Mircea Dăneasa și tentația demnității

Mircea Dăneasa, pictând şi expunând, în văzul… indiferenţei sucevenilor

*

Îl știam și îl prețuiam ca artist, dar îl zărisem ca om abia în 22 decembrie 1989, când artistul plastic Mircea Dăneasa, scoborâtor din vechi genealogii românești din Țara Hațegului, părea să fie unul dintre puținii suceveni pregătit să moară pentru regăsirea demnității umane. Nu pentru libertate, pentru că un artist înnăscut beneficiază de libertate și sub cele mai cumplite dictaturi, ci pentru demnitate umană, ideal pe care mai nimeni nu l-a conștientizat vreodată. Nu știu când ne-am regăsit drept prieteni, dar conștientizăm pe deplin de ce.

*

Ca pictor, deși înzestrat cu viziune și cu un simț al culorii și al transparențelor inimitabil, Mircea Dăneasa nu se caută și nici nu se află, pentru că pictura lui, adesea monocromă, e schițată drept tentație a spațialității, deci al altui reper al demnității vremelnicului în fața veșnicului. Dăneasa pictează, de fapt, idei sculpturale, concentrând în plan nu doar tridimensonalității, ci repere spațiale mult mai complexe decât cele cu care ne-am încetățenit și, deci, le putem percepe și pe care le sloboade în viziunile lui sculpturale, care dau adevărata dimensiune a artei lui și a eului său creator. Mircea Dăneasca este, în primul rând, sculptor, pentru că numai sculptura îi permite descifrarea demnității. Și ca tentație, și ca aflare de sine.

*

Un puști față de mine (sunt mai mare decât el cu ditamai 4.515 zile și câteva ore), Mircea Dăneasa deja îmi stă alături pe culmea de pe care – vorba lui Alecsandri, la vremea lui – începe coborâșul.

*

La mulți ani, prietene, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

*