Poezie de ion dragusanul | Dragusanul.ro - Part 78

mai şiroieşte sângele din coastă

Radu Bercea n10

*

trec şiruri ostenite de drumeţi

din veac în veac spre veacuri împietrite

şi se aud dinspre acele vieţi

aceleaşi lanţuri tot mai ruginite,

căci nimeni nu ridică pumnul strâns

ca să alunge pasărea de pradă,

ci potopiţi de ură şi de plâns

drumeţii se încaieră-n zăpadă

*

gladiatori ai clipei ce se duce

căzând de spuza clipelor răpuşi,

din veac în veac răsare câte-o cruce,

dar din păcate nici chiar vântul nu-şi

mai aminteşte cine-a fost să fie

drumeţul ce purtase, înainte,

acelaşi lanţ şi cosmica urgie

în trecere spre fiu, dinspre părinte,

*

căci e în neam atâta dezbinare

şi un amurg ce de vecii adastă

şi-asupra noastră un apus de soare

mai şiroieşte sângele din coastă


a doua oară-n palma lui Hristos

Radu Bercea n32

*

un timp cu măşti a troienit pe-aici

şi nimeni nu mai ştie cine este

când trece ura scăpărând din bici

spre bezna de dincolo de fereste,

iar în noian de neguri se ascund

nescrise cărţi şi pururi împietrite,

vai, mamă, cât de sigur mă scufund

în timpul care zornăie cuţite

 *

încât mă tem, privind înspre copaci,

că nu cioplesc lăuntric primăvara,

când cerul cenuşiu îmi strigă: taci

şi-ascultă cum se prăbuşeşte ţara

sub viscolul cumplit de disperări,

sub ghilotina timpului buimac!;

vai, mamă, câte-nsingurări

se mai preling pe-alături şi le tac,

 *

iar pe afară disperarea suie

înspre înaltul vremii neguros,

dar cui să-i pese că tot batem cuie

a doua oară-n palma lui Hristos?


să batem sufletul pe cruce?

Radu Bercea n2

*

poetul, ostenit de stele

pornind în rătăcirea lui,

a încălţat urmele mele

şi s-a tot dus, s-a dus hai-hui,

iar eu, cu ierburile lipsă,

nu am ştiut ce să mai fac

şi-atunci, în cosmică eclipsă,

m-am pus captiv într-un copac

*

în vreme ce în depărtare

ecouri îngânau cu-ncetul

„eu sunt poet, eu sunt poetul!”,

iar lipsa-i de atunci mă doare

şi în opaiţ pun lumină

cu care neguri să despic,

dar nu-i în preajmă rădăcină

pentru cuvinte şi-n nimic

 *

numai nimicul, deşi nu e,

copacul meu îl va seduce:

nu are nimeni nişte cuie

să batem sufletul pe cruce?


din darul tinereţii în care au crezut

Radu Bercea n13

*

n-am să mai cred în păsări căci zborurile mint

chiar de mai simt aripa cum sufletul îmi împle

şi nici în iarna care mai spulberă argint

prin munţii depărtării şi-aproape, pe la tâmple,

încât se-nchid în case femeile frumoase

ca într-o aşteptare în van a nimănui

şi caută spre vremuri apuse curioase,

sperând în ajutorul icoanelor din cui,

*

pe trupurile arse de zile în derivă

vestigiile vremii au încreţit nămeţi,

chiar şi destinul pare să fie împotrivă,

pe urmele lor sfinte nu mai apar poeţi

şi nimeni nu le cântă virtuţile apuse

şi frumuseţea care încet s-a ofilit,

de sufletul femeii de te înduri, Iisuse,

aruncă-le paharul, căci vinu-i oţetit,

*

iar dacă o să vină o nouă primăvară

peste pământul proaspăt şi iarăşi renăscut,

doar prin femei, Iisuse, cu mila ta presoară

din darul tinereţii în care au crezut


ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer

Radu Bercea In goana vremii

*

când cu ciorchini de stele purtate la oblânc

am năvălit pe cale într-o cumplită goană,

doar numele tău, țară, era crestat adânc

și sufletu-mi vibrase în cosmos ca o rană,

ca dangătul de clopot ce risipise clipe

prin căile lactee și poate mai presus,

fugaru-mi căpătase tăinatece aripe

și țara îmi păruse frumoasă ca Iisus,

 *

dii, dii și mult mai iute pe cale mă aruncă,

murg de amurgul vremii în treacăt deslușit,

căci viața ne e dată drept cosmică poruncă,

de-atâta hăituire, nu-i vreme de iubit

și de păstrat vreo urmă în lutul sfânt al țării

și-n iarba ce ne-aduce superbe primăveri,

dii, dii, căluț sălbatec, ne-așteaptă zarea zării,

iar cerul își scrâșnește oblonul ruginit:

*

abia aud cum țara cu degetul atinge

nețărmurirea vremii și cum din efemer

se-ntrupă iarăși iarna și-n sufletul meu ninge

ca să-mi descopăr țara și-n îngerii din cer


Pagina 78 din 154« Prima...102030...7677787980...90100110...Ultima »