şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!…

*

un filosof bătrân, cu chip cioplit

de curgeri crunte pe catapiteasmă,

mi-a spus, şi-atunci adânc m-a umilit,

că primăvara-i numai o mireasmă

şi-am aruncat cu piatra, şi-am scrâşnit

când măcina lumina sub apus,

apoi în fila nopţilor răpus

am ars nepământeşte, dar mocnit:

*

în ce să cred, l-am întrebat apoi,

logodnele-s definitiv pierdute

şi-au tras zăbrele grele nişte ploi

ce rătăcesc pe căi necunoscute

ca să îmi fie strâmt printre tăceri

şi sufocarea cosmică să doară,

căci nu exist, de nu e primăvară,

eu, cel ursit drept jertfă-n primăveri:

*

iar el, doar un cuvânt abia săpat

deasupra lumii pentru veşnicie,

a clătinat din cap îngândurat

şi-a consimţit, spre dimineaţă: Fie!…