în universul necuprins
de clipa vecilor ursit
de-atâtea ori m-a tot învins
cireşul nostru înflorit
fiindcă am vrut să-mi pun cămaşă
de mire numai floarea lui
prietenoasă şi vrăjmaşă
pe care-o văd şi care nu-i
decât desprinsa lumânare
din negurosul univers
când o tot sui cu-ncrâncenare
pe crucea fiecărui vers
ca să-mi rămână mie vecii
clipitei care se tot duce
când psalmi presoară-n cer diecii
cobzarii fiind uitaţi pe cruce
e-atât de greu să rătăceşti în doi
prin raiul casei – miticul pătrat –
şi să aştepţi căderea în păcat
ca să te-ntorci în lumea de apoi
în care călărind pe o clipită
doar viaţa ta s-o risipeşti drept vamă
şi să asculţi povestea împietrită
ce sfârtecă prin tine şi te cheamă
în raiul unei tainice-ncăperi
al ispăşirii cosmice de-acum
şi să te laşi pe crucile de fum
bătut în cuie lungi de primăveri
ca să te doară numai primăvara
pe care-o desluşeşti îndepărtată:
prin carnea mea a înviat vioara
şi cântecul zâmbind mi se arată
îţi aminteşti de volbura nebună
ce-şi căuta sub raza lunii loc,
de căţărarea ei într-o minciună
ca-ntr-o speranţă calmă în noroc,
îţi aminteşti de troscotul din cale
ca o pădure fremătând sub paşi
şi cum te întrebai cândva cu jale
acele urme cui ai să le laşi?
ţi-aduci aminte: deschideai fereastra
la răsăritul zilei de pripas
sperând să-ţi intre-n încăpere vasta
metaforă a timpului rămas
de veghe-n busuiocul de sub grindă
pe care l-ai uitat în veşnicie
să-ţi desluşesc conturul în oglindă
atâta de târziu, copilărie?
locuiesc pe o planetă bolnavă
ca un copac pe un deal pustiit,
pe trunchi i se văd răni adânci de cuţit
şi de fulgere rupte din slavă,
toate potecile de curând s-au închis,
undeva un copac în tăcere se frânge,
încă-l aud cum îmi cade în sânge
revărsând în talazurile morţii un vis
şi de-odată-nţeleg că-i atât de departe
Dumnezeul copilului care am fost:
pe care din ei îl ştiu pe de rost?
cu care din ei eşuez într-o carte?
nu-mi pasă, căci sunt un copac de pe deal
cu muguri buimaci pregătiţi de năvală,
hai, cântece, vino odată şi-mi spală
cenuşile visului meu ideal!
s-au tras zăvoare şi s-au tras ninsori,
clopotniţele zac părăginite,
iar sacerdoţii s-au ivit în zori
şi tot împart cuvinte ostenite:
e frig spre ziuă şi e frig în veac,
cărările şi paşii se vor pierde,
pe cruce urcă numai cei ce tac
la fel ca sub omături iarba verde:
copacii toţi, cu muguri în risipă,
au tot chemat cobzarii în zadar
căci cântecele-s mute şi aripă
şi zbor de păcătos vizionar:
să nu te temi, un sacerdot îmi spune,
căci cineva de sus, din cer, ne-ncearcă,
iar caii trec în tropote nebune
şi spulberă şi cântecele parcă
atunci când trec pe calea fără cale
şi-apoi dispar buimatici în niciunde
şi doar ninsori ne-acoperă agale
purificând prin preajmă cu secunde:
hei, strig şi strig, aş vrea să trag zăvorul,
e dreptul meu cel sacru la lumină!,
dar nu-mi răspunde nimeni, căci soborul
ninsorilor în linişte se-nclină