copilul care am fost cândva (IV) | Dragusanul.ro

copilul care am fost cândva (IV)

 

Din vremea când tata era cârciumarul satului

 

 

Relația mea cu cărțile începuse nefericit și continua dezastruos, pentru că și în următorii ani, la serbările școlare, aveam să primesc broșurile unei jalnice literaturi nevandabile, pe care Centrul de librării Suceava, ca să-și epuizeze stocurile, le transfera Inspectoratului școlar raional. Nici nu le mai duceam acasă, aruncându-le pe drum, de unde le recuperau bătrânele, ca să le folosească pentru acoperirea oalelor cu lapte acru. Abia la sfârșitul clasei a patra am primit o carte adevărată, „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia”, de Selma Lagerlof, pe care am dus-o acasă, dar fără să am curiozitatea și tipul de a o citi, pentru că vacanța însemna pentru noi mersul cu vaca și cu vițeii la păscut și nicidecum o vacanță.

 

Pe gârlă veneau, cu vitele lor, doi băieți mai mari, Mircea Gâză, de pe Dobroaia, poreclit Gârboavă, și Costică Șfertuc, de la șosea, primul viitor tractorist, celălalt viitor șofer, dar amândoi băieți inteligenți, care dădeau iama prin rafturile bibliotecii școlii din Plopeni, devorând cărțile. Ce citeau noaptea, la lumina lanternei, sub plapumă, ne recitau dimineața, cu aptitudini native de actori, iar după aceea continuau să citească pentru noi, cu voce tare, pagină după pagină. „Copii eroi”, „Însemnările unui partizan”, „Pe Donul liniștit”, „Operațiunea KV”, „Război și pace”, „Anna Karenina”, „Povestiri de pe Don” sau „Moș Teacă” ne stârneau imaginația, care vizualiza totul cu o neasemuită încântare. Deci asta e literatura; păcat că dascălii noștri ne țin departe de ea.

 

Într-o duminică, am mers, împreună cu vărul Mihai, la Costică Sârghe, băiatul mai mare al vecinilor mămuțicăi, Emilian și Catinca. Era, aidoma tuturor celor din neamul lui, un băiat vesel și prietenos, pururi optimist și ursit unei viitoare strălucite cariere didactice, dar care nu rata nici un prilej de a recita poezii de Eminescu, Minulescu și Topârceanu. Nu cred să fi rămas poem din cărțile celor trei poeți, pe care să nu le fi memorat Costică, iar când recita, o făcea cu atâta suflet și cu atâta mândrie, de parcă ne-ar fi dezvăluit ceva ce numai lui îi aparține. Am mers, după aceea, acasă și, pe pagina finală a unui caiet de clasa a doua, pe care urma să o termin în curând, am scris prima mea poezioară, o pastișă penibilă după ceea ce auzisem și trăisem în casa cea mare a familiei Sârghe. Era primăvară, iar omătul încă se mai zvârcolea sub sulițele soarelui ca o vietate rănită, iar eu scriam, topit de dor: „Codrule cu frunze rare, / când se va topi zăpada de pe-a ta cărare, / când în tine vor veni păsărele multe, / ca să poată copiii sta să ți le asculte”. Urmau și alte versuri, la fel de jalnice, dar pe care le-am uitat. Am rupt foaia din caiet și am grăbit spre casa verișorilor mei celor mai apropiați, Mihai și Marceluca, iar când s-a ivit prilejul, i-am citit Marcelucăi, care îmi era și colegă de clasă, ceea ce am scris. I-a plăcut, dar nu a vrut să creadă că eu sunt autorul stângaciul poem, iar ca să-mi dovedească faptul că nu sunt în stare să scriu o poezie, a găsit o soluție neașteptată:

 

– Dacă ai scris-o tu, înseamnă că poți scrie și despre altceva; poftim (îmi întinse un caiet), scrie o poezie despre… despre câine! Da, despre câine.

 

Încă-l aveam pe Muzu, dulăul de stână care mă învățase să merg; îl iubeam nespus, dar nu-mi inspira nici un vers. Rămăsesem neputincios în fața verișoarei pe care o consideram soră și, rușinat de nepricepere, am plecat capul, plecând dezarmat. Pe drum, am aruncat poemul printre biletele împăturite ale habotnicilor religioși. Exista obiceiul, pe atunci, să se arunce pe cale bilete frumos împăturite, iar dacă ridicai unul și-l citeai, nu mai aveai scăpare, pentru că ți se cerea să copii de 50 de ori conținutul și să-l răspândești, iar dacă nu o vei face, te va paște soarta unor nefericiți de prin toate țările Europei și ale Americii, care au fost pedepsiți de Dumnezeu cu înspăimântătoare ispășiri. Nașul Leonache râdea de credulitatea noastră și ne îndemna să nu ținem seama de astfel de șiretlicuri bigote, dar noi, copiii, fascinați de autocrația de netăgăduit a Celui de Sus, copiam textul imbecil, cu o evlavie naivă, și le împrăștiam, de-a lungul drumului, drept capcane și pentru alți creduli,

 

– Băiete, Dumnezeu nu pedepsește niciodată!, îmi spunea nașul Leonache. Dumnezeu e dragoste necuprinsă și veșnică…

 

Dar cum să nu dai crezare scrisului și să riști năpăstuiri și cazne veșnice? E drept că nu am mai ridicat niciodată alte bilete-capcană, dar pe primul l-am copiat evlavios, sacrificând două caiete cu linii, ca nu cumva să-l supăr pe Dumnezeu, dar fără succes, pentru că, dacă nu am mai ridicat bilete, ca să nu fiu pus la treabă, Dumnezeu m-a suspectat, pe bună dreptate, de înșelăciune și, cum mersesem în huci, ca să-mi plâng în tihnă nefericirea că nu-s poet, mi-a pus viața în cumpăna. Abia urcasem într-o răchită, ca să caut cuiburi de vrabie, când creanga de răchită, de care mă țineam s-a rup și am căzut pe mâna stângă, cu capul la un centimetru de o cioată ascuțită, care m-ar fi ucis, fără îndoială, dar se vede treaba că Dumnezeu, pedepsindu-mă pentru şiretlic, nu era chiar atât de supărat pe mine, încât să mă și omoare. O durere cumplită în umărul și în brațul stâng îmi smulgea lacrimi de durere la fiecare pas, deși mergeam tiptil și lin, susținându-mi brațul stâng cu mâna dreaptă. Ajuns cu chin și vai acasă, m-am întins în pat și am adormit somn cu coșmaruri, în care Dumnezeu nu contenea să mă mustre. Îl știam pe Dumnezeu, îl identificasem când aveam doar vreo trei anișori. Mi-l descrisese tata ca fiind un om înalt, frumos și cu părul alb, așa că, imediat ce am intrat în magazinul lui bădia Petrache, din imensa casă a tatălui lui, moș Nicolae, l-am văzut pe Dumnezeu stând la tejghea, cu o cinzeacă de rachiu în față, și am exclamat plin de bucurie:

 

– Tată, uite-l pe Dumnezelea!

 

Și „Dumnezelea” i-a rămas porecla lui Vasile Flocan, om cuminte, chibzuit și bun, falnic şi frumos, care lucra în combinat, până la sfârșitul vremilor lui.

 

O străfulgerare de durere în braț m-a smuls din coșmarurile somnului. Când am deschis ochii, l-am văzut pe tata, îngrijorat și mângâindu-mă părintește pe umăr. Intuise că mi s-a întâmplat ceva rău, dacă dorm în timpul zilei și, cum nu am avut de ales, i-am povestit totul, iar el a țâșnit și s-a dus, în fugă, spre sediul gospodăriei colective, unde, din fericire, Leonache Manciu, șoferul de pe camionul „Praga”, încă mai trebăluia ceva. „Praga”, camion verde, captură de război, avea o banchetă militară din tablă, cumplită pentru mine în drumul spre dispensarul din Salcea, unde, ca de obicei, l-am găsit pe felcerul Gheorghe Scripcă, felcer, dar și cel mai priceput medic generalist pe care l-a avut vreodată comuna. Mi-a mișcat puțin mâna stângă și, înțelegând că mi-am fracturat brațul, ne-a trimis la spitalul din Suceava. Acolo, un medic tânăr, m-ia înfășurat bustul gol în ghips, cu mâna stângă la o șchioapă de gură. Și am rămas al nimănui, în pavilionul mare al spitalului vechi (cel nou avea să se construiască mult mai târziu), cale de o veșnicie. Priveam pe fereastră și mă topeam de dor și de singurătate, iar când am văzut „Praga” lui Leonache intrând în curtea spitalului, m-am simțit izbăvit, deși urma să port armura aceea de ghips timp de 45 de zile. Mă chinuia o monedă de 25 de bani, pe care o scăpasem sub ghips, pe braț, și pe care medicul, după tăierea ghipsului, avea să mi-o scoată din carne, care deja o adoptase, provocându-și usturimi, dar nu a fost chiar rău, pentru că puteam merge cu vitele pe gârlă, iar când mi s-a dat ghipsul jos, tocmai începeau să se facă primele silozuri cu tocături de furaje, pe care tata le călca cu un cal superb, Evuleț cel Gras, și el fost cal arab de curse, care slujise la trăsura tovarășului Evuleț din Suceava, apoi, după ce s-au adus mașini pentru liderii regionali de partid, fusese abandonat în grajdurile gospodăriei colective „Viață nouă”, unde se îngrășase de atâta lenevie. Ceilalți cai ai gospodăriei fuseseră uciși, din ordinul partidului, iar carnea lor, fiartă între cartofi și tărâțe, era folosită pentru hrănirea porcilor. Am văzut moartea unui singur cal, o iapă albă, numită, după porecla fostului stăpân, „Țurlica”. Aurel Ciotu a scos-o din grajd, de parcă ar fi dus-o la pășune, iar când iapa a plecat botul, ca să muște un smoc de buruieni, Aurel a izbit-o violent, cu muchia toporului pe care îl purtase ascuns, în mijlocul frunții. Biata vietate s-a prăbușit în spasme, cu smocul de buruieni între dinți, iar peste sufletul meu s-a prăbușit definitiv, întunecat și dezgustător, întregul univers.

 

Când tata se oprise din marș, pentru că bietul cal obosise, în trap dificil cu povară în șea, l-am rugat să mă lase să călăresc puțin. M-a urcat în șea și a început să caute în jur un bărbat mai pirpiriu, dar nu a găsit pe nimeni. Tocmai sosise și bădia Petruță Climencu, președintele, și când tata i-a zis de problema călărețului, bădia Petruță a râs:

 

– Ce-ți trebuie un altul, când ai unul ideal? Îl pontăm pe băiat zi pe zi și rămâne el călărețul…

 

Îmi venea să chiui de bucurie: să călăresc, vreme de trei luni, ce noroc pe mine! Peste câteva zile, însă, când deja mă durea toți mușchii și toate oasele, m-am simțit înfrânt și, la amiază, când mama a venit cu mâncare, am descălecat și, urcând buza silozului, i-am zis tatei, aproape scâncind:

 

– Nu mai pot, mă doare totul…

– Nu-i nimic, găsim pe altcineva, dar azi poți duce treaba până la capăt?

 

– O să pot, dacă voi ține dinții încleștați…

– Bun, dar e păcat. Eu îmi închipuiam, deja, că suntem în casă doi bărbați…

 

După ce am coborât în șanț, tata a venit cu o frânghie, a măsurat-o, apoi, după ce a legat-o, a tăiat frânghia de prisos.

– Pune tălpile în buclele frânghiei și călărește mai mult în picioare, decât așezat!

 

Cu frânghia care ținea loc de scări mă simțeam mult mai bine, deși, când ședeam prea mult în picioare, mă dureau tălpile desculțe. A doua zi, când am încălțat sandalele, nu am mai avut nici o problemă: călăream când așezat, când ridicându-mă în frânghii, și mă simțeam atât de bine, încât tata zâmbea bucuros că nu s-a înșelat, că am rămas acasă doi bărbați. Seara, calul, care mă îndrăgise, pornea după mine spre casă și, în timpul nopții, îmi veghea, împreună cu Muzu, somnul din pătucul din ogradă. Împărțeam cu ei biscuiții, bomboanele și bucățile de rahat dintr-o pungă maronie de hârtie, pe care mi le aducea tata, în fiecare seară, apoi, până să adorm, priveam cerul înstelat, întrebându-mă necontenit cum ar fi dacă eu nu aș fi. Adormeam din ce în ce mai târziu, pentru că nu mă mai ostenea călăritul, iar când începeau ploile de meteoriți ai Perseidelor, în august, nu închideam ochii până în zori. Iar duminica, pentru că mă ardea dorul după o fetiță din clasa întâia, Mărioara Strugaru, singurul copil al cantonierului din Cier, plecam călare spre „Păşunea Cerului”, doar-doar m-o zări Mărioara călare, ceea ce și avea să se întâmple, după câteva duminici, în care tot străbătusem degeaba Cierul în trap mărunt. Eram atât de bucuros, încât m-am înălțat în șea, lăsând calul în pas de voie, iar el, tânjind după răcoare, a grăbit spre umbra părului pădureț din apropierea cantonului și, cum ochii mei se fixaseră cu adorație pe Mărioara, n-am mai băgat de seamă de nimic și, pe neașteptate, m-am trezit măturat din șea de o creangă rămuroasă a părului. Mărioara a râs cu lacrimi, când m-am dus de-a berbeleacul, iar eu, umilit și rușinat, am încălecat și m-am dus nălucă până în celălalt capăt al satului, pe Căprărie, unde m-am prăbușit în lucerna verde, cu fața în jos, ca să pot plânge în voie. Calul păștea fără grabă, iar tata, care nu știu ce drum avea pe acolo, călare pe Evuleț cel Slab, a venit în goană, a descălecat și, văzându-mi obrajii plânși, a izbucnit în râs:

 

– Și cine-i nefericita care ți-a pricinuit prima dragoste?

 

Nu i-am spus, era taina mea, dar, când am ajuns, amândoi călări, acasă, nu-mi mai păsa de Mărioara și nici spre alte fete nu-mi mai rătăcea gândul. Intuisem, fără să vreau, o epigramă a lui George Petrone, din viitorimea următoarelor decenii: „E timpul s-admitem ideea, / căci prea ni se-ntâmplă ades: / Bărbatul alege femeia… / aceea de care-i… ales”.

 

Până acum, când am început să scriu aceste pagini, n-am sesizat cruzimea vieţii rurale româneşti, din pricina vibraţiilor de nostalgie, care însoţesc amintirile vesele. De pildă, la doar trei ani, mergeam cu douăzeci de oi, primăvara, pe gârla huciului, care începea din locul pe care avea să se croiască drumul nou. Aveam buzunarele doldora de cuburi de zahăr, pe care le foloseam în loc de bomboane, şi pentru că mi-era tare dragă „Cumintea”, lidera turmei, care nu se depărta de ciobănaş, oricât de mic ar fi fost acesta, ţinând turma strânsă în jurul ei, i-am dat şi ei un cubuleţ de zahăr, apoi încă unul, pe care le-a crâmpoţit împrăştiind ţăndări în jur. Şi s-au strâns toate oile, au cules cu limbile fărâmele de zahăr, apoi, orientându-se după miros, au dat iama asupra buzunăraşelor mele, trântindu-mă în iarbă şi vânând cubuleţele de zahăr de peste tot.

 

– Tataaa! Tatăăă! Sari, că mă mănâncă oile!, am strigat din iarbă, iar tata a venit în fugă, ca să râdă apoi cu lacrimi de întâmplare.

 

Peste câţiva ani, deşi eram încă fraged, mama mă alerga ba după ţipari, la râmnic, ba după crapi la balta „Cierului”, iar în zilele de dezlegare la peşte, din nesfârşitele posturi, după peşti din apa înşelătoare a Sucevei. Ţiparii, un fel de şerpi de apă, rătăceau prin mlaştina din vecinătatea râmnicului şi, când îi prindeam de după cap, ca să nu mă muşte, ţipau disperaţi. La baltă, mergeam cu coşul de nuiele, pe care îl aşezam, cu gura în jos, lângă o tufă de păpuriş, apoi băteam zgomotos apa şi, când întorceam coşul, găseam în el cinci-şase crapi dolofani, pe care îi aruncam pe mal, repetând întreaga operaţiune de trei-patru ori, ca să ne ajungă peştele. La apa Sucevei era mai greu, pentru că stâncile se aflau aproape de malurile Lisaurei şi trebuia să traversez râul, care adesea îmi ajungea până la bărbie. Suceava, liniştită la suprafaţă, are curenţi repezi la fundul albiei, care te pot înşfăca pe neaşteptate. Nu ştiam să înot, dar făceam paşi rari, fără grabă, iar când ajungeam la stânci, pipăiam pe sub ele şi înşfăcam peştele ascuns, pe care îl aruncam pe malul Lisaurei, ca să am cum căuta un altul. Dura timp de două-trei ore pescuitul cu mâna, dar eram norocos şi simţeam zvâcnirea peştilor înainte de a-mi atinge degetele. O singură dată, în ciuda precauţilor mele, m-a înşfăcat apa, dar, din fericire, nu m-am panicat şi am înotat, pe sub apă, spre malul Lisaurei. Şi am scăpat.

 

Vara, când mergeam cu vitele pe gârle sau pe mirişti, se închegau furtuni neaşteptate, cu trăsnete şi cu fulgere, dar părinţii nu aveau nici o grijă. Noi, copiii, ne dezbrăcam şi ascundeam hainele în scorburi sau în căpiţe, ca să le protejăm, apoi dansam desculţi în ploaie, chiuind de bucurie când ploua cu soare, în stropi mari, provocând bulbuci în bălţile vremelnice.

 

Toamna, din ultimele zile de august, până în septembrie, păzeam împreună cu vărul Ionel Murguleţ, cârlanii de doi ani ai gospodăriei colective, meniţi exportului în ţările arabe. Mai toţi împungea şi atacau în cete, iar noi, fără să ne înveţe nimeni, ne trânteam în mirişte, cu câte un bot scurt la îndemână şi când berbecii, dintr-odată dezorientaţi, ezitau sau încercau să ne ridice cu boturile, îi croiam îndesat cu beţele peste nări, până se îndepărtau. Ştiam că încă nu i-am lecuit şi că ne vor ataca iar, că, în vreme ce pasc, mulţi dintre ei ne pândesc cu răutate, căutând un prilej propice să ne ia în coarne, dar nici noi nu dormeam în papuci, mai ales că eram veşnic desculţi. Noaptea, vărul Ionel dormea la noi, iar la masă, când ne întrebau părinţii mei cum a fost cu păstoritul cârlanilor, plesneau din palme cu satisfacţie, minunându-se de iscusinţa noastră în a respinge atacurile afurisiţilor de berbecuţi. Nu luau în calcul că, într-o clipă de neatenţie, puteam fi luaţi în coarne şi zvârliţi cât acolo; iar dacă am fi nimerit cu spinarea pe o piatră, numai Dumnezeu ştie cât şi cum am mai fi vieţuit. Conta doar că nu trăisem o zi de pomană, că de sub tălpile noastre înţesate cu ghimpi se mai adăugase o zi de muncă în condica de pontaj a gospodăriei „Viaţă nouă”, dar cu obişnuinţe dintotdeauna.

 

Toţi copiii satului erau la fel de cuminţi şi de harnici, dacă nu cumva şi mai şi, dar nu era înserare să nu aud răsunând, ba dinspre un colţ, ba dintr-un altul al satului, ţipete disperate:

 

– Văleo, mămico, nu mă mai bate, că am fost cuminte şi harnic!…

 

Mă ardeau strigătele nevinovaţilor şi aproape că începusem să le urăsc pe toate mamele de pe uliţă, fără să fi aflat că şi Iorga, în 1904, scrisese de rău despre habotnicia bunicilor lor. Dar tot nu realizam că şi muncile de peste zile însemnau o cruzime, poate că mai cumplită şi decât bătăile materne din fiecare seară.