În slujba patriei, cu un bacalaureat inutil

Cu mama, pe când slujeam patria Fălticenilor

Examenul de bacalaureat a fost vesel, fără emoţii din partea cuiva, pentru că un „bastilian”, dacă ajungea la bacalaureat, nu mai avea probleme. Ştiam toţi suficientă carte ca să luăm bacalaureatul, pentru ca apoi să uităm toate inutilităţile cu care ne încărcasem minţile în cei patru ani de liceu. Şeful comisiei de examinare era un profesor de istorie de la un liceu de prin ţară, căruia i-am câştigat afecţiunea cu câte ştiam despre cel mai dificil subiect, la examenul la română: formarea limbii şi a poporului român. La teză, unde ni s-a cerut să scriem despre romantismul lui Eminescu, m-am aşezat sub aura sfântă a lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi am luat un 10, iar la oral, am poposit pe graniţele balcanologiei, propuse de boemul Konstantin Josef Jireček, exemplificând, însă, în argumentaţii, şi cu teoriile straturilor lingvistice în limba română, descoperite de Vasile Bogrea şi de Alexandru Bocăneţu, uimind pe toată lumea cu noutăţile pe care le scoteam din veacurile de mult apuse, datorită iniţierilor în continuitatea spirituală, de care am avut parte, în săptămânile de pregătire pentru examenele de corigenţă la matematică, din partea Domnului Profesor Haim Rimer.

A treia disciplină de examen era Biologia şi i-am zis lui Dorin Curecheanu, deschizând manualul la întâmplare, ce temă o să-mi pice mie, şi ce temă lui; din păcate, nimerisem, iar protozoarele mele însemnau o adevărată problemă, faţă de evoluţia speciilor, cu care Dorin se putea descurca dansând. Când am tras biletul, pentru că şeful comisiei de examinare, istoricul acela pasionat, a văzut zâmbetele schimbate cu Dorin Curechianu, ne-a întrebat ce ne amuză şi, când i-am spus că noi ştiam, de ieri, ce subiecte trebuia să pregătim, ne-a privit cu scepticism.

– Domnule profesor, dumneavoastră vă plac protozoarele?, l-am întrebat, iar domnia sa a strâmbat din nas. Nici mie, aşa că vă propun, pentru o notă de 10, să vă scriu o poezie despre examenul de bacalaureat la Biologie.

Ademenit de propunere, a acceptat în principiu, dar a negociat nota, convenind, în cele din urmă, pentru un 8, pe care l-am şi luat. Nu ştiu ce şi cum am scris, pentru că i-am dat fila cu poezioara şefului comisie de examinare, care era tare înveselit de întâmplare. Patria, domnilor şi doamnelor, nu a pierdut nimic din pricina faptului că, în loc să iau un 6 la Biologie, pentru cât ştiam despre protozoare, am luat un 8, scriind un textuleţ liric amuzant. De diploma de bacalaureat nu am avut niciodată nevoie în viaţă şi nu mi-a folosit la nimic. Patria m-a chemat la datorie şi mi-a înfulecat hulpavă un an şi şase luni din tinereţe, timp în care nu am trăit chiar de pomană, pentru că am contribuit la stingerea unor periculoase incendii. Am plecat la Bucureşti, la Compania 8 Băneasa, pentru că, în vară, pe când am încercat, fără succes, să nimeresc la Drept, mă îndrăgostisem teribil de o copiliţă blondă din Braşov, pe care o cunoscusem în anturajul colegilor Dorin Curechianu, Roman Istrati şi Geta Munteanu, şi care intrase la Sociologie. După o lună şi jumătate de instrucţie, când am primit prima învoire, am mers să o întâlnesc. Am zărit-o, din tramvai, la Universitate (pompierii nu aveau zone restricţionate), şi mi-a fost atât de ruşine de ceea ce ajunsesem, încât n-am mai coborât. Am străbătut o bună parte a Bucureştilor pe jos, urcând spre Băneasa pe strada Galaţi, pe care fusesem, de curând, într-o patrulă profesională, apoi m-am plimbat prin preajma lacului Băneasa, pe care îl văzusem, în timpul orelor de instrucţie, doar din pas alergător şi prin ochelarii aburiţi ai măştii.

Şi mi-am retezat, acolo, pe malul lacului Băneasa, toate rădăcinile şi legăturile, fără să năzuiesc spre o brazdă roditoare sau spre o boare de vânt, care să mă ducă oriunde. Nu mi-a luat mult, până să înţeleg că tocmai intrasem într-o familie, în care viaţa fiecăruia depindea de toţi şi de fiecare în parte. Primul foc, unul uriaş, la rafinăria din Brazi, pe care camarazii o scufundaseră în spumă, menţinând, cu preţul vieţii lor, temperatura buncărelor de depozitare a petrolului, m-a făcut, a doua zi, să-i scriu mamei şi să-i mulţumesc că m-a crescut, cu sacrificii de care eram conştient, până la 19 ani. Subofiţerii de pe maşinile de luptă erau toţi foşti baschetbalişti de la „Dinamo”, cu excepţia unui subofiţer de front, sergentul major Ghiţă, şi aveau un cult al echipei dobândit firesc, şi de care făceau uz în orice împrejurare. Căpitanul de front, Petrişor Petre, era cel mai bun ofiţer din breaslă, care câştigase, drept premiu pentru România, la un concurs european profesional, o autoscară germană „Magirus”, cu deschidere de 200 de metri. Era atât de desăvârşit ca militar, încât nu avea nici o şansă de promovare, aşa că se relaxa în resemnare jucând şah şi purtând lungi discuţii pe teme istorice cu ostaşii care aveau astfel de pasiuni. Era un bărbat frumos, îndrăgostit de operetă, care purta cizme cu scârţ şi avea un mers cazon uşor trudit, care atrăgea atenţia. Îl sorbeau bucureştencele din ochi, când îl întâlneau pe cale, dar lui nu-i prea păsa. Era croit pentru viaţa de cazarmă şi pentru riscurile bătăliei cu focul.

În rândurile trupei, un artelnic din Târgovişte, fruntaşul Nuţă, un lipovean din Deltă, Vladimir Karpov, un munte de fecior din Neamţ, Nică, şi doi fraţi din Borşa, şi ei absolvenţi de liceu, fraţii Marian, erau camarazii pe care mă bazam cel mai mult, dar nu pentru prea multă vreme, pentru că, din nefericire, căpitanul Petrişor Petre fusese numit la Şcoala de gradaţi din Vitan şi era musai să-l însoţesc, ca nu cumva să moară de plictiseală. Şi cât mi-aş fi dorit să rămân artelnic, în locul lui Nuţă, care urma să se elibereze, să merg pe la fermele militare şi să ascult, iarna, cum transpiră în cămări şi în beciuri fructele şi rădăcinoasele!

La şcoala de gradaţi, am făcut parte din grupa unui sergent maghiar, Piroş, adică Roşu, de loc de prin părţile Oradei şi care avea, prin acele părţi, o mulţime de iubite, cărora le scria, de două ori pe lună, după dictare, cu mâinile noastre. Nu avea treabă cu grupa, pentru că, sub pretextul că trebuie să învăţăm singuri comanda, rotindu-ne la conducerea grupei, ne lăsa de capul nostru şi pleca să se odihnească, în culcuşuri numai de el ştiute. Mergea cu noi numai la aplicaţii, iar comandantul şcolii, un fost învăţător din Flămânzi, maiorul Bădăluţă, pentru că ştia că Piroş e în stare să scoată balerci de alcool şi din piatră seacă, repartiza grupa noastră pe acoperişurile periculoase ale celor mai izolate clădiri, dar sergentul, veşnic roşu la faţă şi din cauza acneei, se încingea cu o cordiţă de siguranţă şi cobora, pe furtunuri racordate între ele, până în locul cel mai apropiat de o cârciumă de cartier, de unde revenea cu raniţa plină de băutură şi mâncare, şi, după ce urca bagajul, se căţăra şi el lângă noi, urmând să încingem un chef de pomină. Un camarad, cu muzicuţa, şi eu, cu fluierul, asiguram ambianţa petrecăreaţă, pe un acoperiş de fabrică înclinat şi hoream, nepăsători, de se cutremura hala, nederanjaţi de nimeni, pentru că fostul învăţător din Flămânzi se temea de moarte ca de dracul, dar adora să pedepsească, aidoma unui veritabil fascist, generaţii întregi de soldaţi. Şi nu puţini au fost cei care, pentru că nu mai puteau îndura umilinţa, au profitat de primul serviciu de gardă din viaţa lor pentru a-şi trage un glonţ în cap, creierul lor ajungând, în stropi, până pe cazarmă.

Multă vreme, în timpul gărzii, nu se primeau gloanţe, cu excepţia pazei unor ambasade, şi tocmai se întâmplase că un maramureşean încăpăţânat, care ţinea indisciplinat glonţul pe ţeavă şi arma pregătită pentru foc automat, fusese atacat de trei terorişti, care vruseră să ocupe, în tăcere, ambasada Americii. Era o noapte de noiembrie, cu ploaie densă şi cenuşie, când cei trei s-au năpustit asupra maramureşeanului din parcul ambasadei, dar care, fiind pregătit, i-a secerat, împuşcându-i înşirat în picioare, mai-mai să le reteze gambele, dar fără a-i ucide, ci luându-i prizonieri. Incidentul a fost larg difuzat, în rândurile trupelor de interne, iar maramureşeanul a fost avansat, în regim de urgenţă, la gradul de sergent major.

Într-o noapte, la câteva zile după aceea, l-am zărit pe maiorul din Flămânzi strecurându-se prin teritoriul celuilalt post, pe care îl păzea un secui taciturn, dar excelent şahist, Ferencz. Mi-era teamă că o să-l prindă dormind, dar, privind mai atent, am zărit scapărul mucului de ţigară, pe care Ferencz îl plimba, franţuzeşte, după obiceiul lui, dintr-un colţ al gurii, în celălalt, apoi l-am auzit întrebând, cu voce dogită de fumat:

– Stai, cine-i?

– Maiorul Bădăluţă.

– Comandantul gărzii este?

– Nu este.

– Caporalul de schimb este?

– Nu este.

Atât a aşteptat Ferencz, apoi a tras glonţ scrâşnit pe ţeavă, ordonând cu voce tunătoare:

– Salt înainte, teroristule!

Şi l-a chinuit pe nerodul de maior timp de două ore şi jumătate, izbindu-l des cu bocancul în stomac şi cu patul pistolului automat în ceafă şi în obraji, iar când teroristului militar de generaţii i-au sărit ochelarii, Ferencz i-a strivit cu talpa, îndesat, aprinzându-şi încă o ţigară. Ploua îngheţat, se pornise şi un vânt nebun, iar în spatele meu se zărea discret butonul roşu de alarmă, dar nu am chemat pe nimeni. Când a venit garda de schimb, am tras de timp cu identificarea, chemându-i, unul câte unul, la identificare. Caporalul Moroşanu, care a înţeles ce se întâmplă în perimetrul lui Ferencz, a respectat disciplinat toate procedurile de recunoaştere şi abia după vreun sfert de oră am mers să-l schimbăm pe Ferencz, care a raportat că a luat prizonier un terorist. E drept că omul învelit în noroi şi zoaie avea o voce asemănătoare cu a maiorului Bădăluţă, dar mult mai peltică, iar noi, soldaţii, nu puteam risca siguranţa patriei, în baza unei neverificate presupuneri, aşa că l-am legat strâns în funii şi l-am dus sub duşurile reci, sub care maiorul ne băga după fiecare întoarcere din învoire, chiar şi când nu miroseam a băutură. A durat ceva, până ce apa l-a scos cât de cât la iveală din glod, şi-atunci a fost eliberat şi, în cele din urmă, iertat de un raport despre acţiunea lui necugetată, care a pus Şcoala de gradaţi în pericol.

Nu mult după aceea, Bădăluţă ne-a trimis, sub comanda locotenentului Lincariu, fost campion balcanic la caiac, împreună cu doi tineri ofiţeri, la Dinamoviadă, la etapa de tenis de masă şi de şah. Nu jucasem niciodată tenis de masă, dar nu contează, „un viitor comandat de grupă trebuie să se descurce în orice situaţie”, aşa că tinerii ofiţeri au câştigat toate seturile de tenis, iar noi, soldaţii Gâză şi Ferencz, împreună cu multiplul campion Lincariu, am câştigat disputele de şah, aşa că, în ciclul doi, când am venit la Fălticeni, înarmat până în dinţi, din ordinul generalului Briceag, fostul meu coleg de an, Constantin Maidan, viitor medic generalist, şi Miki Creţu, un absolvent de la celălalt liceu sucevean, viitor specialist ieşean, au refuzat să joace cu mine tenis de masă, deşi le-am jurat că nu am pus niciodată mâna pe paletă:

– Jeane, lasă-te de abureală: că doar am citit în ziare că ai câştigat Dinamoviada şi acum vrei să ne abureşti, ca să ne baţi măr…

La Fălticeni, era un plutonier adjutant bătrân, o mână de om, care mai avea puţin până la pensie, când s-a văzut nevoit să-şi ia bacalaureatul, ca să nu fie dat afară din armată. Era un om bun, înţelept şi viteaz, cu o casă de copii, domnul Dulgheru, pe care îl iubeam toţi, poate că la fel de mult ca întreg târgul Fălticenilor, pe care îl salvase de pârjoluri în multe rânduri. În fiecare seară, când eu şi Miki Creţu, care era furier, mergeam în centrala telefonică, să-i mai ţinem de urât lui Constantin Maidan, care, în timpul zilei, învăţa pe brânci pentru examenul de admitere la medicină, venea şi domnul Dulgheru, rugându-ne să nu ne supărăm şi să-l îngăduim şi pe el, că tare-i place să asculte câte le vorbim noi. Cu bacalaureatul s-a descurcat lesne, pentru că profesorii de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni nu puteau admite să-şi bată joc de un om bătrân şi care salvase, în atâtea rânduri, oraşul de la distrugeri.

Tare drag mi-a mai fost omul acesta, pe care l-am vizitat, în câteva rânduri, la cazarmă, şi după liberare, ultima dată împreună cu poeţii suceveni care m-au botezat, la Drăguşeni, Drăguşanul. În arma pompieriei, în care nimic nu este inutil, nici purtatul măştii, nici săriturile de la înălţimi tot mai mari, nici obositoarele exerciţii de creştere a rezistenţei, chiar că trăieşti o anume utilitate, într-o solidaritate aproape democratică, în memoria mea stăruind încă numele colonelului Tuică, al colonelului Găitan, al plutonierului adjutant Dulgheru şi al sergentului major Vultur.

Când a venit, în sfârşit, liberarea leatului meu, toţi au plecat, dar eu, Constantin Maidan şi Miki Creţu am fost reţinuţi în unitate pentru încă 24 de ore. Supărat, am mers în dormitorul soldaţilor, am cerut o uniformă mai largă de la pifani şi m-am culcat, dar îndată am primit ordin să mă prezint la comandantul Paladi. Mi-am tras uniforma şi, când am intrat în biroul căpitanului, maiorul Harapu, de la Comandamentul din Suceava, m-a întrebat blând:

– De ce porţi ilegal uniforma statului, caporale?

– Dacă sună alarma? Las un copil neştiutor să-şi pună viaţa în pericol sau merg eu?

– Nu sună nici o alarmă, am aranjat eu să nu fie nici un foc; mergi şi te schimbă în haine civile.

Când am revenit, mă aştepta doar Miki Creţu, care m-a condus într-o sală a restaurantului din centrul Fălticenilor, unde deja se pusese de un chef potolit. Ospătăriţele aduceau bucate şi sticle cu vin şi bere şi, pentru că eu nu suportam decât vodca şi romul, votcă şi rom mi s-au adus. Strânsesem, împreună cu Constantin şi Miki, nişte bani, pentru zilele de după liberare, aşa că nu-mi păsa dacă vom plăti noi masa. Maiorul Harapu mi-a întins, peste masă, un „Certificat de bună apreciere”, ceva mai util decât diploma de bacalaureat, care recompensa faptul că, în ziua anterioară, când a izbucnit un incendiu pe tubulatura de aerisire a Filaturii din Fălticeni, am intrat pe tubulatură, legat cu o coardă, şi am stins începutul de incendiu mănunchi cu mănunchi. Câteva ore, am respirat doar prin cele două filtre ale măştii, iar când am ieşit afară, am sorbit stele nopţii oţelite cu nesaţ. Îi plăcuse maiorului Harapu iscusinţa demersului meu, aşa că a plătit domnia sa masa de adio, iar a doua zi, când am plecat din unitate, au sunat toate alarmele, iar soldaţii, inclusiv pifanii, ne-au salutat înduioşaţi. Şi parcă şi acum, când povestesc sumar, mă apasă acea înduioşare, drept pecete a unor făptuiri, primele de care chiar puteam fi mândru. Vezi, tată, vezi?