au stabilit dincoace de apă, unde pământul era mai ieftin, pentru a continua micul trafic de frontieră, inclusiv contrabanda.

 

– Primul a fost Nicolai Gâză, care a avut, cu nevasta lui, Anisia, trei feciori. Noi ne tragem din Ion, care se însurase cu Margareta, unul dintre feciorii lor fiind bunicul tău, Mihai, bărbatul meu, pe care l-au ucis jandarii, bătându-l între scânduri, în 1933. Și tatăl lui Mihai, Ion Gâză, fusese ucis, nu se știe de către cine, și ascuns sub o grămadă de frunziș, până i-a scos trupul la iveală primăvara anului 1914…

 

– Dar de ce l-au ucis jandarmii pe bunicul?

– Pentru că organizase, împreună cu bosâncenii, răscoalele împotriva cămătăriei, la Suceava… Nu l-au condamnat, dar în timpul anchetei, jandarii l-au pus între scânduri, în care au bătut cu maiul, până i-au rupt toate măruntaiele… mi l-au adus acasă într-un țol, spunându-mi că ar avea nu știu ce boală, iar după vreo săptămână, Mihai al meu a închis ochii și eu am rămas să cresc șapte copilași. Am fi murit de foame, dacă n-ar fi fost baciul Petruță Țâbulea, care să-i ia la stână, pe măsură ce creșteau și puteau fi de folos măcar la paza oilor scoase la păscut…

 

Nici mămuțica nu putea plânge. Îi vibra ciudat glasul, dar nu scăpa lacrimă din ochii ei albaștri, pe care nu-i pleca, niciodată, în fața nimănui, oricât de mare și de faimos ar fi fost domnul sau „jandarul” care i se ivea în față. Pe șeful postului de miliție din Salcea, plutonierul Tomescu, om bun și prietenos, nu-l putea suferi doar din pricina uniformei „de jandar”, pe care o purta, deși recunoștea că Tomescu este un om drept și cumsecade, „păcat că s-a rătăcit în țoalele stăpânirii”. Nici pe primarul Mihalachi, care era rubedenie cu noi, nu-l mai avea la inimă, pentru că, de când „l-o uns domn stăpânirea, îmblă numai cu șareta galbenă sub fund”.

 

– Dragii mămuțicăi!, se întoarse bunica Adela spre nepoții care se strânseseră în ciotcă în jurul ei. Nu știu ce vă este scris în cartea vieții, dar aveți grijă să nu-mi supărați sufletul: nu cumva ca vreunul dintre voi să se facă haită de jandar sau haită de popă!

– Ați auzit?, am râs eu, înșfăcându-le de cozi pe verișoarele Liduca și Oltița, care au căzut în iarbă, scâncind.

 

Mămuțica, fără să se întrerupă din croșetat, zvârli spre mine bățul ei, cu un capăt sub formă de baltag, iar cu celălalt îmbrăcat într-un inel de metal și prelungit cu un cui, iar cuiul de sprijin mi s-a înfipt în laba piciorului, străpungând-o și rămânând drept, ca înfipt în pământ. Nu curgea sânge, nimerind cuiul într-o zonă cu vase sanguine mai puține, Și nici nu mă durea. Mai sărisem eu în cuie, care mi-au străpuns laba piciorului, dar oblojisem rapid rana cu petrol lampant și cu frunze de patlagină, strâns înfășurând totul într-o cârpă, iar după două-trei ceasuri deja puteam merge să jos fotbal.

– Of, of, bătrână nebună, ce-ai făcut!, scânci bunica, apropiindu-se îngrijorată de mine.

 

Mă așezasem în iarbă și culegeam frunze de patlagină, iar când am avut destule, am tras de băț, scoțând cuiul din laba piciorului, și mi-am învelit rana cu patlagină, strângând piciorul rănit în poalele cămășii, pe care le-am desprins cu briceagul „pește” din dotarea fiecărui plopanar.

– Gata, nu-i nici o problemă, i-am răspuns, întinzându-i respectuos bastonul buclucaș.

 

Mămuțica mă scufundase în imensitatea albastră a ochilor ei și a șoptit ca într-o taină:

– Așa a făcut și taică-tu, când și-a tăiat două degete de la mâna stângă, care se mai țineau doar în piele: le-a înfășurat în patlagină și s-au prins din nou. Nu a plâns, nu s-a văitat și nu l-am putut săruta decât noaptea, în somn…

 

Când avea să vină vremea să plece şi dormea somn horcăi în patul morţii, tata, care intrase iar să-şi vadă mama adorată, s-a prăbuşit, pe neaşteptate ca retezat de securea destinului. L-au scos afară, la aer, iar eu am rămas cu bunica, să nu se simtă singură, dacă se trezeşte. Şi, într-adevăr, peste puţină vreme horcăielile au încetat, mămuţica respira normal, apoi a deschis frumoşii ei ochi albaştri şi a întrebat, cu o stranie uimire:

– Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?

 

A oftat a uşurare şi s-a dus, lăsându-mă copleşit de uimire. Cum adică? Ştiam că, deşi bunicul s-a dus de tânăr, răpus de jandarmii regali, mămuţica fusese nespus de fericită pentru că a crescut patru băieţi şi trei fete, rostuindu-i pe toţi, pe la casele lor, cu prestigiul de gospodari de frunte, iar noi, nepoţeii Mihai, Lenţuca, Marceluca, Liduca, Oltiţa şi Mihăiţă o adoram ca pe-o sfântă şi o copleşeam cu dragoste şi cu bunătăţi. Un veac întreg dacă ar fi trăit şi după aceea, tot n-ar fi fost vreodată o povară pentru cineva, ci un adevărat izvor al tămăduirii sufletelor şi al călăuzirii spre aflarea rosturilor. Şi-atunci, de unde întrebarea „Doamne, pentru ce am trăit eu viaţa asta?”. Ce a pierdut, trăind-o? Putea trăi un altceva mai luminos şi mai bun, încât să-mi inducă în subconştient sentimentul condamnării la viaţă? Peste ani, când scriam primul meu roman, „Omul de sacrificiu”, îi împrumutasem unui terorist rus, Serghei Tumanov, multe dintre aducerile aminte care mi-au marcat viaţa şi nu l-am mai putut ucide, deşi îmi tot propuneam să o fac în capitolul următor. În cele din urmă, în romanul acela poliţist, semnat cu numele eroului principal, Anthony Andrew Rich, detectiv din Baltimore, care încerca să desluşească enigma disputelor ocultelor pentru supremaţia asupra lumii, am făcut din Serghei Tumanov stăpânul secret al civilizaţiei pământeşti, doar pentru faptul că îl simţeam descinzând din aceeaşi bunică. Devenise un eu pe atunci nebănuit, în vreme ce eul conştient, Rich, îşi pierdea memoria, dar la sfatul Anticarului („Povesteşte, Rich! Dacă povesteşti ai să te vindeci”), începu să se afle într-o încleştată dinamică a ciclicităţii existenţiale, prima frază a spovedaniei fiind, de fapt, cea a începutului romanului, pe care îl începusem „sâmbătă, 7 august (1993), ora 8 şi 17”, la Breaza, drept dar de ziua prinţesei mele Ana Cozmina, după ce ne-am fost întors dintr-o vacanţă pe litoral (autorul amintea prin nume de băieţelul meu, Andi, care, atunci când a văzut cartea, în ianuarie 1994, deşi avea doar aproape patru anişori, mi-a spus, cutremurându-mă: „Tata, când tu nu o să mai fii şi o să-mi fie dor de tine, o să iau cartea asta şi o să te găsesc acolo viu”).

 

Acum, după o viaţă îndelungată, dar trăită altfel, din perspectiva unui neconformism în care doar familia simboliza întruchiparea dumnezeirii, căutând cauzele, am mereu în faţa sufletului efectele sau, invers, înţelegându-mă, descopăr întâmplările care mi-au zămislit şi modelat nu doar felul de a fi, ci şi viaţa pe care am trăit-o, pentru că astfel am ales să o trăiesc.

 

Rămas fără rosturile sale, prin depopularea grajdurilor şi saivanelor gospodăriei colective de zestre de vietăţi ale obştii săteşti, tata a plecat la gospodăria agricolă de stat din Burdujeni, unde nu a stat mult, deşi se înşela că ar fi avut prieteni şi acolo, pe inginerii Casapu şi Onofrei, pe care i-am văzut, în mai multe rânduri, în casa noastră. Tocmai de aceea, multă vreme am avut o adevărată afecţiune faţă de un timid coleg de clasă liceală, Mircea, fiul inginerului Onofrei, dar care, în urmă cu câţiva ani, după ce am făcut greşeala de a mă duce, presat de Vladimir Novogreblevschi, care venise din Anglia, la o întâlnire a generaţiei noastre, avea să mi-o reteze brusc:

– Cum să fie prieten, mă, tatăl meu cu un… ţăran!

 

Chiar aşa: cum să merite o mediocritate de inginer prietenia unui ţăran? Practic, statul acesta de ţăran, pe care l-am trăit întotdeauna cu mândrie, m-a rupt de lumea viitoarei tehnocraţii, în care nu mi-aş fi putu găsi vreodată rostul. Chiar îi spusesem plutonerului Tomescu, şeful postului de miliţie din Salcea şi bun prieten al tatii, care vroia să mă înscrie la o şcoală de şefi de post, închipuindu-şi probabil că nu mă duce capul pentru mai mult, că eu am un mare păcat, care mă face incompatibil: îmi place, dacă trec, la cumpăna nopţii, pe dealul Dobroaia, să fluier.

– Şi cine te împiedică să fluieri? Dacă ajungi şef de post, fluieri când vrei şi unde vrei!

 

Bietul om, dar om, nu înţelese nimic. Iar eu, când îmi ies în cale oameni cu concluzii decisive, nu-mi mai pierd vremea cu ei, ci îmi văd de drum.

În cele din urmă, tata a ajuns cârciumarul satului, în locul naşului Nicuţă, care fusese promovat merceolog. Şi a început cu ceea ce ştia să facă: a durat o terasă frumoasă, cu ziduri joase din piatră, iar în faţa bufetului a făcut scări comode, altele decât cele ale magazinului sătesc, cu care bufetul făcea corp comun. Şi la magazin lucra un Ilie Gâză, tatăl Dorinei şi al lui Dorel, dar rudă mai apropiată cu celălalt Petruţă Gâză, tatăl Marcelei Andronic şi al lui Viorel, toţi din ramura lui Nicolae Gâză, om pe care l-am cunoscut, în vremea primului magazin al Merenilor, adăpostit de casa lui lungă, cu acoperiş de şindrilă copleşită de muşchi verde, lesne de desprins şi de pus pe nisipul dintr-o cutie, ca să-ţi fascineze sufletul cu o adevărată pădure în miniatură, de-a lungul aprigilor ierni ale copilăriei.

 

Bădia Petrache Gâză, împreună cu tata, săpa după piatră de construcţie, pe râpa Şfaragului, când un mal s-a prăbuşit şi, după aceea, nu a mai putut păşi decât cu mare greutate. Ca să nu-l omoare lipsa rostului, a luat în primire magazinul sătesc şi i s-a lăsat teleguţa cu o iapă albă, pentru deplasare, chiar şi după colectivizare. Avea o nevastă frumoasă-coz, mătuşa Aneta, cu care fiică-sa, Marcela, semăna lacrimă şi era un om învăţat, cu care puteai discuta lucruri pe care abia dacă le percepeai. Când intrai în magazin, îl găseai citind şi aşeza repede cartea sau ziarul cu faţa în jos, ca să nu îndoaie vreo pagină. Eu primisem, drept premiu, la terminarea clasei întâi, două cărticele, „Băieţelul de hârtie” şi „Lenin şi copiii”, care m-au lecuit de citit pentru multă vreme. Într-o zi, pentru că bădia Petrache mă plăcea, i-am dus cele două broşuri, urmând să mă dumirească, după ce le va citi, unde şi-a găsit sălaş prostia: în căpşorul meu sau în filele celor două cărţulii. Pentru că nu aflasem de existenţa tovarăşului Lenin, îmi închipuiam că Lenin este masculin pentru Lenea, aşa cum Marin este masculin pentru Maria. Şi nu înţelegeam şi pace cum îl pot iubi copiii atât de mult pe Lenin, când rostul ţăranului este hărnicia, şi nicidecum Lenin.

 

Când ne-am revăzut, bădia Petrache mi-a răspuns la bineţe:

– Prostia e în cărţuliile astea, iar dacă nu ţi-au plăcut, înseamnă că eşti un băieţel cu adevărat inteligent!

 

Moş Nicolae, bătrân ca vremea, cu plete albe care se scurgeau de sub căciula neagră de miel, şi cu o mustaţă la fel de albă, aşa cum visa şi tata să poarte cândva, trebăluia prin grădină.

– Moş Nicolae, nu crezi că e vremea să te mai şi odihneşti?

– Eu? Tu vrei să mor, măi băiete?

– Cum să vreau asta! Eu vreau să trăieşti cât lumea; dar nu ai grijă de dumneata şi nu te mai opreşti din muncă…

– Munca e rostul; când nu mai ai ce face, te stângi şi te duci.

 

Îl priveam cu neascunsă admiraţie, iar el, simţind asta, se apropie de gard, scoase din buzunar trei bomboane, pe care mi le înveli în palmă:

– Hai, îndulceşte-te, dar nu mă mai ţine de vorbă, căci acuşi apune Sfântul Soare, dar nu înainte de a mă lua la rost: Pentru ce ai trăit, astăzi, măi Nicolae?

– Îţi vorbeşte Soarele?

– Păi, cum? Tuturor ne vorbeşte, numai că puţini mai au şi urechi de auzit…

 

Apoi s-a îndepărtat, grăbit, spre grădiniţa lui, pe care o delimitase cu gard împletit doar pentru a avertiza că el o munceşte; în rest, putea lua din ea cine ce ar fi vrut.

 

 

Naş Leonache

 

 

Dar cel mai interesant dintre bătrânii satului mi se părea a fi naşul de botez al mamei, Leon Bârzu. Mama, Viorica Bursuc, era verişoară dreaptă cu Viorica Bârzu, nevasta fratelui tatii, Petrache, şi mama verişorilor mei celor mai apropiaţi, Marceluca şi Mihai. Cu Marceluca eram coleg de clasă, iar Mihai, mai mare decât noi cu cinci ani, era dascălul meu de suflet. Nu-i întâlneam cu vaca la păscut şi nici la alte munci agricole, pentru că bădia Petrache, care-i iubea ca pe ochii din cap, nu-şi dorea de la ei decât să înveţe şi să însemne ceva în viaţa asta. Cu vaca venea naşul Leonache, care ţinea frânghia cu o mână, iar în cealaltă mână sprijinea veşnic o carte religioasă, pe care o citea din mers, până la aproape o sută de ani, fără să se folosească de ochelari, deşi literele şi slovele erau nespus de mici. Dacă pornea cineva vreo dispută pe vreo temă religioasă, el nu se băga, deşi devenise un înţelept al credinţe. Atât de înţelept, încât citea doar pentru el, nu şi pentru alţii. Nici măcar nouă, nepoţilor, nu ne vorbea despre Dumnezeu, despre necesitatea credinţei şi despre pildele din „Biblie”, aşa cum procedează făloşii care cred că şi cred. Credinţa făcea parte din structura lui sufletească, era dialogul lui cu veşnicia. Şi avea atâta bunătate lăuntrică, încât nu se înfuria niciodată; nici măcar atunci când unul dintre viţeii noştri, zburdalnic şi neastâmpărat, l-a luat, pe nepusă masă, între coarne şi l-a zvârlit cât acolo, cartea sfântă ajungând dincolo de brazdele unui hat. S-a ridicat anevoios, a privit vietatea cu bunătate şi i-a spus blajin:

– Măi băiatule, ce ţi-am făcut eu ţie, de mă superi?!

 

Apoi a căutat cartea sfântă, a scuturat-o şi s-a bucurat, cu o închinare, că nu fusese în nici un fel vătămată. Pe atunci, nu ştiam că naşul Leonache fusese unul dintre eroii „izmănari” de la Mărăşeşti şi că a dus războiul Întregirii Neamului de la capăt, la capăt, fiind demobilizat târziu, după ocuparea şi luarea în administrare a Budapestei. Abia atunci când, intrând în „casa cea mare”, unde îşi ţinea Mihai cărţile propriei biblioteci, am văzut, pe peretele nordic, un certificat regal de împroprietărire pentru merite speciale în rezistenţa de la Mărăşeşti, fapte care l-au dus ulterior şi la o şcoală de ceferişti, şi aşa am aflat despre tinereţea lui eroică, tot căutând, după aceea, prilejuri să intru în vorbă cu el, ca să aflu şi să înţeleg. Într-o duminică, sub dudul cu fructe albe şi negre din mijlocul curţii verilor mei, pe când Mihai scosese din beci o cană cu vin de vişine, făcut de el, şi a turnat în trei pahare aburinde, l-am întrebat pe naşul mamei, în vremea în care ciocneam, dacă nu i-a fost frică să se năpustească, cu mâinile goale, împreună cu camarazii lui, asupra nemţilor care-i îndemnau, cu mitralierele şi cu degetele pe trăgaci, să iasă din apă şi să se predea.

 

– De frică ne mai ardea nouă? Ne luaseră armele şi hainele, iar dacă nu le luam înapoi, ne mutau majurii fălcile, după aceea, aşa că n-am mai stat la sfială, ci ne-am năpustit, le-am luat armele şi tot ce era al nostru, dar nu i-am umilit, cum au vrut ei să facă cu noi: le-am lăsat hainele, când i-am luat prizonieri.

– Bine, dar acesta e eroism!

– Nu e eroism, e numai onoare şi datorie…

 

 

Un “izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

 

 

Vinul de vişine e înşelător: ai impresia că bei un must bun, dar, după trei-patru pahare de vin rece, nu te mai poţi ridica, iar dacă o faci, echilibrul îţi joacă feste peste feste. Naşul Leonache ştia năravul vinului de vişine, aşa că, după două pahare, ne-a rugat să-l ducem în casă, că mai are de citit. Îl ţineam de subsuori, dar nu era nevoie, pentru că picioarele îi erau încă sigure. L-am ajutat să se întindă, dar abia după ce şi-a aşezat ceremonios pălăria într-un anume cui, iar Mihai i-a adus o carte, pe care naşul i-o ceruse. Îmi spunea Marceluca, amuzată, că naşul se înfurie rar, şi numai atunci când nevasta lui, naşa Domnica, devine prea harnică la vorbe:

– Dumneata Domnică, zice el atunci, ai grijă să nu mă faci să-mi dau pălăria jos din cap!

 

Spunea vorbele astea domol, potolit, dar morişca naşei contenea brusc.

– Şi ce s-ar fi întâmplat, dacă ar fi dat pălăria jos din cap?

– De unde să ştim noi, că doar n-a lepădat-o niciodată!

 

În câteva rânduri, l-am întrebat ce scrie în cărţile pe care le citeşte neîncetat:

– De ce nu le citeşti, dacă vrei să afli? Nu o fi venit vremea, dar, dacă va veni, vei şti singuri să alegi şi să înţelegi. Pentru că aceleaşi cuvinte mie îmi spun una, iar ţie îţi pot spune alta. E păcat de neiertat să te trufeşti cu cuvintele sfinte şi să îi otrăveşti pe alţii cu ceea ce doar pentru tine este leac. Credinţa nu-i o trufie, dragule, ci o taină din care sorbi sau nu ca dintr-o prospeţime a izvorului…

 

– Dar afli, de acolo, ce vrea bunul Dumnezeu de la noi?

– Nu. Dar sufletul meu află ceea ce îi este de trebuinţă. Nimic mai mult.

 

Cu vreo câteva zile înainte de a împlini o sută de ani de viaţă dumnezeiască, naşul Leonache, întins în patul din odaia mare, citea dintr-o carte sfântă, iar noi, verişorii, jucam cuţchi pe masa din aceeaşi încăpere. Îi plăcea să ne privească şi ne admira dezinvoltura nepăsării. Spre amiază, din câte îmi aduc aminte, a pus cartea sfântă pe piept, cu faţa în jos, şi ne-a vestit:

– Măi copii, Dumnezeu să vă dea vieţi frumoase şi iertaţi-mă, că a venit vremea să mă duc…

 

A respirat a uşurare, în vreme ce încerca să-şi facă cruce, iar mâna i-a rămas împietrită pe cartea sfântă, fără să mai întregească imaginata cruce a martiriului; şi nici el n-a mai fost.