pe care îl voi scrie şi pe cruce!

*

n-ai vrea să fii, aici, un curcubeu

şi să-mi slujeşti doar ca divină punte?,

mă-ntreabă iar şi iarăşi Dumnezeu

aproape pregătit să se încrunte

căci eu refuz păşirile încete

şi tălpile de suflete prea sfinte,

iar Dumnezeu îmi zice: deci, poete,

rămâi întemniţatul din cuvinte

*

şi poartă-ţi lanţul verbelor flămânde

şi rănile adânci la-ncheieturi,

dacă lumina mea nu mai aprinde

tăciunii omeneştilor făpturi!,

chiar nu ştii, Doamne, izbutesc să spun

câtă lărgime sacră-i în cuvânt

şi libertatea vrei să mi-o răpun

cioplind iluzii de lumini pe vânt?,

 *

nu vreau să par în ochii tăi proscris,

dar gândul meu de muritor mă duce

înspre-a alege cântecul nescris,

pe care îl voi scrie şi pe cruce!

cântec în lanul cu răsărită

*

în soarele sub care mai exist

o să mă-ntorc cu clipa ce-o să vină

să-mi desluşească lacrima lui crist

prelinsă dintr-o geană de lumină,

făclia lui, în trupul meu închisă,

vâsleşte larg din aripi spre tării,

iar veşnicia uneori promisă

fărâmelor de soare şi vecii

*

prin trupul meu ades pietrificată

de candela cuvintelor nescrise

se face suflet viu şi îmi arată

conturul ancestral al altor vise

încât nu mai pricep unde e sens

şi unde e ştiuta utopie,

însă trăiesc atâta de intens

această omenească bucurie

 *

încât mă-ncred în viaţă, nu în moarte,

şi îmi depun cu calmă-nfiorare

drept mărturie pagina de carte

ca un reper al vieţii viitoare

*

hai, omule, sloboade-te din frici!

grafică de Nicolae Crasi

*

hai, omule, sloboade-te din frici!,

s-a auzit o voce dinspre cer

când mamele mai lăcrimau pe-aici

deasupra ierbii rouă şi mister,

pe când pocneau din bici alţi arendaşi

ai resemnării noastre seculare

ca să păşim prin iarbă fără paşi

şi fără urme mărturisitoare:

 *

aţi observat că nu mai sunt cărări?,

întreabă iarba, dar nu ştiu pe cine,

iar păsările lunecă spre zări

cu aripa în zbatere prin mine

de parcă m-ar târî spre libertate,

spre slăvile căzute în înalt,

şi-atunci mă iau de suflet, poate, poate

dintr-un copac l-oi duce-n celălalt,

 *

dar toţi copacii par să fi uitat

că-s gemeni cu un suflet de pe-aici

ca să îţi strig eu însumi disperat:

hai, omule, sloboade-te din frici!

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu

grafică de Nicolae Crasi

*

spun filosofii lumii ancestrale

că-ntâi şi-ntâi s-au auzit poeme

şi năvăliră preoţii pe cale

să ne explice cântecul, să cheme,

să prăbuşească lumea-n umilire

şi să o urce uneori pe cruce,

şi-atunci poeţii au orbit, s-apuce

pe altă cale şi să dea de ştire

 *

că-n vetrele din cer ne stau părinţii

şi tatăl nostru fără de păcate,

dar desfăcând cuvintele cu dinţii

poeţii dispărură din cetate

şi vin numai în zori, să ne privească

ciudatele lumeşti îngenunchieri

şi-ncătuşarea veşnică în ieri

din care să scăpăm nu se mai poate,

 *

de-aceea-mi ţin poemul pentru mine

drept spaţiu sacru-n care numai eu

să mă răsfăţ cu ce-i frumos şi bine,

şi nu l-aş da, să-l ceară Dumnezeu