şi că nu-i om să fi băgat de seamă
*
a fost cândva, pe când eram bătrân
şi-mpovărat de răutăţi trăite,
să recunosc că trupul e stăpân,
că sufletul cedează la ispite,
şi sufletul l-am tot ţinut ascuns
de parcă mi-ar fi fost cu el ruşine
fiindcă era atâta de străpuns
de-ndurerări ce mi-au rămas străine,
*
apoi l-am aşezat frumos pe masă,
când nu era prin preajmă nimeni să ne vadă,
şi l-am privit şi mi-am tot spus: nu-mi pasă
de rănile acestea, de zăpadă,
deşi a nins deasupra-i ne-ncetat,
deşi îl strânge frigul cu cruzime,
deşi l-am socotit îndepărtat,
mereu călcat în treacăt de mulţime,
*
şi-am observat, pe masă când l-am pus
şi-am tot privit cum încă se destramă,
că sufletul e frate cu Iisus
şi că nu-i om să fi băgat de seamă
