ca o risipă de cenuşi şi fum

*

captiv pe ţărmul unei ţări ploioase

am pus pe masa timpului pocale,

dar nu există stele curioase

să-ncerc să le abat cândva din cale,

să le preling în cupele înalte

din care bem înfricoşaţi amar

căci ploile spuzesc şi-n celelalte

îndepărtări zadarnicul zadar

*

şi doar femei ne ameţesc ca vinul

din ţurţurii apropiatei ierni

ţi nu-s cobzari să-nlăture veninul

vremelniciei, suflete, să-mi cerni

clipitele drept ploaie pe o stâncă

în care a rămas un alt captiv

ca să respire liniştea adâncă

din verbul dintr-odată impulsiv

*

căci vinul vechi a ruginit pe cruce

şi-a fost uitat la margine de drum:

mi-i sufletul cobzarul ce se duce

ca o risipă de cenuşi şi fum

Cătălin și Aurora

*

plecau două sicrie în mister

și nu puteam cu gândul să mă-mpac

că e o nuntă cosmică în cer

ce desfrunzește-n pripă un copac,

dar am văzut cum s-au desprins frunzare

în ploaie aurie ca un plâns

de parcă cineva, în depărtare,

ducea regrete și în necuprins,

*

ceilalți copaci, încremeniți în zi,

priveau uimiți spre calma desfrunzire

ce-nsingurase sufletele și

vor fi întotdeauna-ncremenire,

veghind în transă doar copacul viu

care păstrează suflete pereche,

iar sus, în ceruri, un imens pustiu

vibra peste biserica cea veche

*

ce risipea iertări în veșnicie,

justificând prin soartă și prin cale,

pe când copacul nu-nceta să fie

decât un suflet copleșit de jale

memoriei prietenului Cătălin Şandru

Cătălin Şandru

*

mult prea absurd s-a frânt lumina

şi-a amuţit în depărtare

şi nu-ţi mai pasă nici de cina

de taină şi de aşteptare

căci vinu-i un coşmar şi tace

în cosmică încremenire

şi-o stea din ceruri se desface

să te presoare-n amintire,

*

să fii durere-nsingurată

care continuă să doară

precum un cântec câteodată

desprinderea dintr-o vioară

când mută frunzele departe

spuzind cu aur anotimpul

să fii o pagină de carte

pe care n-o cuprinde timpul,

*

dar care lasă-n univers

un gol ce nu îl poate împle

cenuşa grea a unui vers

nedrept ce-a fost să se întâmple

cu poeme doar cenuși în zori

*

n-am văzut când au plecat cocorii,

nu i-au plâns cobzarii de pe drum:

eu sunt furul ce așteaptă zorii,

verbele-mi sfârșesc cenuși sub scrum

și tresare câte-o licărire

de alean de lacrimă și foc

când în ceruri câte-o-nșiruire

de mistere vechi se prind în joc:

*

cine-s eu să pun la îndoială

din cuprinsul nopții legea firii?

ca pândar cu țintă ireală

mă mai țin captiv doar trandafirii

cu boboci târzii sfidând înghețul

și ninsoarea care o să vină

ca să-mi ceară numai mie prețul

irosirii fără nici o vină

*

și-am să scot atunci dintre clipite

șiruri ignorate de cocori:

eu sunt furul veșnicei ispite

cu poeme doar cenuși în zori

şi să mă prind şi eu în horă!

*

atâtea stele-ntind spre lume

aceleaşi strune de viori

vestind doar cosmice ninsori

şi caii care trec în spume

prin carnea mea mereu supusă

acelor care o-nspăimântă,

căci e o pasăre răpusă,

n-aude stelele cum cântă,

*

cândva le auzeau străbunii,

dar au plecat s-aprindă focuri

şi să frământe nişte jocuri

împrăştiind pe cer tăciunii

deasupra lor să lumineze

şi-n noi să-ntunece ocară

căci, adormind pe metereze,

nu mai ieşim în primăvară

*

să-ncingem brâul – închinare

pământului care ne naşte,

ci numai beznei ce ne paşte

înfricoşând cu-nfricoşare

şi strunele viorii sfinte

atârnă luminos, dar mute,

muţenia şi în cuvinte

tăişul ucigaş şi-ascute

*

încât mă dor printre surzenii

cântările ce dau năvală

să-mi ceară mie socoteală

în clipa cosmicei vecernii

de ce n-aud când stele clare

deasupra lumilor revarsă

aceleaşi lacrime amare

pe care-ai mei în cer le varsă

*

şi tac şi nu-s decât tăcere,

deşi zăresc deasupra dansul

îndepărtându-se-n balansul

desprinderii de efemere

şi-i prea târziu când strig spre cer

cu vocea altuia sonoră:

staţi, doar să scap de efemer

şi să mă prind şi eu în horă!