şi să mă prind şi eu în horă!

*

atâtea stele-ntind spre lume

aceleaşi strune de viori

vestind doar cosmice ninsori

şi caii care trec în spume

prin carnea mea mereu supusă

acelor care o-nspăimântă,

căci e o pasăre răpusă,

n-aude stelele cum cântă,

*

cândva le auzeau străbunii,

dar au plecat s-aprindă focuri

şi să frământe nişte jocuri

împrăştiind pe cer tăciunii

deasupra lor să lumineze

şi-n noi să-ntunece ocară

căci, adormind pe metereze,

nu mai ieşim în primăvară

*

să-ncingem brâul – închinare

pământului care ne naşte,

ci numai beznei ce ne paşte

înfricoşând cu-nfricoşare

şi strunele viorii sfinte

atârnă luminos, dar mute,

muţenia şi în cuvinte

tăişul ucigaş şi-ascute

*

încât mă dor printre surzenii

cântările ce dau năvală

să-mi ceară mie socoteală

în clipa cosmicei vecernii

de ce n-aud când stele clare

deasupra lumilor revarsă

aceleaşi lacrime amare

pe care-ai mei în cer le varsă

*

şi tac şi nu-s decât tăcere,

deşi zăresc deasupra dansul

îndepărtându-se-n balansul

desprinderii de efemere

şi-i prea târziu când strig spre cer

cu vocea altuia sonoră:

staţi, doar să scap de efemer

şi să mă prind şi eu în horă!

dar razele clipesc îndepărtări

*

să nu mai crezi în ce nu vrei să crezi,

să nu te pleci în faţa nimănui,

să nu aştepţi renaşteri sub zăpezi

şi sufletul nu ţi-l rosti nicicui,

ci doar păşeşte, intră în coloană

şi pune-ţi talpa peste căi pecete

căci urma ţi-i ursită drept icoană

şi verbele-s deprinse să-ţi regrete

*

cu fâlfâiri de păsări irosirea

şi-ntoarcerea de unde ai plecat

dacă auzi cum se-nspăimântă firea

de clopotul vestind în lung şi-n lat

numai amar şi ispăşiri finale

pentru eroarea unei judecăţi

ce a durat în vremuri ancestrale

încercuirea cu prejudecăţi,

*

ignoră tot şi-ncântă-te cu viaţa

frunzişului ce lunecă spre zări,

deja îţi face semne dimineaţa,

dar razele clipesc îndepărtări

dacă-o fi să mă mai nasc

*

dacă-o fi să mă mai nasc

lunii cerbii nu-i mai pasc

căci aud cum gem sub teasc

de clipite răzvrătite

şi prin unii risipite

vieţi strivite de copite,

*

brazde pururi fără rod

şi lungi şiruri de norod

şi chiar fructele în pod

asudate-n aşteptare,

pe când cerbii, fiecare

apucând pe o cărare,

*

mi-au făcut din suflet vreasc

numai cerbii să nu-i pasc

dacă-o fi să mă mai nasc

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

*

o linişte de început de lume

s-a furişat în frunze despletită

ca o femeie în oglinzi anume

visând căderi finale în ispită,

iar seva rătăcită prin copac

a ignorat lumina şi absoarbe

doar liniştea în care mă desfac

proptit pe cer cu degetele oarbe

*

ca nişte crengi pe care le adie

o slobozire calmă de culori

sub frigul care încă întârzie

s-adune promoroacă pe viori

şi să găsească doar neprihănire

aproape sfântă-n ultimul păcat,

şi-aud în depărtare o iubire

sub paşii toamnei cum s-a scufundat,

*

iar liniştea asupră-mi dă năvală

şi face răni adânci în asfinţit

încât nu mai încape îndoială:

întâi şi-ntâi tot eu m-am desfrunzit

din preajma lui aleanuri şi cuvinte

*

dar filosoful nu ştiu nimic,

trăia pentru cuvinte rătăcite

din sensul zămislirilor în spic

spre eşuări în pâinile dospite

ce odihnesc de-atâta timp pe mese

sub umbra zveltă-a cupelor cu vin

şi asculta din ce în ce mai dese

înstrăinări în propriul lui destin:

*

acesta-i trupul meu, şopti atunci

şi îşi întinse palmele spre zări

ca să primească noile porunci

ale speranţei prin îndepărtări,

dar nici o slovă nu i s-a prelins

pe liniile palmelor întinse

şi s-a întors în trupul său învins

şi o tristeţe cosmică-l cuprinse

*

acolo, lângă masa cu belşug

de pâini curate şi de vinuri sfinte

şi parcă văd cum se tot rup şi fug

din preajma lui aleanuri şi cuvinte