*
zorii vin devreme ca
roua iarăşi s-o usuce:
parcă aş încăleca
şi m-aş duce, m-aş tot duce
în albastru-nşelător
al luminilor din zi
să-i fiu vremii şi zăvor,
şi pecete albă, şi
*
drept alean o adiere
răsfoind prin calendar
filele tot mai stinghere
şi mai inutile, dar
caii mei bat din copite
şi dispar, dispar pe uliţi,
iarba leagănă cuţite,
creanga-nmugureşte suliţi,
*
pe când tropote de cai
pier în zarea ce se pierde
ca să înţeleg că m-ai
înviat în frunza verde
Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române
*
Pe când eram tânăr poet, într-o lume flămândă de semnificațiile și disimulările libertății, acolo, la intersecția năzuințelor noastre comune, își găsea utilitatea discursul liric, spre împăcarea poetului cu sine. În același fruct, în aceeași spumegare a sufletelor, poezia contura identități sau măcar rosturi acceptate, uneori cu resemnare, ale veșnicului conflict existențial pământesc.
*
Dar acum? Acum, când omul poate înjura direct și în exces de slobozenie; acum, când sufletele s-au desacralizat, iar creierele s-au netezit în răsfățul unui materialism primitiv; acum, când trufia și intoleranța spulberă valorile cu năvalnicul cataclism al prostiei, acum care mai pot fi rostul rostul și necesitatea poeziei?
*
Întrebarea este, bineînțeles, retorică. Și-atunci, de ce mai scriu poezie? Pentru că am nevoie să mă închin, îmi răspund, fără a ști dacă mă mint singur sau îmi definesc propriile adevăruri.
*
*
printr-un statornic dor de țară
destinul meu a fost să-mi fie
crucificat de primăvară
pe sfânta ei vremelnicie,
aici e locul de-ntâlnire
în care picurii de sânge
din coastă prind să se înșire
în primăvara ce deplânge
*
înstrăinări tot mai buimace
de firul ierbii dimprejur,
când primăvara se desface
fără prihană în contur
de loc natal, de țară sfântă
scoborâtoare din străbuni:
îi vezi cum stau în cer și cântă
și cum descântă în tăciuni
*
scânteia cosmică s-o rupă
și s-o împartă între noi,
cei cu cămășile de după
același cântec de apoi?
*
cum au decis cârmacii omenirii,
ziua de astăzi, luni, s-a decretat
drept ziua mondială-a fericirii
nefericiţilor; dar veşnic revoltat
şi nesupus masonicelor cercuri
aflate în conflict cu Dumnezeu,
nu astăzi, ci, cu siguranţă, miercuri
în culmea fericirii voi fi eu,
*
deşi sunt fericit în orice clipă
din zilele ce le primesc în dar
odată cu destinul de aripă
şi nu de-ncătuşat în calendar,
căci mă încape o tăcere sfântă
ce-mi vindecă de rele orice zi,
când fiul meu pe zarea zării cântă,
revendicându-şi dreptul de a fi;
*
în restul omenirii se vesteşte
că, biruind indiferenţa firii,
guvernul mondial vă dăruieşte
o minunată zi a fericirii!
*
*
nu mai e mult, Iisus o să învie
pe crucea grea a veşnicului ieri,
să ne simţim stăpâni pe veşnicie
noi, pleava viitoarei primăveri,
căci dureros se împlineşte spicul
şi ne usucă sângele discret
nimicul întregindu-l din nimicul
încetei risipiri încet, încet
*
şi nu rămâne colbul pe cărare
ca să zidească urme şi păşiri,
aud doar adierea-n depărtare
cum ofileşte lanuri de iubiri,
iar spicul se-mplineşte şi se coace
şi fără veste dă în scuturat:
chiar nu auzi cum sufletul meu tace
stea care cade-n margine de sat,
*
chiar nu auzi în arborii stingheri
cum se transformă cercuri în sicrie?
pe crucea grea a veşnicului ieri,
foarte curând, Iisus o să învie
*
un filosof bătrân, cu chip cioplit
de curgeri crunte pe catapiteasmă,
mi-a spus, şi-atunci adânc m-a umilit,
că primăvara-i numai o mireasmă
şi-am aruncat cu piatra, şi-am scrâşnit
când măcina lumina sub apus,
apoi în fila nopţilor răpus
am ars nepământeşte, dar mocnit:
*
în ce să cred, l-am întrebat apoi,
logodnele-s definitiv pierdute
şi-au tras zăbrele grele nişte ploi
ce rătăcesc pe căi necunoscute
ca să îmi fie strâmt printre tăceri
şi sufocarea cosmică să doară,
căci nu exist, de nu e primăvară,
eu, cel ursit drept jertfă-n primăveri:
*
iar el, doar un cuvânt abia săpat
deasupra lumii pentru veşnicie,
a clătinat din cap îngândurat
şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!…