copilul care am fost cândva (II) | Dragusanul.ro

copilul care am fost cândva (II)

 

Muzu

Venea colhozul şi o nelinişte tulbure se furişase în oameni. În Mereni nu s-a făcut niciodată politică, dar vestea venirii colhozului părea atât de înspăimântătoare, încât eu îmi închipuiam colhozul ca un balaur, precum cel din icoana de carton a Sfântului Gheorghe, care trebuia răpus bărbăteşte, fără să intri în panică. Îţi ţii cumpătul, priveşti dragonul în ochi şi vâri în el un drug ascuţit, ca să-l răpui şi să scapi satul de primejdie pentru totdeauna. Fratele mai mic al tatei, Gheorghe, singurul om din sat căruia i se zicea „nenea”, anticipase primul cursul vremii şi înfiinţase o întovărăşire, „1 Mai”, în care concentrase, pe moşia Putreda, pământurile oamenilor care îşi închipuiau că, dacă vor da râpele şi pământurile sterpe întovărăşirii, le vor scăpa pe celelalte, cele mănoase şi din belşug udate cu sudoare, iar în vremurile grele pentru ţară, şi cu sânge. Numai că întovărăşirea nu însemna decât un început, un fel de glas de trâmbiţe, care vesteau marea ocupaţie. Oameni chibzuiţi, care cântăreau temeinic, întotdeauna, perspectivele, merenarii au încercat să tragă de timp, dar fără a se împotrivi pe faţă. Mulţi dintre ei trecuseră prin urgia războiului şi ezitau să iasă în calea unui alt martiriu. Chiar şi Sâlică Murariu, care scăpase din încercuirea de la Cotul Donului, dar fusese rănit la gât pe aliniamentul Iaşilor, suferind, o întreagă viaţă, de spaima retrăirii bătăliilor de la Don, ori de câte ori se închega o ploaie cu tunete, chiar şi el, cel care, după demobilizare, se făcuse jitarul pământurilor noastre, simţea că nu mai are putere să lupte pentru pământ şi se sleise în resemnare, învelindu-şi mult mai strâns în bandaje arsura încă vizibilă a rănii de la gât, iar când începea să plouă cu tunete, se certa cu Dumnezeu, cerându-i să oprească măcelul nedrept, cu care ne asupreşte neamul. Era un om bun şi de o onestitate singulară acest veteran de război, care avea o căsuţă în vecinătatea gospodăriei noastre şi o grădină hat în hat cu grădina noastră. La prăşit nu prea conta, dar la secerat ne chema, să fim martori şi să recoltăm cu dreptate. Mie îmi povestea multe, poate şi din pricină că eram protejatul camaradului său de război, Mihai Bârzu, maistru sudor neîntrecut, luat din încercuirea de la Don cu un avion militar special şi dus la Giurgiu, ca să facă uriaşa conductă de petrol de peste Dunăre. Sâlică, fiind doar ţăran, a rămas acolo, în iadul pământesc, dar, împreună cu alţi câţiva ţărani, a răzbit prin liniile ruseşti şi s-a întors în ţară.

 

– Pe aliniamentul de lângă Iaşi, unde ne regrupasem, un glonţ rătăcit mi-a ars pielea gâtului, fără să mă rănească. Doar o arsură, colo, care nu se va mai vindeca vreodată. Simţeam că-mi pierd minţile. Trecusem prin atâtea în iadul de la Don şi mintea lupta odată cu mine, ajutându-mă să răzbesc. Se despica cerul şi se prăbuşea asupra sângelui care mustea pământul, dar nu-mi păsa, pentru că ştiam că numai de mine depinde dacă voi ajunge sau nu acasă. Şi mi-era atât de dor!… Ştii, băiatule, dorul e ca o lumină călăuzitoare, care îţi întremează trupul şi-l duce, îl duce, îl duce…

 

Se concentra, apoi, asupra sapei şi începea să mângâie pământul. Nu izbea niciodată nici măcar asupra crustelor pietrificate, ci mângâia ţărâna cu ascuţişul curbat al sapei, iar pământul devenea supus şi se lăsa modelat în voie. Câtă vreme prăşea, Sâlică nu scotea o vorbă. Trăia o poveste de dragoste aidoma Soarelui în primăvară. Pe piepţii cămăşii, sub pufoaica de care nu se despărţea nici în cele mai călduroase veri, străluceau panglicile colorate ale câtorva medalii, însemne ale bravurii pe care refuza să le arate cuiva. Nici măcar mie, care eram adesea martorul neaşteptatelor lui confesiuni, nu mi le-a arătat vreodată.

 

– Acolo, e iadul şi spaima, iar tu nu trebuie să ştii despre spaimă… Acolo e inima mea crucificată, băiatule, şi numai eu trebuie să-i aud cuiele blestemului din al şaptelea neam…

 

Şi se întorcea în muţenie, pentru a trăi ciudata lui cosmică poveste de dragoste. În ziua aceea vorbise prea mult şi-abia după alte câteva zile de tăcere s-ar putea să mai vorbească. Fie cu vechiul lui camarad de război, Mihai Bârzu, fie cu mine, dacă Dumnezeu îi va scoate pe cineva în cale. Credea pătimaş în Dumnezeu, dar asta nu-l împiedica să izbucnească în dese revolte:

 

– Tiii, pentru ce tuni şi bubui, Doamne? Ce-ai cu mine, vrei să mă scoţi din minţi?

 

Şi ridica armă sapa spre cer, apoi se prăbuşea în genunchi, scăpa sapa din mâini şi îşi apuca strâns bandajul rănii de la gât cu palmele. Îl priveam clătinându-se în faţă şi în spate ca un copac chinuit de vijelie. Lacrimi grele împleteau şiroaiele de ploaie pe obrajii lui, adânc săpaţi de răbojul vremii. Încercam să i le şterg cu mânuţa, şi-atunci el îşi lăsa bandajul şi o cuprindea cu palmele ca pe-o speranţă. Pleca fruntea asupra mânuţei mele şi plângea mocnit, fără să-l mai certe pe Dumnezeu. Aş fi vrut… Nu am ştiut niciodată ce aş fi vrut, deşi îmi tulbura sufletul un amestec usturător de milă şi de revoltă. Dar şi de neputinţă. În fond, revolta, ca şi plânsul, nu este decât o reacţie instinctuală a neputinţei.

 

Cu tata şi cu Muzu, în ogradă

 

Când a înţeles, cu amărăciune, că nu scăpăm de colhoz, tata a scos paiele din standolă, lăsând pe pământul uscat o pătură de paie uscate, apoi a demontat carul bucată cu bucată, aşezându-le grijuliu unele lângă celelalte. Într-un colţ, a aşezat plugul, tragla şi grapa, apoi a acoperit totul cu paie, până la grindă. O zi întreagă, din zori şi până în noapte, a trudit tata cu această adevărată înmormântare a rostului său pe acest pământ, apoi a luat trişca şi, vreme de câteva ceasuri, a scrâşnit, iarăşi, nişte cântece. A doua zi, la revărsatul zorilor, a scos boii porumbi din grajd şi a pornit către gara din Burdujeni. Mama îl urma plângând, în urma boilor, iar mie mi se rupea sufletul, pricepând că înmormântarea de ieri încă nu a luat sfârşit. Dincolo de liniile gării din Burdujeni erau nişte saivane, în care erau închise vitele cumpărate pentru abatorul din Burdujeni. Tata a intrat într-un saivan, iar boii slobozi l-au urmat. Cineva a tras poarta din lătunoaie, peste care tata a trecut anevoie, cumplit de ostenit. A luat banii şi am plecat, fără să mai privim înapoi. Doar pe podul de peste calea ferată ne-am oprit puţin, cât să aruncăm o privire spre saivanele în care ne lăsasem boii, cărora încă nu apucaserăm să le dăm nume. Tata avea ochii umezi şi faţa ca spuma laptelui dintr-odată împietrită. S-a întors înciudat şi a păşit ostenit spre Burdujeni. În următoarea zi, urma să se angajeze zidar şi dulgher la Staţiunea de Maşini Agricole din Salcea. Seara, la difuzor, am auzit că tata s-a înscris în colectiv, iar mama, topită de atâta plâns, abia dacă şi-a uşurat sufletul cu un suspin, resemnându-se. La difuzor începuse să cânte fanfara lui Modest din Chilişeni. Armonii vesele şi săltăreţe ţâşneau din petecul de pânză rară a difuzorului, apoi se prăbuşeau, ca frunzele în noiembrie, prin imensul cimitir în care se prefăcuse casa noastră.

 

A doua zi, duminică, cei patru feciori ai văduvei Adela lui Mihai Gâză s-au reunit ca de obicei, dar de data asta în casa noastră. Apoi au venit mămuţica Adela şi fetele ei, cu bărbaţii, Ileana măritându-se, între timp, cu un tânăr şi frumos ceferist, Ghiţă Sârghe. Noi, copiii, am fost trimişi să ne jucăm prin ogradă. Am scos mingea, iar vărul Mihai, fiul lui Petrache, cel mai mare dintre veri, ne-a învăţat să jucăm fotbal. Primul pare să fi prins şmecheria Muzu, dulăul nostru ciobănesc, neîntrecut în a dribla, conducând mingea cu botul. Era mare veselie între noi, verişorii. Doar în casă stăruia întristarea, risipind o tăcere grea ca o pâclă.

 

Spre seară, neamurile au ieşit pe prag. Neaşteptat de relaxate, s-au sărutat de despărţire, ca de obicei.

– No, să vedem ce va fi. Nu ne-au stârpit pe noi sărăcia şi războaiele,  nu ne va veni de hac nici colectivul, a zis naşul de cununie al părinţilor mei, Nicuţă.

 

Şi toţi i-au dat crezare, pentru că Ion Adeli, alintat Nicuţă, cel mai mare dintre fraţii Gâză, făcuse războiul de la capăt, la capăt, ca mitralior, şi s-a întors acasă fără nici o rană. Iar când sătenii întrebau despre acest miracol, naşul Nicuţă, căruia îi port cu mândrie prenumele, răspundea amuzat:

– Deşi eram mitralior, nu am ucis nici un om. Am tras, întotdeauna, doar înspre zările pustii. Iar dacă nu am ucis pe nimeni, de ce aş fi fost eu ucis?

 

În timpul iernii, s-au făcut alegeri pentru prima conducere a colhozului. Partidul l-a propus pe vecinul nostru, fostul căpitan al Armatei Române Petru Climencu, iar câţiva oameni din sat, pe tata. A câştigat bădia Petruţă, care, astfel, a devenit primul preşedinte al Gospodăriei Agricole Colective „Viaţă nouă” din Plopeni, tata urmând să fie primul contabil şef, funcţie care îi convenea, până una alta, adică până la durarea gospodăriei comune a obştii. Era mult de lucru: se construiau grajduri şi, odată cu ele, puţurile aducţiunii cu apă de pe pârâul Şfaragului, apoi magazii, hambare, o clocitoare de ouă cu lemne, fierăria, atelierele de tâmplărie, ba chiar şi un parc adevărat, împrejmuit cu gard înalt din leaţuri distanţate, cu o fântână arteziană rotundă în mijloc, pe care o durase tata cu mâinile lui, modelând, pe pietrele ţâşnitorii, câteva broaşte din ciment, care se mai pot zări şi astăzi. La intrare, tot tata zidise, împreună cu bădia Mitruţă Şutac, un arc de triumf, vestitor de „Viaţă nouă”, pentru că oamenii nu numai că îşi doreau, ci chiar îşi şi asumau o viaţă nouă.

 

Când toate construcţiile au fost gata, tata a mers la vecinul Petruţă Climencu şi i-a cerut să-l mute brigadier zootehnic.

– Dar pierzi la leafă, Iluţă!

– Da, dar îmi păstrez rostul.

 

Vitele şi caii satului au fost aduse, încetul cu încetul, în noile grajduri, dar ţăranii încă nu-şi pierduseră spiritul obştesc, în ciuda faptului că mulţi dintre ei începuseră să lucreze prin noile combinate din lunca Sucevei, întorcându-se, în fiecare seară, pe jos, peste dealul Burdujenilor, cu câteva lătunoaie sau scânduri pe umeri. Pământul se lucra împreună, în echipe vesele, care cântau de mama focului, ca să-şi uşureze munca. Noi, copiii, adunam buruienile în snopi, iar seara mergeam, împreună cu părinţii, la vitele voastre, ca să le hrănim şi să le mulgem, să nu se bolohănească, Doamne, fereşte! Învăţasem de mic să mulg – mai târziu nici nu se poate învăţa – şi, deşi ne rămăsese în grajd o vacă albă tânără, care mă înnebunea cu afecţiunea ei, lingându-mă îndesat pe frunte, când îmi era lumea mai dragă, nici pe cea roşie, cu o pată albă pe bot şi cu piepţii bălţaţi, din grajdul colectivei, nu o puteam lăsa de izbelişte, mai ales că ne purta dorul şi se bucura ori de câte ori ne vedea.  Abia după aducerea unui lot de vite de rasă, care să înlocuiască dragele noastre vietăţi, grajdurile gospodăriei colective nu au mai interesat pe nimeni şi au fost aduşi ţărani de la Sarafineşti şi de la Corni, pentru care s-au durat dormitoare şi o cantină, care adăposteşte, astăzi, sediul asociaţiei agricole. Am fost cu tata, într-o căruţă, la Sarafineşti şi la Corni şi ne-am întors cu o ceată faină de tineri harnici şi prietenoşi. Ei au adus, în Mereni şi Plopeni, obiceiurile de iarnă ale cetelor cu mascaţi, pe care le însoţea întregul sat, de la o casă la lata, ca să se bucure de o astfel de misterioasă minunăţie. La noi nu mai existau obiceiuri şi nici porturi naţionale, iar explicaţia aveam să o găsesc, peste decenii, în faptul că satele acestea au fost populate masiv, de către boierul Balş, cu iobagi aduşi de pe la moşiile lui din Bucovina şi cu răzeşi din părţile Boianului, care şi-au vândut cu bani buni moşioarele strămoşeşti, cumpărând în Moldova mult mai multe pământuri, dar fără să predomine o anumită provenienţă, care să fi împământenit obiceiurile satului din care au venit. Iar răzeşii, care au tot trăit izolaţi, nici nu prea aveau obiceiuri, pentru că le pierduseră odată cu boieria, la care, pe la 1860, au renunţat de bunăvoie, ca să poată păstra în gospodărie, fără a fi încorporat, pe mezinul familiei. Obiceiul acesta al folosirii copiilor ca mână de lucru gratuită în familie a durat, ba a şi revenit, după reforma agrară din 1992.

 

Dar atunci, când s-a făcut colhozul, în 1963, şi când eu intram în clasa întâia, rostul acesta îndătinat încetase să mai conteze, aşa că toţi ţăranii îşi îndemnau copiii să înveţe şi să se facă domni. „Învaţă, măi băiete, ca să nu munceşti ca mine!” devenise noua raţiune a satului, fără a consacra şi un rost, dar militând pentru o împlinire mediocră în trândăvie. Probabil că de asta noua tehnocraţie, pe toată durata comunismului, se mulţumea cu statul de arendaş al unor colectivităţi de oameni, fără să performeze în meseria studiată în facultate, dar dispunând, după bunul plac, asupra unor muncitori cu adevărat pricepuţi. Numai din Mereni, de pildă, au primit, în repetate rânduri, „brăţara de aur” a profesionismului de înaltă clasă în România trei vecini, dintre care doi fraţi, electricianul Costel Gâză, strungarul Leunuţă Sârghe rectificatorul Petruţă Sârghe.

 

În prima zi de şcoală a fost ca şi cum mi s-ar fi dăruit o nouă mamă, Veronica Robilă, de altfel rudă prin alianţă cu noi. În Mereni profesau două învăţătoare tinere şi frumoase, Sava şi Robilă, amândouă din Burdujeni, de unde făceau naveta cu bicicletele. Podelele miroseau a petrol lampant şi a cărţi proaspăt tipărite, pe care mă temeam să le ating: dacă se sfărâmă. Le-am dus acasă şi am coborât grăbit pe gârlă, la un meci de fotbal şi, pentru că la o poartă lipseau pietrele, am pus sandalele mele drept marcaje. Seara, când am fost strigat acasă, eram atât de nerăbdător să le povestesc părinţilor despre ce mi se întâmplase în acea zi, încât am uitat de sandale, iar a doua zi, când să merg la şcoală, am mers să le caut, dar sandalele mele dispăruseră. Şi cum să mă duc eu, la şcoală, desculţ? Trebuia să le găsesc: poate că le-au pus băieţii pe undeva, de-a lungul pârâului. Am căutat, câteva ore, apoi am mers pe tarlaua Şfaragului, unde ştiam că lucra echipa mamei, chibzuind cum să încep să-i spun despre nefericita întâmplare. Şi numai ce-l văd pe tata venind, călare pe armăsarul arab, pe care-l salvase de la ucidere, folosindu-l la călărit, şi descălecând din goana calului:

 

– De ce n-ai fost la şcoală, măi?

– Pentru că mi s-au furat sandalele…

Furios, tata m-a bătut rău, dar pentru prima dată în viaţă. Apoi a încălecat şi s-a dus vijelie.

 

Zăceam în volbura care învăluia drumul vechi, sub o jarişte de salcâmi. În viitor, ori de câte ori urma să mi se întâmple ceva rău, visam că învăţ în volbura aceea, de sub salcâmi. Plângeam. Ooo, dacă l-aş fi prins pe hoţul săndăluţelor mele! Plângeam. Unde să mă duc? Încotro s-o iau? Am ajuns de râsul satului: am lipsit de la prima adevărată zi de şcoală.

 

Spre seară, am auzit-o pe mama strigându-mă. În sat era un obicei ca mamele să-şi strige copiii, pentru că ştiau, din propria lor copilărie că, oriunde ar fi, copii le aud. Valea Merenilor are o acustică minunată. În fine, îmi fac trebuinciosul curaj şi mă îndrept spre casă: dacă nu mă mai vor, să mă omoare şi gata. Deschid poarta cu hotărâre şi o văd pe mama, cu o nuia în mână:

 

– Şi dumneata, mamă?

Mama a râs ruşinată şi a zvârlit nuiaua.

– Hai şi mănâncă!

 

Nu-mi era foame, deşi nu pusesem nimic în gură, pe tot parcursul zilei şi nici nu eram de părere că mai merit mâncare. Muzu îmi lingea rana de la genunchi, căpătată în meciul de ieri. Mi se desprinsese, tot ieri, şi unghia de la degetul mare al piciorului stâng. Nici dacă le-aş avut, n-aş fi putut purta săndăluţele. Am rămas pe prag, cu Muzu lingându-mi rănile. Şi cele văzute, şi cele nevăzute. Pentru că i se rupea inima, mama nu a mai insistat, mai ales că urma să vină şi tata şi am putea mânca împreună.

 

Când a venit, tata m-a luat cu blândeţe de mână, iar în faţa mesei m-a ajutat să urc pe scaun. Mânca tăcut, îngândurat. Eu încă nu puteam să mă ating de mâncare. Nu-i purtam pică, deşi încasasem prima şi ultima bătaie în această viaţă. Simţeam, însă, că nu pot să înghit nimic. Nici mâncare, nici bătaie.

 

Tata şi-a aprins o ţigară, şoptind odată cu slobozirea fumului cenuşiu:

– Să nu mai faci! Şi, mai ales, să nu te culci niciodată pe lacrima cuiva!

 

Nu m-a îmbrăţişat, nu-i stătea în fire, iar mie îmi stăruia în auz propoziţia care, în timp, avea să devină esenţa credinţei mele creştine şi omeneşti:

– Să nu te culci niciodată pe lacrima cuiva!