sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*

venise corbul, nu ştiu câte veacuri

îi atârnau în clonţ, pe zbor, în gheare,

n-am numărat, căci îmi făcuse semne

pe unde să pornesc la vânătoare

şi-am mers tiptil pe urma lui fugară

ca un păgân, cu corbul împreună,

cu arcul pregătit şi cu-o săgeată

pe care s-o arunc adânc în lună,

 *

*

ştiam că rana va urma să doară

scăldând pământul într-un plâns de sânge,

dar era noapte, beat de întuneric,

nu-mi mai păsa de cei care vor plânge,

văzusem luna-n lucru la gherghef

şi-aidoma cu-o tânără fecioară,

din acul ei dezlănţuiri de flori

schiţau în dimineţi o primăvară,

*

*

dar nu-mi păsa, redevenind păgân

călăuzit în viaţă de un corb,

eram numai instinctul ucigaş

al celui care se trezise orb

cu ochii bandajaţi de şapte nopţi

în şapte vieţi care i-au fost ursite,

dar tot simţeam în jur, în sfântul cer

cum se-nfigeau năprasnice cuţite,

 *

*

iar corbul îmi striga că o să pierd,

că o să muşte alţii hălci de lună,

dar mi-am pus trupul pavăză-n văzduh

şi-l tot aud cum rănile le-adună,

şi-abia în zori, când aruncaţi spre mine

şi spre văzduh cu ce v-a mai rămas,

văd luna cum cu florile coboară

şi cum străbate zările la pas,

 *

*

iar de mă bucur, chiar nu mai contează,

cu trupul prăbuşit de răni pe cer,

eu simt mirosul cald al primăverii

învăluit în propriul lui mister

şi redevin păgân precum părinţii

ca să-ncetez odată să fiu orb,

în vreme ce prin sufletul meu arde

sfâşietor ce ciuguleşte-un corb

*