copilul care am fost cândva (I)

Sigiliul bisericii din Plopeni

Dacă rătăcesc cu gândul spre copilul care am fost cândva, trăiesc senzaţia aventurării într-o pustietate de dincolo de zidurile de cărţi, cu care am încercat să mă aflu şi să mă durez în anii din urmă. Urc un drumeag, care însoţeşte malurile unei văi nesfârşite, şi păşesc printr-o preistorie pietrificată, în care mi-a fost dat să desluşesc lumina zilei. O pădurice de sălcii, arini şi răchite, doldora de fânaţuri înflorite, scurtează orizontul cu brutalitate, la fel ca dealul Dobroaiei, care, întotdeauna mi s-a părut a fi născocit drept soclu, dacă nu cumva chiar altar pentru răsăritul Soarelui. Dincolo de pădurice, în curtea unei gospodării bine închegate, un copil învaţă să meargă, încleştându-şi mâinile în părul mătăsos al unui dulău ciobănesc, căruia stăpânii i-au zis Hurmuz, apoi, pentru că fărâma de om care am fost cândva nu-i putea zice decât Muzu, Muzu i-a rămas numele.

Încerc să înţeleg cum am izbutit să evadez din preistorie şi să hălăduiesc de-a lungul şi de-a latul veacurilor, mă strădui să văd în copilul acele aura poeziei – har şi blestem de care am tot avut parte în viaţă – şi nu văd nimic altceva decât o cuminţenie naivă, clipă de clipă modelată de întâmplări şi de personaje ale preistoriei fără de sfârşit a satului românesc. Îl aud pe tata cântând din trişcă şi retrăiesc aievea întoarcerea acasă, cocoţat pe drugul unui car cu fân, într-un sfârşit de vară tivit cu pulberea stelelor, şi parcă simt în palme fructele pârguite, pe care le desprindeam din crengile pe care degetele omeneşti nu le pot atinge de obicei, dar care vibrau vesele deasupra fânului din car şi deasupra cerului înstelat, din care culegeam, ca într-o taină încă netrăite, cele mai frumoase şi mai zemoase stele. Din când în când, în vreme ce tata cânta din trişcă, desfăceam câte o stea cu buzele şi mă înfruptam din veşnicie, în vreme ce tata domina pământ şi cer, dobândind aura tremurătoare a reîntâlnirii cu strămoşii. Îl vedeam cum urcă în văzduh şi cum se prinde în horă, în jurul focurilor sacre, împrăştiind cărbunii dintr-o zare în cealaltă. Şi mă dureau frunzele, şi mă usturau culorile culese de frunze din focurile străbunilor, pentru a saluta miracolul dintre pământ şi cer, înainte de a se întoarce în pământ, duse cât mai departe de respiraţia vijelioasă a dumnezeirii.

Cu palmele sub ceafă, întins, lângă drug, deasupra fânului proaspăt cosit, priveam cerul pe care horeau strămoşii, străduindu-mă să înţeleg cum ar fi, dacă eu nu aş fi. În fiecare vară, după aceea, pentru că mi se punea pătuţul în ogradă, priveam cu nesaţ cerul înstelat, iar sufletul şi imaginaţia mi se brumau cu inefabil, cu o stare ciudată, pe care obişnuim să o numim poezie. Dar nu ştiam nimic despre poezie, pe atunci, şi nici nu auzisem vreuna, fiind prea ocupat cu priceperea rosturilor vieţii ţărăneşti, aceleaşi de la începutul lumii şi la fel de ostenitoare şi, totodată, de reconfortante. Într-un sat nu există decât satul dintr-un hotar în celălalt. Ce se întâmplă aiurea nu contează şi nu interesează. Iar un copil trebuie să înveţe de mic cum să are, să semene, să prăşească, să cosească, să adune recoltele, să modeleze lemnul, să pună şi să închege stâlpii pentru casă, să-şi facă singur toate cele necesare vieţii, ca să nu fie vreodată nevoit să cumpere. Aveam, în cămara podului, un banc de tâmplărie, cu toate uneltele atârnând de cuiele bătute în pereţi, şi eram pus, adesea, să geluiesc scânduri, chestie care îmi plăcea nespus, pentru că auzeam cum cântă lemnul armoniile culese, de-a lungul vieţii de copac verde, din muzica stelelor din cer. Când geluieşti o scândură, nu faci decât să dai sloboadă cântecului pentru întoarcerea lui în stele şi mult mai departe, în zâmbetul curat şi plin de prospeţime al dumnezeirii.

După ce dulăul nostru, Muzu, m-a învăţat să merg – parcă îl văd cum îngenunchea lângă mine, după fiecare cădere, ca să-l pot apuca de coamă şi să mă ridice în picioare –, am descoperit vietăţile noastre. În curţile ţărăneşti nu trăiesc animale, ci vietăţi, care te ajută, dar pe care trebuie să le îngrijeşti şi să le iubeşti, pentru că fac parte din familie. Răsfăţaţi erau cei doi boi, Gică şi Marinică, primul porumb, celălalt bălţat, primul adesea impulsiv, celălalt blajin şi iubitor, care aduceau în casă o grămadă de bani, ba din arat, ba din transporturi grele la depozitele gării din Burdujeni sau la moară, ba din călcatul lutului din care urma să se facă chirpici pentru fiecare nouă casă din sat.

Claca de chirpici însemna un ritual fantastic, care dura trei zile, începând de joi şi până în pragul duminicii. Joi, dimineaţa, se adunau într-un loc curat, aflat sub buza râpei celei mari a Mereniului, toţi bărbaţii satului, fiecare cu câte un hârleţ, şi doar cei mai bătrâni cu câte un târnăcop, şi aşteptau lăutarii, pentru care se pregăteau laiţe învelite în macaturi şi o măsuţă cu de-ale gurii. Când veneau lăutarii şi cinsteau întru trăinicia viitorului locaş, bărbaţii, care deja primiseră cânte un păhăruţ, ca să mai prindă puteri, feciorul care urma să se însoare, în toamnă, alegea locul şi săpa prima brazdă, iar lăutarii slobozeau măiastră cântare. Îndată i se alăturau mirelui patru fârtaţi, care săpau adânc în jurul brazdei de temelie şi, pe măsură ce săpătura se lărgea, intrau la muncă alţi tineri, apoi şi bărbaţii. Abia atunci când groapa era suficient de mare intrau şi bătrânii, care rostuiau, cu târnăcoapele, baza gropii, izbind, printre brazde, ici şi acolo, unde credeau de cuviinţă. Apoi se învelea săpătura cu un strat gros de paie uscate şi se turna deasupra apă din pârâu, adusă cu găleţile de băieţii mai răsăriţi, care, cu povară sau fără, tot într-o goană o ţineau. Iar când săpătura era suficient de muiată, tata îşi aducea boii, înjugaţi şi cu canafi roşii în coarne, şi pornea, cu pantalonii suflecaţi, să dea roată gropii, în sensul invers al rotirii Soarelui, deşi, acoperită de paiele aurii, groapa de temelie a unei viitoare case părea un soare pământesc menit săvârşirii de miracole cereşti. Din când în când, tata cerea să se mai toarne apă din pârâu ba ici, ba colo, şi mergea mai departe, urmat de Gică şi Marinică, boii lui credincioşi, care nu fuseseră loviţi vreodată cu biciul şi care îl urmau într-o ciudată tovărăşie. Până în seară, lutul era gata şi se acoperea iarăşi cu paie.

A doua zi, vineri, odată cu crăpatul zorilor, tata mergea, singur, doar cu boişorii lui, la groapa de temelie a unei noi case şi, până se adunau femeile, cu formele de chirpici, şi lăutarii, lutul era numai bun de lucru. Formele erau făcute din două scânduri, despărţite în două compartimente egale prin două capete de scândură şi fixate între două lătunoaie de salcâm, care serveau şi ca mânere. La groapă, bătrânii, cu furci şi sape, rostuiau lutul, îndepărtând pământul de prisos, apoi încărcau tărgile, pe care le apucau tinerii vânjoşi şi le duceau în fugă, avertizând „Vine! Vine!”, spre câmpul larg, pe care se desfăşuraseră femeile cu formele. Descărcau tărgile, aplecându-le într-o parte, din fugă şi reveneau să prindă rând la groapă, frământând pământul sub tălpi, în timpul aşteptării, pe ritmul melodiilor lăutăreşti.

Femeile puneau lutul în forme cu mâinile, îl călcau cu picioarele, ca să nu rămână goluri, îl netezeau îndesat cu palmele şi, după ce îl stropeau cu apa dintr-o găleată, în care muiau mănunchiuri de crengi de arin, ridicau forma şi o aşezau alături, stropind-o, iarăşi, cu apa desprinsă din frunzele crengilor de arin. Şi parcă vedeai cu ochii cum creşte, pe întinsul câmp din valea chirpicilor, un oraş ciudat de construcţii dreptunghiulare egale, un fel de Babilon în miniatură. Căci aşa spusese părintele Predeanu, la o predică de duminică, despre Babilon, că arăta, înainte de a se face turnul, aidoma unui câmp cu chirpici.

Între timp, tata îşi spăla temeinic boii şi-i slobozea, la păscut, pe dealurile din preajmă, iar la casa părinţilor viitorului mire se băteau pari în pământul livezii, care să susţină plăcile din scânduri negeluite ale meselor şi laviţelor. Vecinele şi rudele aduceau găini, pe care trebuia să le taie un fecior neînceput, care nu cunoscuse încă femeia, sau la nevoie, un copil mai inimos, şi se pregăteau bucatele, sub îndrumarea celor mai pricepute bătrâne ale satului. În oale dădeau un în clocot lin ciorbele de potroace cu tăiţei, sarmalele dolofane şi fripturile de pui la capac, în vreme ce cuptorul nu mai prididea cu coptul pâinii şi al cozonacilor. Că acuşi pică clăcaşii, şi nimeni n-ar fi acceptat să cuteze să-şi facă neamul de râs.

Spre seară, după ce chirpicii fuseseră acoperiţi cu câte un strat de pleavă de grâu, ca să nu-i muşte soarele sau vreo ploaie de vară, oamenii se spălau, pe îndelete, în pârâu, apoi plecau pe la casele lor, ca să se schimbe în haine sărbătoreşti. Lăutarii mai cântau, o vreme, lângă chirpici, înserării, apoi, când socoteau ei că a venit clipa, porneau agale spre casa de petrecere a clăcaşilor, cântând, pe cale, doar melodiile care prindeau în Mereni, mai ales variantele cântecului „Pădure, verde pădure”, care devenise, prin adopţie, un fel de imn al obştii. Pe drum, îi ajungea lumea din urmă, aşa că pe poarta gospodăriei părinţilor viitorului mire intra un adevărat alai de nuntă, pus pe şotii şi pe dans, iar strigăturile înţepau doar rubedeniile viitoarei mirese, care nu participau, după obicei, la clacă, poate şi datorită rolului de zână, de prinţesă din poveşti, pe care urma să-l interpreteze viitoarea mireasă, pentru care se dura o casă ca în poveşti. Iar masa de după clacă era aidoma unei nunţi, de la care numai mireasa şi socrii mici lipseau, deşi, acolo, la petrecerea clăcaşilor, deja se stabileau zilele când bărbaţii satului, pricepuţi în meşteşuguri, vor veni să înalţe casa, fixând tălpile, stâlpii, grinzile şi căpriorii, iar deasupra, steagul pomului verde, împodobit cu panglici colorate din pânză sau din hârtie şi câteva bomboane învelite în staniol.

O casă nouă se dura în maximum două săptămâni, prin truda întregii obşti, iar meşterul cel mare, ba năzdrăvanul Mitruţă Şutac, ba tata, ba vreun alt sătean, înrudit mai de aproape cu beneficiarul, cobora de pe streaşina din draniţă steagul casei, pe care ni-l oferea pradă nouă, copiilor. Şi nu ştiu din ce pricină eu am tot ezitat să gust din bomboanele pomului casei, chiar şi atunci când îl cobora tata, trăind senzaţia unui sacrilegiu, pe care l-aş comite, dacă aş muşca din fructele arborelui sacru, dăruit pământului de Sfântul Cer.

Şi mai exista o clacă, prin care satul mi se dezvăluia în adevărata lui splendoare, claca drumului de primăvară, care avea drept ţintă drumul din lungul satului, dar şi drumurile noi, care se croiau spre pământurile din Cioate, de la Grădinaru sau din Putreda. Pe vremea aceea, satul îşi îngrijea singur drumurile. Bărbaţii cu car sau cu teleguţe mergeau la prundurile apei Sucevei şi încărcau pietriş, iar femeile şi copii curăţau şanţurile, îndreptându-le, şi măturau panta de până în gard. Când venea prundişul, care se răsturna în movile, femeile şi copiii îl împrăştiau cu lopata, iar câte un bătrân priceput îl fixa cu maiul – o buturugă, cu doi drugi de salcâm drept mânere, cerând să se mai pună, în anumite locuri, câte o lopată-două de prundiş. La drumurile noi, din ţarină, lucrul începea cu maiurile, care bătătoreau bine pământul pe care urma să se aştearnă prundişul. Nu se săpau şanţuri, pentru că drumul, fiind îngust, trebuia să permită ieşirea din calea carului încărcat a celui fără de povară.

Bunica Firuţa avea încă patru fete de măritat, aşa că, după strângerea roadelor, urma să aibă mereu casa plină, pentru că vor veni flăcăii la fete, să-şi încerce norocul şi să intre în rând cu lumea. Pentru Aneta, Costică Paiu, poreclit Tusana, deja durase casă, pe care o înfrumuseţase cu fresce florale sau peisagistice vestita Areta din Suceava. O bătrână grasă şi astmatică, care vâjâia inspiraţia şi respiraţia, dar care fuma, în continuare ca un turc. Era din Mereni, dar plecase şi devenise artist reputat. Ca să te împlineşti, înţelegeam eu, trebuie să pleci. Şi mai era o casă, în capătul Palaghenilor, durată pentru Olimpia, de către Costel Ivan de pe Cracul cel Mare, tânărul care cânta la armonică de parcă ar tot fi visat cu ochii deschişi.

Nu mai era mult până la strânsul recoltelor, tata deja căra, cu carul cu boi, sfecla altora la depozitele gării din Burdujeni. La ultimul transport, m-a luat şi pe mine cu el. Pe peronul gării, am văzut două şiruri de ceferişti în aşteptare, apoi un tren, cu doar trei vagoane, a oprit pe linia întâi şi din primul vagon au coborât nişte domni de oraş.

– Cine-s domnii?, am întrebat, după ce tata se îmbrăţişase cu unul dintre ei, care-l recunoscuse în mulţimea ocazională.

– Comandantul meu din armată, Emil Bodnaraş. Iar cel din frunte e tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej… Acela înalt şi frumos e Ioan Gheorghe Maurer, iar cel mic şi chel, Chivu Stoica…

O singură dată am auzit acele nume şi habar nu am de ce mi-au stăruit în memorie. Domnii au trecut printre cele două şiruri de ceferişti, salutându-le, apoi, însoţiţi de aceştia, au urcat în câteva maşini şi camioane, care aşteptau în spatele gării. Noi am urcat în car şi am luat-o prin lunca Sucevei, pe drumeagul sufocat de stuf şi păpuriş, urcând dealul abrupt al bisericii Sfântului Dumitru, în jurul căreia erau îngăduite pentru popas carele şi căruţele ţăranilor. Tata a scos boii din jug şi i-a legat în jurul coşului carului, plin, pe jumătate, cu fân proaspăt cosit, apoi ne-am strecurat pe drumul strâmt de lângă cârciuma pieţii, „Mestecăniş”, dar căreia ţăranii îi ziceau „La Zoiosu”, spre locul viran din centrul Sucevei, de lângă cârciuma lui Werenka, deja pregătit pentru construcţii noi. Se adunase multă lume, dar a mai durat ceva până ce au sosit, pe jos, însoţiţi de Ene Ţurcanu şi încadraţi de ceferişti, domnii pe care-i văzusem la gară. Ioan Gheorghe Maurer a intrat în mulţime, strângând mâinile bătătorite şi îmbrăţişând copiii şi ţăranii. Aveam să-l reîntâlnesc, peste zeci de ani, în sala teatrului din Sibiu, dar nu am simţit nevoia să-i povestesc despre îmbrăţişarea de odinioară. Poate din dezamăgire, poate din ruşine.

De la o tribună improvizată au vorbit ceilalţi domni, unul câte unul, despre victoria împotriva imperialismului, şi doar Emil Bodnaraş a spus ceva şi pe înţelesul meu, despre asanarea luncii Sucevei şi construirea, în locul mlaştinilor şi a stufărişului, a zonei industriale a Sucevei. Mai târziu, când Chivu Stoica a zis nu ştiu ce despre colectivizare, tata s-a posomorât şi, scrâşnind o înjurătură, m-a prins de mână şi m-a scos din mulţime. Ne-am dus la „La Zoiosu” şi am mâncat, pentru prima dată în viaţă, trei mici. Tata s-a răcorit cu o bere, iar eu cu un sifon cu sirop de zmeură. Nici din sifon nu mai gustasem până atunci şi nici Suceava nu o mai văzusem până atunci. Nu cred că mi-a plăcut.

Pe drumul întoarcerii acasă, tata a cântat, întruna, din trişcă. Era pentru prima dată când cântecele mi se păreau pline de scrâşnete. Un fel de înjurături şi de pumni încleştaţi, ridicaţi spre cer. În zilele următoare, şi-a vândut boii, dar, după vreo săptămână, ca să nu-şi piardă rostul, a cumpărat o altă pereche de boi, înalţi şi porumbi, pe sub burţile cărora puteam trece, fără să mă plec, din fugă. Erau blânzi şi ascultători, aşa că îi puteam duce singur la adăpat în pârâu. Slobozi. Le vorbeam, ciripeam cuvinte şi eram fericit, gândind că, nu peste multă vreme, aceştia vor fi mândreţea mea de boi. Şi ai tatii, desigur, dar ai mei, pentru că au deja înţelepciunea de a mă recunoaşte de stăpân.

Într-o seară, mergeam, cu tata, la fratele lui, Petrache, să-mi cunosc verişorii, pe Mihai şi Marcela. În dreptul magazinului sătesc, ne-am oprit, iar tata a intrat să-şi cumpere ţigări. Mă jucam cu troscotul, care exercita asupra mea o continuă fascinaţie, de codru privit din cer. Pe drumul Dobroaiei se apropia, păşind ostenit, un bărbat drapat într-o lungă manta neagră din piele. Era înarmat până-n dinţi, iar în casa de lângă magazinul sătesc se dăduse alarma. O femeie bătrână, despletită şi desculţă, a ieşit în drum şi a grăbit împleticit spre bărbatul cu manta de piele, icnind, la fiecare pas, câte un „Nuuu!” disperat de vietate înjunghiată, dar băiatul nici măcar nu a privit-o. Nici măcar atunci când bătrâna a încercat să-l îmbrăţişeze, prelingându-se, chinuitor de încet, spre poalele mantalei, până în troscotul drumului, unde a rămas chircită şi icnind spasmodic: „Băieţii, mei! Copiii mei!”. Ajuns în faţa casei, omul cu manta neagră a zis, gros şi răguşit, printre dinţi:

– Ieşi, afară, jigodie comunistă!

Uşa s-a deschis încet, scrâşnind adânc, de parcă s-ar fi clătinat universul. Nu l-am văzut bine pe cel din cadrul uşii, pentru că s-au năpustit pocnete înspăimântătoare peste lume, iar bărbatul cu manta neagră s-a prăbuşit în troscotul de lângă picioarele mele, slobozind un pârâiaş vâscos de sânge ca vişina coaptă, din calea căruia mi-am ferit picioarele desculţe. Peste pragul casei se prăbuşise celălalt bărbat, într-o poziţie ciudată, cu trupul răsucit şi cu faţa îndreptată răutăcios spre drum. Cred că încă nu împlinisem patru anişori, când am fost singurul martor al acestui dublu asasinat politic, şi eram curios dacă sângele celui din prag se va uni cu sângele celui din troscotul de la poartă. Nu ştiam că erau fraţi, dar vroiam să văd dacă sângele li se va împreuna.

De prin casele din preajmă şi din magazinul sătesc oamenii au prins să se prelingă tiptil, ca umbrele, fremătând de teamă. Bătrâna despletită se ridicase şi privea zvâcnit când într-o parte, când în alta, când spre cer, frângându-şi mâinile. Încă murmura „Copiii, mei! Băieţii mei”, dar o făcea într-un scâncet abia auzit, deşi îmi închipui că scâncetul exploda asurzitor în adâncul bietului ei suflet.

– Fraţii Miherea!… S-au ucis între ei…

Nu am auzit mai multe, pentru că tata m-a smuls din mulţimea care încercuise locul în care un copil privea şiroirea sângelui prin troscot. Mă luase pe umăr, ca să ajungem mai repede acasă, întrebându-mă ce-am văzut, iar eu i-am povestit totul, chiar şi despre legănarea înviorată a troscotului, la udarea cu sânge. Deodată, tata m-a întors, m-a ridicat de subsuori, ca să mă poată privi în ochi, şi m-a întrebat îngrijorat:

– Şi nu ţi-a fost frică?

Nu mai ştiu dacă a râs sau nu, atunci când i-am răspuns cu sinceră naivitate:

– Dar ce-i aia, frică?

Sigiliul roşu al Plopenilor