neliniştea ce-o port ca pe-o cătuşă
*
mă uit în urmă, urmele se şterg
oricât le sap cu talpa şi cu sumbra
încăierare-a stelelor ce merg
prin preajma mea ca să-mi culeagă umbra,
şi totuşi, eu n-am încetat să sap,
să nu mă las înfrânt de veşnicie,
fiindcă nu vreau din urma mea să scap
şi să mă pierd în altă cine ştie
*
ce altă cale, tot fără noroc
şi fără ţel, ce trebuie parcursă,
mi-ajunge să fiu lacrimă de foc
prin care se prelinge câte-o Ursă
din cele două care zac pe cer
vremelniciei stabilind repere,
în sinea mea n-am încetat să sper
că moartea nu e, totuşi, o părere,
*
căci vreau, cândva, cu suflet şi cu trup
să mă adune flăcări în cenuşă
şi pentru totdeauna să-ntrerup
neliniştea ce-o port ca pe-o cătuşă