a şaptea condamnare la viaţă

Încă îmi mai aduc aminte: mi se urâse să tot odihnesc în lumină şi am încercat o nouă evadare. A şaptea. Ştiam că, dacă mă desprind scânteie din întregul în care odihneam, voi risca o nouă condamnare la viaţă, în cine ştie care galaxie, dar nu mai rezistam. Să rămâi în lumină este ca şi cum nici măcar nu ai exista. Trebuie să te desprinzi, cu speranţa că vei aprinde o stea pe cer, ca să te întregeşti în propria ta lumină, în lumina care te defineşte şi îţi dă contur. Cu toate relele şi suferinţele care apasă asupra acestei identităţi vremelnice de stea sau de făptură care se caută pe sine. Ştiam că voi pierde, în vremelnicie, conştiinţa de sine a luminii, dar nu-mi mai păsa, sub povara cosmică a odihnei fără de sfârşit, din care am decis să mă desprind neodihnă. Aidoma unei scântei ruptă din para focului şi dusă de boare spre locul arid al stingerii definitive sau, dimpotrivă, spre cel al ierburilor uscate din mărăciniş, în care se poate săvârşi o nouă vâlvătaie.

Întemniţarea într-un trup al vremelniciei se numeşte naştere sau ursire, pentru că, simultan, ţi se dăruiesc cele trei ursitoare, trecutul, prezentul şi viitorul, trei poveri astrale, pe care trebuie să le duci sisific împreună, apăsat când de una, când de cealaltă, când de toate trei împreună. Atunci, în clipa ursirii, trebuie să ţii ochii închişi, ca să nu uiţi totul şi, la nevoie, să poţi trece dintr-o ursire în cealaltă, fără a urma ordinea firească, statornicită de soartă. Pentru că soarta nu-i decât o dogmă, iar eu, abia evadat din dogmatismul luminii, nu prea aveam chef să-l înlocuiesc cu un altul, deşi urma să mă supun logicii mentale ale noi vremelnicii, în care urma să ispăşesc o nouă condamnare la viaţă pentru delictul evadării din armonia universală, cu care, nu ştiu din ce pricină, nu mă împac în nici un chip. Memoria universală trebui fixată bine în subconştient, ca să o poţi accesa, la nevoie, prin visuri sau prin izbucniri artistice, adică prin răzvrătirile vremelniciei, numite îndeobşte creaţie. Dar nu am răgazul să o fac, pentru că, pe neaşteptate, pe ochiul meu intuitiv se aşterne o respiraţie caldă, iar două buze fremătătoare depun, cu inconştienţă, stigmatul unui sărut, care acoperă pentru totdeauna puterea de comunicare şi de făptuire a ochiului intuitiv. Încerc să mă apăr şi, când deschid ochii, cu gândul să îndepărtez şi să şterg sărutul, îmi văd mânuţele ciudate, altfel decât cele avute în alte vremelnicii. Apoi zăresc un chip duios de femeie tânără, o femeie frumoasă, cu păr arămiu, cu ochi albaştri, cu fruntea minunat boltită şi cu buze cărnoase, îndemânatic arcuite într-un zâmbet, şi rămân fascinat, cu ochii deschişi, în vreme ce ochiul meu intuitiv se închide, pentru toată durata vremelniciei, aidoma unei găuri negre din univers.

Dincolo de chipul tinerei femei, geamul înzăpezit până la jumătate al unei ferestruici dezvăluie un viscol nervos, zguduind şi zdrenţuind albele cearşafuri cereşti ale ninsorii, de parcă tainele dumnezeieşti ar îndrăzni o risipă de taine, cu care să-ţi mângâie şi să-ţi vindece sufletul, povestindu-ţi misterios despre măreţie şi provocându-ţi imaginaţia întru alegerea căii de după răscruci şi de după fântânile cărora le-au fost încredinţate spre veghe acele atât de des întâlnite răscruci. Ninge atât de copleşitor încât o linişte de început de lume îmi umple trupul, sufletul şi respiraţia.

– Deci aşa: astăzi, 25 ianuarie 1955, la ora şapte, dimineaţa, s-a născut… Ce nume îi dai băieţelului?

Întorc ochii şi zăresc o femeie înspicată, îmbrăcată în albastru şters, care notează ceva într-o condică.

– Ioan, şoptesc buzele care îşi aştern, iarăşi, respiraţia pe ochiul meu intuitiv.

– Ioan… fiul lui Ilie şi Viorica Gâză, domiciliaţi în satul Mereni, comuna Salcea, judeţul Suceava…

– Ioan, adică ştiutorul de cer, murmură femeia tânără şi frumoasă, căreia îi fuse ursit să-mi dăruiască trupul în care să ispăşesc condamnarea la viaţă.

E un trup bun, în care mă simt confortabil şi care suportă cu stoicism înfăşurările şi legările fedeleş, menite să-i protejeze proaspăta fragilitate. Simt că trupuşorul acesta, care mi-a fost încredinţat, ar avea nevoie de mobilitate, de o eliberare, de care mă bucur teribil, atunci când e slobozit din chingi şi se apropie de el un preot bărbos, cu odăjdii împărăteşti, ca să-l stigmatizeze cu cruciuliţe de mir, pe frunte şi pe încheieturi, şi cu câteva rugăciuni bolborosite cu gândul aiurea, dar după cum cere datina.

– Hm, Ioan!… Ca sfântul Ioan Botezătorul!, zice aproape înciudat preotul şi-mi stropeşte trupuşorul cu agheasmă rece, de parcă ar bate în el cuie de gheaţă.

Femeia tânără priveşte des pe ferestruica înzăpezită, timp de trei nopţi şi tot atâtea zile, lăcrimând uneori, în vreme ce o stranie îngrijorare îi înceţoşează privirile. A patra zi, însă, viscolul, pierdut, peste noapte, dincolo de zări, făcu loc unui cer nefiresc de albastru, pe care luneca, aidoma unei lebede de aur, soarele biruinţei, iar dincolo de ferestruică se zări o sanie cu doi cai, care fluturau mândri din salbele cu clopoţei şi tălănci, menite să alunge lupii din căile primejduite. Un tropot sacadat de cizme, dincolo de uşă, apoi în încăpere năvăli un bărbat tânăr, cu părul ca pana corbului şi cu faţa ca zăpada de afară.

– Tata!, se bucură femeia tânără. Ilie, vino să-ţi vezi băieţelul!

Ne zâmbim unul altuia, aşa cum aveam să o facem mereu, în timpul care ne-a mai rămas de trăit împreună, apoi trupul înfăşat şi legat fedeleş este înfăşurat într-o învelitoare maro, călduroasă şi pufoasă, numită bertă. Iar pe faţă i se pune trupului un tulpan, ca să nu-i vatăme ochişorii strălucirea omătului.

Troienele iernii, aşa cum avea să se întâmple în toţi anii copilăriei care avea să urmeze, crescuseră până la streşini, încât nu se mai vedeau gardurile şi copacii de prin grădini, care întindeau spre cer, aidoma unor naufragiaţi, degetele noduroase ale crengilor din vârf. Zăream iarna printr-o fantă a tulpanului care îmi acoperea faţa şi o priveam încântat, cu o stare a sufletului care nu avea să se mai potolească vreodată, când, pe neaşteptate, tata opri caii, îi întinse hăţurile mamei, apoi aruncă în omăt mantaua răzăşească cu platcă şi se îndreptă grăbit spre cârciuma evreiască, de pe locul actualului Cămin Cultural, în faţa căreia patru feciori de pe Cracul cel Mare se străduiau să-i biruie, în crâncenă încleştare, pe alţi trei, de pe Cracul cel Mic.

– Ce-i cu voi, măi derbedeilor?!, scrâşni şi se năpusti asupra lor, doborându-i în albul imaculat al troianului pe toţi şapte.

Mama împietrise de îngrijorare, iar eu, deşi nu înţelegeam mare lucru din întâmplare, am băgat de seamă că tata e stângaci şi tare îmi doream să-i seamăn în viitor, ceea ce, din păcate, nu s-a şi întâmplat. Întors la sanie, a scuturat mantaua, şi-a pus-o pe umeri şi a dat bice cailor.

– Şi doar mi-ai promis că nu ai să te mai baţi vreodată!, i-a zis mama, mai mult ca rugăminte, decât ca reproş.

– Dar nu m-am bătut, ci i-am potolit. N-ai văzut: derbedeii se băteau între ei…

Până acasă, n-au mai vorbit şi nici nu s-a întâmplat nimic. În casă era cald, iar o babă ştirbă trebăluia grăbită cu un sul de lână roşie, din care a ales două şuviţe, pe care mi le-a legat la încheieturile mânuţelor. Apoi luă din vatră doi tăciuni, pe care-i stinse într-un hârb, petrecându-mi aburul fumuros pe la nări şi bolborosind vorbe numai de ea ştiute.

– Lasă-l, mătuşă Porcira, nu-l mai chinui cu leacurile băbeşti! Că doar e zdrăvănel şi nu suferă de nimic!, o îndemnă tata, dar baba nu cedă aşa uşor.

– Nu că ar fi bolând, da’ trebuie apărat de deochiuri şi de năpastele celui rău!

Fumul aburos mă făcu să tuşesc.

– Iaca, iese răul!, triumfă mătuşa Porcira.

De pacostea ei vrăjitorească m-au scăpat, însă, alte vecine, care veneau cu rodiile, punând pe masă sticle cu ulei, pungi cu făină, zahăr, orez, prune uscate şi grămăjoare de fructe aburinde. Mama, bucuroasă, m-a slobozit din faşe, aşa că am putut să mă lăfăi în voie, zâmbindu-le binevoitor izbăvitoarelor de ocazie.

– Ptiu, ce frumos e!, scuipă spre mine Valeria Muraru.

– Ptiu, dar cât e de deştept!, adăugă Aneta Climencu.

– Ptiu, dar e mai neastâmpărat ca taică-su!, continuă Catinca Paiu.

Şi, tot aşa, stropindu-mă cu scuipat mai dihai decât preotul din Salcea cu agheasmă, femeile satului Mereni au venit să mă vadă, umplând masa cu daruri, iar tata le cinstea pe fiecare cu rachiu de cel bun, pe care, după cum aveam să aflu de la acele femei, îl făcea în cazanul lui şi al fratelui său, Gheorghe, care-i obţinuse şi autorizaţia de cazan comunal.

– Rachiu de cinci ani, îngropat în butoi de 50 de litri şi ţinut special pentru astfel de prilejuri!, se fuduli tata, întinzând, pentru a nu ştiu câta oară, tăblia de tinichea înfrumuseţată cu abţibilduri, pe care odihneau vremelnic păhăruţele pline ochi.

În curând, prin mulţimea femeilor se strecură o bătrânică straşnic de frumoasă, care-mi puse mâna pe frunte şi şopti o rugăciune. Pe dosul palmei avea o umflătură molatecă, rotundă şi cât o nucă de mare.

– Hai, vino să te strâng în braţe, puiul mămuţicăi!, îmi zâmbi şi mă înşfăcă ager, iar eu, încă fascinat de frumuseţea ei desăvârşită, am vrut să-i fur nuca de pe dosul palmei, stârnind hohotele privitorilor.

– Simte glasul sângelui, Adelo! Nu de pomană îi eşti bunică!, glăsui printre gingiile iritate mătuşa Porcira, iar bunica din partea tatii se stropşi amuzant:

– Eu, bunică? Eu sunt mămuţica Adela, Porciro şi aşa voi rămâne de-a pururi: mă-mu-ţi-ca!..

Lângă ea, discretă, înaltă şi la fel de frumoasă, bunica din partea mamei, Firuţa Bursuc, şedea în cumpănă, cu îndoială şi speranţă într-un amestec ciudat pe faţă:

– Cuscră Adela, mi se pare mie sau feciorul ista chiar seamănă cu Titulescu?

– Cu cine?

– Fratele meu, colonelul-procuror Zamfir Bolohan, a visat, în tranşeele din Tatra, că în neamul nostru se va ivi cineva important, care va semăna la chip cu Titulescu?

Mămuţica şi-a ieşit din fire:

– Şi de ce, mă rog, să semene cu Titulescu ăla şi nu cu Ilie Adeli, care îi este tată? Adică băiatul meu, Ilie, nu-i frumos şi deştept, ca fiu-său să apuce pe căi greşite şi să semene cu altul?

Dar nici bunica Firuţa nu se lăsă, cu una, cu două;

– Ia, dă-mi-l şi mie, să-l văd dacă este cel din prorocire sau un nepot ca oricare altul!

Mă examină atent, din creştet până în tălpi, deşi pe Titulescu nu-l văzuse, fără să ştie ce hram poartă, decât ca portret, într-o fotografie de pe biroul fratelui ei. Aşa că nu avea cum şi ce compara. Şi totuşi, continuă stăruitoare să mă cerceteze, mă întoarse cu faţa în jos, sprijinindu-mi burtica în podul palmei, apoi mă ridică până în tavan, ţinându-mă de subsiori, după care parcă mă aruncă în braţele mămuţicăi, în ciuda faptului că părea mulţumită de concluziile la care a ajuns:

– Da, el e. El ne va vesti!

Şi plecă, fără să-i pese de ce vor spune sau gândi celelalte femei.

Cum sărbătorile de iarnă trecuseră şi alt prilej de a cinsti un păhărel nu se mai ivea pe mândra uliţă a Merenilor, ţărani şi ţărănci se înşiruiau, câtu-i ziua până-n noapte, să mă vadă, iar tăblia de tinichea a tatii începuse să se ciobească, pentru că oamenii închinau în sănătatea mea din tot sufletul şi cu multă convingere. Dintre toţi, mie mi-au ajuns primii la suflet o codană nemaipomenită, Natalica Bîrzu, care venea, în fiecare seară să toarcă sau să coase împreună cu mama, şi un bărbăţel cu chipul brăzdat de încreţituri şi cu ţeasta netedă şi fără un fir de păr, care avea o voce de tenor veritabil şi care n-ar fi putut trăi fără cântec şi fără glume presurate în jur precum seminţele de grâu în dimineaţa zilei de Sfântul Vasile. Omuleţul acesta, de-o hărnicie neasemuită şi priceput în toate meşteşugurile necesare în sat, se numea Mitruţă Şutac şi avea doi fecioraşi logodiţi cu cartea, Ionică şi Stelucă, din Ionică, profesor universitar mai târziu, urmând să se desprindă Victor Şutac, pasionatul de astronomie, care avea să-i consacre Sucevei statutul pasiunii lui. Bădiţa Mitruţă era însurat cu o verişoară a mamei, Maria, una dintre cele mai frumoase femei din câte au existat pe aceste meleaguri şi de o bunătate lesne de încadrat în ceea ce numim sfinţenie.

În mod simbolic, dar din dorinţa de a încununa dragostea păhărelnică pe care merenarii, indiferent se sex, păreau să mi-o poate, tata a stabilit să ţină cumătria de sărbătoarea celor 40 de păhărele, pe care orice bărbat care-şi merită statutul trebuie să le dea duşcă, într-o singură seară, în memoria celor 40 de sfinţi martiri armeni, deşi botezul s-a făcut ceva mai devreme, spre altarul bisericii din Plopeni purtându-mă Petrică şi Maria Murguleţ – sora cea mare a mamei şi bărbatul ei, naşa mea fiind la fel de frumoasă şi de caldă la suflet ca şi Maria Şutac. Maria, Maria… Începusem să intru la griji, cugetând la însemnătatea prenumelor, dar nu am avut vreme să-mi duc dezbaterea intimă până la capăt, pentru că preotul, pe neaşteptate furios, îl întrebă, de trei ori, pe naşul Petrică dacă se leapădă de satana, apoi, tot de trei ori, dacă-l primeşte pe Hristos, şi, între timp, mă înşfăcă, fără să asculte răspunsurile, şi mă scufundă brutal într-o apă rece şi ostilă, care-mi făcu pielea de găină. Nu-mi plăcuse stropitul cu apă rece, pe care-l făcuse preotul din Salcea, la maternitate, iar scufundările în cristelniţa bisericii din Plopeni mi s-au părut curată tortură. Ţipam disperat, iar părinţii mei naturali, ca şi cei spirituali, naşii, se prăpădeau de râs, mai ales după ce şugubăţul Petrică Murguleţ, ascultându-mi atent disperarea, proclamă:

– Iluţă, cântăreţ din el nu ai să poţi face; şi nici popă. E afon de pe-acuma…

Noroc de naşa Maria, care mă şterse iute cu un ştergar de in, punându-mi sângele în mişcare, apoi mă înfăşă temeinic şi, în setea şi foamea mea de căldură, pentru prima şi ultima dată mi-a plăcut cetluirea cu pături şi feşe.

Cumătriile, deşi reprezentau o îndeletnicire petrecăreaţă pur femeiască, în cazul învremelnicirii mele a abandonat îndătinatul, mai ales că primarul Mihalache şi şeful postului de miliţieni, plutonierul Tomescu, anunţaseră, din vreme, „o descindere la faţa locului”, pentru a se încredinţa de calitatea spirtoaselor fabricate de fraţii Ilie şi Gheorghe Adeli şi dacă numitele trascăuri nu dăunează grav sănătăţii noului cetăţean al comunei Salcea, proaspăt botezatul Ioan Gâză. În plus, cum ar fi putut lipsi de la petrecerea dată în cinstea mea fraţii şi surorile tatii şi ai mamei, cu partenerii lor de viaţă, mai ales că mătuşa Maria, sora mai mare a tatii, se măritase, la Lisaura, cu Vasile Chibici şi ar fi însemnat curată nechibzuinţă să treacă apa Sucevei fără protecţia sigură a lui bădia Vasile? Oricum, primii au ajuns naşii de cununie ai părinţilor mei, Nicuţă – diminutiv de la Ioan, căruia, deci, îi moşteneam prenumele – şi Leonora Gâză, o femei superbă, cu înfăţişare şi gesturi de doamnă, pe care o plăcusem de la prima vedere. Apoi au venit, în grup compact, Petrache şi Viorica Gâză, Gheorghe şi Maria Gâză, Eugenia şi Ghiţă Colomiciuc, Emilian şi Clara Bursuc, Mihai şi Virginia Bursuc, precum şi surorile nemăritate încă Ileana Gâză, Aneta, Olimpia, Ileana şi Stela Bursuc. Bunicele, Adela şi Firuţa, ocupau locul de cinste, disputându-şi întâietatea de a mă ţine în braţe, când în încăpere s-a ivit, cântând la o armonică rusească, un flăcău din Palagheni, Costel Ivan, care nu avea ochi decât pentru sora mamei, Olimpia, iar după el, îmboldiţi de primar şi de şeful de post, trompetistul Stoica, de pe Cracul cel Mic, un viorist şi un tobar din Salcea. Ditamai taraful, chiar dacă improvizat, dar cu instrumentişti care prindeau melodiile din mers, iar când primeau câte un nou păhărel cu rachiu, cântau cu atâta patimă, încât şi morţii din cimitir, vorba lui Gheorghe Pascal, se ridicau şi veneau la gard, să asculte o jele, să ceară câte o ţigară şi să capete, eventual, câte un păhăruţ de cinste, pentru că plopanarii şi merenarii, chiar şi în mormânt, nu preţuiesc nimic mai mult decât cinstea.

Mai departe nu-mi prea amintesc bine ce s-a întâmplat, pentru că mătuşa Porcira, vecina noastră, îmi duse la buze păhăruţul ei cu rachiu de prune îndulcit, justificându-se în faţa celor două bunici:

– Să guste, doar… Să nu moară de poftă!…

Nu ştiu dacă m-am strâmbat sau nu, dar când am ţuguiat buzele spre pahar, primarul Mihalache a aplaudat, decretând cât se poate de oficial:

– Straşnic cetăţean a dobândit, astăzi, comuna Salcea!…