prin risipirea frunzelor în vers

*

şi stăm alături, inima ne-ncape

lumină tu, eu umbră risipită,

iar zările mai freamătă din pleoape

şi-nalţă toamna-n ceruri ca ispită

şi-mi pipăi umbra şi ating lumina

şi-apoi îi beau preaplinul însetat,

fără să ştiu care o fi pricina

că toamnelor mereu le-am închinat

* 

poemele în care, împreună,

lumină tu, eu umbră de pripas,

am întrupat mestecenii, să spună,

să împrumute cântecului glas,

căci doar ce-i trecător cu măreţie

poate păşi pe cer şi pe pământ,

căci doar ce-i trecător e veşnicie

durată ca zidire de cuvânt;

*

şi stăm alături umbră şi lumină

în inima acestui univers

în care toamna-i vie şi deplină

prin risipirea frunzelor în vers

trezeşte-l tu şi-l risipeşte-n zori

*

s-a-nveşmântat în aur depărtarea

şi ziua se arată stup de miere

şi sufletul e numai închinarea

pe care încă nimeni nu o cere

deşi culorii i-a răpit desfrâul

unduitor de-mprospătări divine

şi-n depărtare văd cum urcă râul

spre căile lactee, să-şi aline

 *

păcatul lui de suflet în tânjire

neostenită de-a urca în cer,

de-a se-nfrupta din cosmica menire

a toamnei ce mă face să mai sper

în împăcarea frunzelor din iarbă

cu iarba care poate le-o cuprinde

într-un amurg – deja a prins să fiarbă

şi pe deasupra lumii se întinde

*

drept alt amurg, drept năvălirea care

risipele acestea de culori

le uită-n suflet veşnică-nchinare,

trezeşte-l tu şi-l risipeşte-n zori

răbojul vremii ostenit

*

amurgu-i fructul cel mai dulce

în care zemuiesc lumini

când pleacă frunza să se culce

sub veghea sacrei rădăcini,

iar rădăcina mea mă doare

fiindcă adâncul nu i-l ştiu

şi-mi rog apusul meu de soare

să mă ajute să tot fiu

*

întoarcerea neprihănită

la focul sfinţilor străbuni,

deja e zarea rumenită,

deja ei calcă pe cărbuni

şi dansul spumegă sălbatic

în jertfa timpului răpus

şi lungi fărâme de jăratic

de-a lungul zării s-au depus

*

să-mi dea de ştire că e toamnă

şi că mai am de împlinit

cuvântul care îmi înseamnă

răbojul vremii ostenit

să plec cu frunzele: mă laşi?

*

e toamnă iar şi sunt mesteacăn

cu frunza risipită-n vânt

şi-aştept ninsorile să treacă-n

destinul altui legământ

în care soarele măsoară

renaşteri chiar şi-n trupul meu,

deci trec cu toamna subsuoară

şi nu-mi mai pasă că mi-e greu,

 *

că frunzele mi-s ostenite

şi nu ar vrea să se desprindă

din umbrele neprihănite

care se-ncheagă în oglindă

de câte ori îmi caut chipul

şi nu e chip să-l regăsesc

de când îl vântură nisipul

pe necuprinsul pământesc,

 *

dar bine, totuşi, că e toamnă,

strivind clipitele sub paşi

ceasornicele mă îndeamnă

să plec cu frunzele: mă laşi?

români în Europa, bicisnice relicve

text scris sub impresia şi cadenţa cântecului “Greaţa”, ultimul, pe filmul cu concertul rockerilor

Mihnea Blidariu şi Andi Drăguşanul,

susţinut în foişorul din Parcul Central al Sucevei – postat în dreapta paginii

*

*

*

e linişte în ţară, iar urnele de vot

şi când nu te omoară te spulberă de tot,

căci urcă-n zarea zării aceiaşi politruci

strivind conturul ţării cu umbre şi năluci

şi nu rămâne-n urmă un suflet să respire,

ci umilita turmă ce-şi află împlinire

în jugul ce îl poartă drept nefiresc destin,

în România moartă n-am cui să mă închin,

*

de-aceea cu cobzarii vă strig necontenit:

aici, între fruntarii, prin naşteri aţi murit!,

dar vouă nu vă pasă, aveţi principii certe:

bucatele pe masă şi popii să vă ierte,

când biciul stăpânirii prin carne vă răzbate

spre zvârcolirea firii instinctelor uitate,

 *

purtaţi-vă, deci, lanţul, fiţi patrioţi creştini

şi întregiţi bilanţul cununilor de spini,

căci iată, vine popa ca să vă scurme-n tigve:

români în Europa, bicisnice relicve