*
venise corbul, nu ştiu câte veacuri
îi atârnau în clonţ, pe zbor, în gheare,
n-am numărat, căci îmi făcuse semne
pe unde să pornesc la vânătoare
şi-am mers tiptil pe urma lui fugară
ca un păgân, cu corbul împreună,
cu arcul pregătit şi cu-o săgeată
pe care s-o arunc adânc în lună,
*
*
ştiam că rana va urma să doară
scăldând pământul într-un plâns de sânge,
dar era noapte, beat de întuneric,
nu-mi mai păsa de cei care vor plânge,
văzusem luna-n lucru la gherghef
şi-aidoma cu-o tânără fecioară,
din acul ei dezlănţuiri de flori
schiţau în dimineţi o primăvară,
*
*
dar nu-mi păsa, redevenind păgân
călăuzit în viaţă de un corb,
eram numai instinctul ucigaş
al celui care se trezise orb
cu ochii bandajaţi de şapte nopţi
în şapte vieţi care i-au fost ursite,
dar tot simţeam în jur, în sfântul cer
cum se-nfigeau năprasnice cuţite,
*
*
iar corbul îmi striga că o să pierd,
că o să muşte alţii hălci de lună,
dar mi-am pus trupul pavăză-n văzduh
şi-l tot aud cum rănile le-adună,
şi-abia în zori, când aruncaţi spre mine
şi spre văzduh cu ce v-a mai rămas,
văd luna cum cu florile coboară
şi cum străbate zările la pas,
*
*
iar de mă bucur, chiar nu mai contează,
cu trupul prăbuşit de răni pe cer,
eu simt mirosul cald al primăverii
învăluit în propriul lui mister
şi redevin păgân precum părinţii
ca să-ncetez odată să fiu orb,
în vreme ce prin sufletul meu arde
sfâşietor ce ciuguleşte-un corb
*
