şi să mă prind şi eu în horă!
*
atâtea stele-ntind spre lume
aceleaşi strune de viori
vestind doar cosmice ninsori
şi caii care trec în spume
prin carnea mea mereu supusă
acelor care o-nspăimântă,
căci e o pasăre răpusă,
n-aude stelele cum cântă,
*
cândva le auzeau străbunii,
dar au plecat s-aprindă focuri
şi să frământe nişte jocuri
împrăştiind pe cer tăciunii
deasupra lor să lumineze
şi-n noi să-ntunece ocară
căci, adormind pe metereze,
nu mai ieşim în primăvară
*
să-ncingem brâul – închinare
pământului care ne naşte,
ci numai beznei ce ne paşte
înfricoşând cu-nfricoşare
şi strunele viorii sfinte
atârnă luminos, dar mute,
muţenia şi în cuvinte
tăişul ucigaş şi-ascute
*
încât mă dor printre surzenii
cântările ce dau năvală
să-mi ceară mie socoteală
în clipa cosmicei vecernii
de ce n-aud când stele clare
deasupra lumilor revarsă
aceleaşi lacrime amare
pe care-ai mei în cer le varsă
*
şi tac şi nu-s decât tăcere,
deşi zăresc deasupra dansul
îndepărtându-se-n balansul
desprinderii de efemere
şi-i prea târziu când strig spre cer
cu vocea altuia sonoră:
staţi, doar să scap de efemer
şi să mă prind şi eu în horă!