cântec pentru mihnea blidariu

*

moto:

„Trăim într-o ţară sfâşiată de şacali
În timp ce iepuraşii tot mai ţopăie după „lideri providenţiali”…”

*

(www.facebook.com/mihnea.blidariu?fref=nf)

*

*

se plânge mihnea, de la cluj,

că-n ţara asta minunată

poporul iarăşi face sluj

în faţa celui ce-i arată

ciolanul naţional pozat

din unghiuri cât mai salivante

de liviu dragnea – ce bărbat

şi ce prostii perfect savante,

 *

dar vine viscolul şi-astupă

mizeriile triumfale

şi parcă-s cântecul de după

ninsorile provinciale

sub care îndurăm în pace

să dea cu biciul alţi netoţi,

că-aşa-i românul, n-ai ce-i face,

un veşnic păcălit de hoţi,

*

dar bine că-a venit omătul

cu alte amăgiri fireşti,

pe care le-or topi cu-ncetul

alţi dragnalăi din bucureşti

în trupul curgător al unui vers

*

de-atâtea invocări de primăvară

pământul a rămas fără ninsori

şi se aud doar umbrele pe-afară

vestind călătoriile din zori,

le va păstra auzul pe vecie

crezând că-s voci din ceruri picurate

şi vor dura mereu vremelnicie

sub alte galaxii însingurate

 *

şi dând de veste fără nici un rost

că-n veşnicie nu există veşti,

că fiecare este ce a fost

şi cât ai fost numai atâta eşti

chiar dacă speri că printr-o invocare

o să păşeşti dezlănţuit pe cer

pe calea unor păsări călătoare

durate pe nelinişte şi ger:

*

nimic nu se desprinde din cuvinte

şi nu durează-n largul univers,

şi-atunci de ce m-ai săvârşit, părinte,

în trupul curgător al unui vers?

pentru o nouă mântuire

*

e trist un neam fără străbuni

şi fără cer de închinat

doar beznelor abandonat

şi vetrei fără de cărbuni

şi sus şi-n preajmă fără scapăr

s-aşeze umbrele în rând,

deşi se trage din Luceafăr

şi nu mai ştie nici de când,

 *

e trist când duce în desagi

deşertăciunea drept povară

şi practic nu mai are ţară

ca să îi afle pe cei dragi

în lutul ei sau sus, în stele,

în mersul ierbii spre departe,

în închinările rebele

în care cade ca în moarte

*

trist neamul meu, atât de trist

în zilnica lui irosire

şi nu există nici un Crist

pentru o nouă mântuire

ca o întoarcere acasă

*

cândva o sabie de foc

a despicat în două sfera

şi ne cuprinse atmosfera

învăluind cu nenoroc

frânturi de desluşiri primare

pe care le fixa cuvântul

în vremuirile amare

pe care le-nghiţea pământul,

 *

deşi tânjeau după-ntregire

în sfera care ne refuză

identitatea ei confuză,

dar doldora de nemurire,

deşi le-au copleşit cuvinte,

le-au torturat şi le-au supus

ca să uităm că înainte

am fost întregul presupus

 *

sălaş al altor vieţi, mai sfinte,

deşi doar rana ne apasă

ca o întoarcere acasă

a celor ce-şi aduc aminte

balada anului 2016

*

tot mai des cârpacii clipei

triumfau prin calendare

până am închis fereastra

şi-am decis să nu-i mai ştiu,

iar din rafturi, dinlăuntru,

se desprinse o cântare

precum soarele de vară

peste un imens pustiu

*

şi-auzeam scrâşnind nisipul

la întoarcerea în piatră

încleştându-se pe suflet

ca să-l ţină în vecii,

iar departe cerul nopţii

un cărbune ţine-n vatră

ca să mai arate calea

doar acelor care-s vii,

 *

dar s-o stinge şi acela,

nu-l auzi cum se despică

şi cum lunecă cenuşă

până-n iarna de pripas

care freamătă pe-afară

şi deodată mă ridică

şi-mi şopteşte doar cu fulgii,

la fereastră, bun rămas?