un cântec risipit prin lume

*

ne-om regăsi, tu sânziană,

iar eu lumină fără trup

în ziua ce va fi icoană

din care stelele se rup

ca o întoarcere discretă

în nevăzuţii mei părinţi

ce-n zarea zării îmi regretă

toţi paşii siguri şi cuminţi

 *

cu care am luat măsură

parcursului acestei vieţi

în care sufletu-i arsură

şi alt reper în dimineţi:

îţi voi vorbi despre lumină

punându-mi verbele pe masă

să simt că altceva te-nchină

ca să te-arăţi şi mai frumoasă

*

când, regăsindu-te, cu teamă

voi vrea să te întreb anume

de-o să mă naşti de-a pururi, mamă,

un cântec risipit prin lume

desprinderea de urme pe sub paşi

*

cu trup de viscol te-ai născut, femeie,

şi-ascult în noaptea asta ireală

cum mâna ta se-nalţă şi descheie

prin ceruri primăverile de gală

ca să păşeşti apoi peste ninsoare

cu tălpile de iarbă şi-nfrunzire

să ţi se-nalţe iederi pe picioare

ca vegetalul să mi te respire:

 *

credeam în timp, dar timpul nu există,

l-ai risipit dansând printre planete,

eu l-am văzut prelins pe faţa tristă

când tu te-ai întrupat în alte fete

doar ca să-apuci de suflete drumeţii

şi să îi legi la stâlpul infamiei

şi m-a durut în roua dimineţii

prelingerea-n tristeţe-a poeziei

*

pe care tu, femeie şi mesteacăn,

într-o tânjire cosmică o laşi

drept dâră de lumină ca să treacă-n

desprinderea de urme pe sub paşi

prin cântec va aduce învieri

*

pe cobză iar s-au aşternut zăpezi

şi s-au pierdut şi urmele pierdute

şi nu mai ai în cine să mai crezi

ca să te doară cele ce-s durute

din răsărit şi până în amurg,

cu mult mai sus de stelele pribege

şi de lumini plăpânde ce se scurg

o nouă primăvară să închege:

*

ca un copac uscat sub viscolire

vibrează cobza veche şi-o aud

cum a-nceput doar ierburi să înşire

pe sub omătul aspru şi zălud,

cândva logodna cosmică s-o face

şi o să bem din cupele înalte

lumina zămislită să ne-mpace

definitiv cu treceri şi cu alte

 *

deşertăciuni ce vor clipi sub soare

ca roua minunatei primăveri,

aşteaptă, deci, cobzarul, dinspre zare

prin cântec va aduce învieri

cântec pentru mihnea blidariu

*

moto:

„Trăim într-o ţară sfâşiată de şacali
În timp ce iepuraşii tot mai ţopăie după „lideri providenţiali”…”

*

(www.facebook.com/mihnea.blidariu?fref=nf)

*

*

se plânge mihnea, de la cluj,

că-n ţara asta minunată

poporul iarăşi face sluj

în faţa celui ce-i arată

ciolanul naţional pozat

din unghiuri cât mai salivante

de liviu dragnea – ce bărbat

şi ce prostii perfect savante,

 *

dar vine viscolul şi-astupă

mizeriile triumfale

şi parcă-s cântecul de după

ninsorile provinciale

sub care îndurăm în pace

să dea cu biciul alţi netoţi,

că-aşa-i românul, n-ai ce-i face,

un veşnic păcălit de hoţi,

*

dar bine că-a venit omătul

cu alte amăgiri fireşti,

pe care le-or topi cu-ncetul

alţi dragnalăi din bucureşti

în trupul curgător al unui vers

*

de-atâtea invocări de primăvară

pământul a rămas fără ninsori

şi se aud doar umbrele pe-afară

vestind călătoriile din zori,

le va păstra auzul pe vecie

crezând că-s voci din ceruri picurate

şi vor dura mereu vremelnicie

sub alte galaxii însingurate

 *

şi dând de veste fără nici un rost

că-n veşnicie nu există veşti,

că fiecare este ce a fost

şi cât ai fost numai atâta eşti

chiar dacă speri că printr-o invocare

o să păşeşti dezlănţuit pe cer

pe calea unor păsări călătoare

durate pe nelinişte şi ger:

*

nimic nu se desprinde din cuvinte

şi nu durează-n largul univers,

şi-atunci de ce m-ai săvârşit, părinte,

în trupul curgător al unui vers?