când ziua se desprinde iar din mine
*
pe-atunci ningea cu viscoliri nervoase,
iar galaxia ce scrâșnea din dinți
din zborul cosmic mă abandonase
în vremuirea vremii prin părinți,
ah, cum cântase viscolul afară
și cu pluteau cu fulgii, pe atunci,
sălbăticite stele ce-și aflară
despovărări dumnezeiești în prunci
*
*
și cât de viu părinții îmi zâmbiră
pe când îi confundam cu Dumnezeu
privind ninsoarea care își înșiră
chiar și acum neprihănitul eu
ca să tânjesc întoarcerea finală
dintr-un noian de calme risipiri
și ca să port veșmintele de gală
cu pururea neșterse amintiri:
*
*
îmi amintesc, iar asta-i o povară
ce ferecat în pietre mă mai ține
ca să tresar, precum odinioară,
când ziua se desprinde iar din mine