desprinderea de urme pe sub paşi

*

cu trup de viscol te-ai născut, femeie,

şi-ascult în noaptea asta ireală

cum mâna ta se-nalţă şi descheie

prin ceruri primăverile de gală

ca să păşeşti apoi peste ninsoare

cu tălpile de iarbă şi-nfrunzire

să ţi se-nalţe iederi pe picioare

ca vegetalul să mi te respire:

 *

credeam în timp, dar timpul nu există,

l-ai risipit dansând printre planete,

eu l-am văzut prelins pe faţa tristă

când tu te-ai întrupat în alte fete

doar ca să-apuci de suflete drumeţii

şi să îi legi la stâlpul infamiei

şi m-a durut în roua dimineţii

prelingerea-n tristeţe-a poeziei

*

pe care tu, femeie şi mesteacăn,

într-o tânjire cosmică o laşi

drept dâră de lumină ca să treacă-n

desprinderea de urme pe sub paşi

prin cântec va aduce învieri

*

pe cobză iar s-au aşternut zăpezi

şi s-au pierdut şi urmele pierdute

şi nu mai ai în cine să mai crezi

ca să te doară cele ce-s durute

din răsărit şi până în amurg,

cu mult mai sus de stelele pribege

şi de lumini plăpânde ce se scurg

o nouă primăvară să închege:

*

ca un copac uscat sub viscolire

vibrează cobza veche şi-o aud

cum a-nceput doar ierburi să înşire

pe sub omătul aspru şi zălud,

cândva logodna cosmică s-o face

şi o să bem din cupele înalte

lumina zămislită să ne-mpace

definitiv cu treceri şi cu alte

 *

deşertăciuni ce vor clipi sub soare

ca roua minunatei primăveri,

aşteaptă, deci, cobzarul, dinspre zare

prin cântec va aduce învieri

cântec pentru mihnea blidariu

*

moto:

„Trăim într-o ţară sfâşiată de şacali
În timp ce iepuraşii tot mai ţopăie după „lideri providenţiali”…”

*

(www.facebook.com/mihnea.blidariu?fref=nf)

*

*

se plânge mihnea, de la cluj,

că-n ţara asta minunată

poporul iarăşi face sluj

în faţa celui ce-i arată

ciolanul naţional pozat

din unghiuri cât mai salivante

de liviu dragnea – ce bărbat

şi ce prostii perfect savante,

 *

dar vine viscolul şi-astupă

mizeriile triumfale

şi parcă-s cântecul de după

ninsorile provinciale

sub care îndurăm în pace

să dea cu biciul alţi netoţi,

că-aşa-i românul, n-ai ce-i face,

un veşnic păcălit de hoţi,

*

dar bine că-a venit omătul

cu alte amăgiri fireşti,

pe care le-or topi cu-ncetul

alţi dragnalăi din bucureşti

în trupul curgător al unui vers

*

de-atâtea invocări de primăvară

pământul a rămas fără ninsori

şi se aud doar umbrele pe-afară

vestind călătoriile din zori,

le va păstra auzul pe vecie

crezând că-s voci din ceruri picurate

şi vor dura mereu vremelnicie

sub alte galaxii însingurate

 *

şi dând de veste fără nici un rost

că-n veşnicie nu există veşti,

că fiecare este ce a fost

şi cât ai fost numai atâta eşti

chiar dacă speri că printr-o invocare

o să păşeşti dezlănţuit pe cer

pe calea unor păsări călătoare

durate pe nelinişte şi ger:

*

nimic nu se desprinde din cuvinte

şi nu durează-n largul univers,

şi-atunci de ce m-ai săvârşit, părinte,

în trupul curgător al unui vers?

pentru o nouă mântuire

*

e trist un neam fără străbuni

şi fără cer de închinat

doar beznelor abandonat

şi vetrei fără de cărbuni

şi sus şi-n preajmă fără scapăr

s-aşeze umbrele în rând,

deşi se trage din Luceafăr

şi nu mai ştie nici de când,

 *

e trist când duce în desagi

deşertăciunea drept povară

şi practic nu mai are ţară

ca să îi afle pe cei dragi

în lutul ei sau sus, în stele,

în mersul ierbii spre departe,

în închinările rebele

în care cade ca în moarte

*

trist neamul meu, atât de trist

în zilnica lui irosire

şi nu există nici un Crist

pentru o nouă mântuire