Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române
*
Pe când eram tânăr poet, într-o lume flămândă de semnificațiile și disimulările libertății, acolo, la intersecția năzuințelor noastre comune, își găsea utilitatea discursul liric, spre împăcarea poetului cu sine. În același fruct, în aceeași spumegare a sufletelor, poezia contura identități sau măcar rosturi acceptate, uneori cu resemnare, ale veșnicului conflict existențial pământesc.
*
Dar acum? Acum, când omul poate înjura direct și în exces de slobozenie; acum, când sufletele s-au desacralizat, iar creierele s-au netezit în răsfățul unui materialism primitiv; acum, când trufia și intoleranța spulberă valorile cu năvalnicul cataclism al prostiei, acum care mai pot fi rostul rostul și necesitatea poeziei?
*
Întrebarea este, bineînțeles, retorică. Și-atunci, de ce mai scriu poezie? Pentru că am nevoie să mă închin, îmi răspund, fără a ști dacă mă mint singur sau îmi definesc propriile adevăruri.
*
*
printr-un statornic dor de țară
destinul meu a fost să-mi fie
crucificat de primăvară
pe sfânta ei vremelnicie,
aici e locul de-ntâlnire
în care picurii de sânge
din coastă prind să se înșire
în primăvara ce deplânge
*
înstrăinări tot mai buimace
de firul ierbii dimprejur,
când primăvara se desface
fără prihană în contur
de loc natal, de țară sfântă
scoborâtoare din străbuni:
îi vezi cum stau în cer și cântă
și cum descântă în tăciuni
*
scânteia cosmică s-o rupă
și s-o împartă între noi,
cei cu cămășile de după
același cântec de apoi?
